Shampoo addicted

  Eu întotdeauna am fost adeptă gîndului că arta vine din durere. Și necătînd la faptul ăsta, am ajuns să fac artă (și încă pe bani).

Articularea propriilor mele gînduri în povești întortocheate și neînțelese obișnuia să fie metoda mea preferată de a-mi ignora perioadele depresive, și de a-mi re-organiza tendințele și impulsurile creative într-un produs finit, împachetat cu bant și expulzat pe tărîmurile internetului.
3 ani după, cum se face că nu-i ușor a scrie? Cuvintele nu se leagă în propoziții, virgulele nu cad unde se cuvine, pînă și limba română îmi pare străină, rece și mult prea departe.

Au trecut mulți ani de cînd nu mai scriu. Toată viața mea am fugit ca să scap, și am scăpat ca să fug. Am scăpat de acasă, de fapt am scăpat de mai multe instanțe de acasă, am scăpat de iubiri frumoase și de lacrimi, cel mai important e că am scăpat de cum mă vedeau ei, și de cum mă vroiau ei, și am început să mă caut pe mine. Am învățat să fiu singură, să gîndesc mai mult decît am gîndit vreodată. Am învățat să cad, să mă ridic, să iubesc, să fug de mine și de lume. Și undeva în toată abundența asta de învățat-uri - m-am dezvățat să scriu.

Și am fost tare mult timp încrezută, că asta e. Obișnuiam să mă plîng pe interneturi de dureri de inimă, și pisici pierdute în copaci. Să stau nopțile în pat cu ceai, scriind, uitîndu-mă pe geam la un oraș stricat, un oraș murdar de zîmbete ce-au fost odată, și nu vor mai fi. Am hotărît, că nu mai pot scrie. Nu va fi cum a fost odată, nu am în mine flacăra aia literară, care mă inspira odată. Și m-am lăsat.

Bănuiam că intenția și dorința mai era acolo, suflînd încet și dînd de știre de fiecare dată cînd aprindeam o țigară, sau cînd mă gîndeam la tine. Dar nu îndrăzneam, pentru că îmi părea fals. Am văzut atîtea lumi, atîtea emoții, atîtea începuturi și sfîrșituri, încît nu îmi imaginam, cum aș putea să le redau, în cuvinte? Durerea nu mai era în mine, arta nu mai era în mine, era undeva departe, unde nu puteam să o strîng, să o înțeleg, să o aștern în paragrafe și să apăs publish. Nu-mi părea posibil.

Adevărul e că nu era destulă durere.

Și acum este.

Condiția umană este una dintre cele mai mari tragedii ale vieții mele. Nu știu dacă voi ajunge vreodată la un moment, în care o să mă pot simți împlinită, măcar și pe cea mai minisculă schemă. Aceeași voce care mă împinge și mă inspiră, îmi spune că nu e sens, ba chiar îmi dovedește, că n-am de ce, și n-am pentru ce.

Am văzut întotdeauna fericirea ca un scop, ca un țel bine definit, cu pași stabili, corecți, un fel de Highway to Heaven, la propriu. Acum învăț încet, că fericirea e un privilegiu. Oameni din același mediu, cu familii și educații similare, pot fi la poluri total opuse, cînd vine vorba de cît sunt de fericiți. Eu am avut tot, și nu mi-a fost bine. Iar uneori n-am avut nimic, și eram în extaz. Mie îmi plac cifrele, îmi plac formulele, statistica, îmi plac lucruri pe care le pot defini, și explica. În cazul dat însă, nu există constante, totul e atît de diferit de la zi la zi, de la oraș la oraș, de la proiect la proiect, viața mea e o continuă mișcare, care mă epuizează, iar în toată mișcarea asta, sufletul meu e pe alocuri abandonat, pe alocuri ignorat, ca la sfîrșitul zilei nu doar să sufăr, dar să sufăr și să nu am idee, ce aș putea face, să fiu fericită.

Înainte era o țigară, o noapte fugită de acasă, cafea la Petrom, sfîrșit de an școlar. Acum e orice și nimic, e incontrolabil, e imposibil de înțeles, și veșnic schimbător.

M-am dezvățat a scrie, și m-am dezvățat a fi fericită.

dar cel puțin, încerc să reînvăț a scrie.

   Nu te bîntuie pe la mijloc de noapte gîndul că nu ai făcut absolut nici o pulă? Toată existența ta se învîrte în jurul la cît de ești de jalnic. Fiecare secundă din viața ta o dedici ideii că tu vrei să fii fericit. Și nu ajungi nicăieri. Niciodată nu ajungi nicăieri. Și apoi te gîndești că nimic din ceea ce faci, sau ai vrea să faci, nu o să te ducă, niciodată, undeva.

Și dacă fuți în stînga și în dreapta nu ești fericit. Nici cînd nu o faci nu ești fericit. Și nici chiar să te îndopi cu dulce lichior al zeilor, la ora 2:00, pe albituri proaspete albe și din bumbac, tot nu te duce nicăieri. Nu e destul alcool în lume ca să te ducă vreodată undeva.

Și-ți vin gîndurile astea cum că lumea e așa și pe dincolo, cum că tu o să faci aia și aia și vei fi în curînd acolo. Și cel mai tare doare că lași o droaie de lucruri în spate. O droaie de suflete, amintiri, nopți prea lungi și dimineți prea scurte.

Și nimic din ceea ce a fost, nu va mai fi vreodată. Tu nu vei mai fi niciodată cel care ai fost odată. Nimeni și nimic nu te va putea aduce exact la starea în care erai atunci.

Nimeni nu te va mai face atît de fericit, cum erai odată.

And there is no way back. There is never a way back.

  We have reached the edge of western civilization. What we are is really just people so eager to feel. Feel at least something. We search love and spirit and meaning in everything. We look for the smallest grain of exceptional, we want to find it and keep it to ourselves forever.

The truth is that nothing good ever lasts. No matter what you do, no matter how much you try or how much you couldn't even care less, everything, eventually, turns to ashes. Shit and ashes.

We build on that. We build our lives and our future dreams on things that we will never achieve, concepts that we will never bring to live. We evolve around how fucked up we are, and we like it like that.

We are so eager to feel at least something, that we just end up fucking our way to the edge. 

 

Cu a tale două mîini
m-ai ridicat în brațe și mi-ai spus
că sînt doar eu.
Am fost și voi rămîne.
Cu a tale două guri
mi-ai spus cît de mare
și albastră
e dragostea ta
pentru mine.

Cu a tale două inimi
mi-ai spus că mă iubești
și m-ai închis
în tine.

Și cu a tale două mîini
m-ai ridicat
și m-ai lăsat să cad.

Și te-am văzut plecînd
pe a tale
două picioare.

   Tot ce am vrut eu vreodată a fost, și este, să trăiesc frumos. Nu vreau să trăiesc frumos așa cum ne-am obișnuit noi să se trăiască frumos, eu vreau să trăiesc sălbatic de frumos. Mie îmi plac nopțile în care nu înțelegi unde mergi sau unde vrei să ajungi.

Mie îmi place să mă trezesc dimineața înainte ca orașul să se trezească, și să stau în pat cu ochii deschiși înspre tavan, și să mă uit la soare cum răsare, observînd cum palmele mi se fac mai vizibile și mai vizibile în întuneric.

Mie îmi plac poveștile scurte despre iubiri lungi, nopțile lungi despre iubiri pierdute și bananele. Muzica bună și certuri pe motive banale, ojele de culori complicate și să te sărut pe tine sub ninsoare.

Tu faci cu sufletul meu ceea ce face primăvara cu copacii de cireși. Cel puțin obișnuiai să. Dar cumva se face că tu niciodată nu ai înțeles de ce am avut eu nevoie. Eu nu am nevoie de liniște, eu nu pot trăi în liniște. Eu vreau să fugi cu mine de mînă și să îmi rupi colanții în timp ce mă împingi ușor pe masa de la bucătărie.

Eu nu voi putea niciodată să îți over siguranță, eu nu voi putea niciodată să îți îndeplinesc planurile de viitor, sau să îți fac borș cînd vii seara de la serviciu. Eu o să te iau cu mine pe o corabie spre dracu știe unde și cînd nu o să mai contenești cu întrebările o să sar peste bord și o să te chem după mine. Muzica urechilor mele sunt semnele de întrebare, o să-mi deschid inima ție și o să te iubesc cum nimeni nu te-a iubit vreodată, și tu vei fi cum nu ai mai fost vreodată, doar pentru că eu te iubesc.

Eu nu voi putea niciodată să îți ofer ceea de ce ai nevoie, și tu ai îmbătrînit în suflet pentru a alerga cu mine după monștri, fantome și povești. Tu ai nevoie de o altfel de femeie, iar eu nu am nevoie de nimeni.

Eu am nevoie de un rucsac mai mare ca să-mi încapă acolo și foile A2 pe care voi picta diminețile în care mă trezesc fără tine. 

 
  Cred că cel mai de-a pula mă simt acum doar din cauza prețurilor la țigări. Cred că asta e partea aiurea cînd trăiești într-o țară în care economia nu e pe patul de moarte.

Îmi mai lipsește și sufletul pe care l-am avut odată, căruia nu îi era frică să iubească. Am înlocuit plăcerea naivă și purul sentiment cu umila abilitate de a trage pe nas fără a avea o criză de supradozaj. Vă spun eu, e un adevărat talent.

Undeva în călătoria pe care am purtat-o, de mînă cu mine, prin viață, mi-am pierdut părțile din mine care erau dedicate căldurii. După ce te tragi în gît de vro 20 de ori îți dezvolți un anumit set de reflexe, întru a interacționa cît de puțin posibil. Înveți să înlocuiești serile de vizionat filme în pat cu nopți nebune, prin cine știe ce oraș, cu cine știe ce indivizi, pe care ești sigură că i-ai mai văzut pe undeva, dar idee n-ai unde.

Întîlnirile la cafea devin țigări fumate în scara blocului pe ascuns, că și așa nu o ai bine cu vecinii. Săruturile pe frunte devin cafeaua fără zahăr de dimineață, iar patul nu e chiar atît de rece deja, chiar dacă nu îl împarți cu nimeni.

Undeva în corpul tău, în sufletul tău, ceva se schimbă, ajunge la poziția în care te simți bine doar atunci cînd nu simți nimic, și chiar nu te deranjează deloc - asta e partea cea mai frumoasă.

Pînă cînd nu întîlnești oameni care ar merita asta, oameni care ar merita ca tu să simți, ca tu să le zîmbești și să îi asculți, la o cană de ceai bun, pe pervazul camerei îmbibate cu miros de țigări. Și atunci încerci din răsputeri să faci ceva, și nu poți.

Te-ai stricat. Ceva în tine s-a stricat, și nu se mai întoarce la loc.

Dar atîta timp cît sînt țigări, am văzut eu și mai rele.

Eu, de exemplu.

 

  Cele mai grele sunt nopţile. Întunericul de afară îţi intră în inimă şi-ţi curge prin vene, amintindu-ţi uşor că ce-a fost nu va mai fi vreodată. Adevărul e că e a dracului de greu să pleci. E greu să uiţi. E greu să mai ai putere, să mai încerci. E greu să respiri în acelaşi ritm, în care respirai odată cu el.

Simţi cum luneci într-o gaură fără de ieşire, unde te laşi cuprinsă de întuneric, întunericul pe care atîta timp l-ai considerat lumină.

E cam tot atît de greu să laşi pe cineva să plece. E greu să le faci cu mîna şi să-ţi ascunzi rănile în acelaşi timp. Nu ai destule mîini. Poate asta şi e problema? Nu ai destule mîini să faci ceea ce ai vrut atît de mult să faci, nu ai atîtea inimi ca să iubeşti atît, cît ai vrut să iubeşti. Pentru că mie nu-mi ajunge doar o inimă, ca să te iubesc atît, cît tu meriţi a fi iubit.

Nu e deloc uşor să o începi din nou, să o iai de la capăt, cît de frumos ar fi exprimată această idee în filmele ieftine de pe tărîmul american. E greu să fii singur. E greu să ştii că durerile şi fericirile tale, sunt doar ale tale. Speranţele şi visurile tale, sunt doar ale tale.

Sticla de vin tot o termini singură, pentru că ţi-ai făcut-o cu mîna ta, şi nu o regreţi absolut deloc. E greu să crezi în miracole, cînd ele te lasă în noapte, şi pleacă.

E greu să respiri, cînd nu ai pentru ce, şi cînd nu mai ştii pentru cine.

Eu dacă aş fi o stea căzătoare, eu aş muri pentru o dorinţă de om singur.

 
Hai să ne orientăm un pic spre altceva. Ce spui cînd chiar nu ai ce spune? Ori vorbeşti aşa întruna, fără să te opreşti. Sau taci. Şi nici nu poţi spune care-i mai rea.

E mai rău să ţii, să legi de tine, sau să te duci odată cu el. Curentul. Unde duc toţi curenţii, dacă nu la mare? O simţi cum merge făr'de tine, şi făr'de mine.

Dar cel mai tare doare că merge fără noi. Pentru că noi nu mai sîntem deja "noi".

Mă gîndeam cîteodată cum e să fii copil. Nu toate variantele estea, cu fericire şi naivitate, că subiectul ăsta deja e răsuflat, şi mie nu-mi plac subiectele răsuflate.

Cînd te naşti într-un sat micuţ din nordul Moldovei, şi vezi în fiecare sîmbătă o maşinărie mare mare, în care urcă oameni, şi care pleacă departe, departe de universul tău. Şi se îndreaptă dracu' ştie unde. Pentru că la tine universul e format din casa părintească, copiii din mahală şi magazinul de unde tata cumpără pîine şi ciocolată (dacă ai fost cuminte). Şi cît de mare e oare şocul cînd afli că universul e de fapt mare?

Că după sat, este alt sat, şi după satu' ăla mai este alt sat, şi după satul ăla este oraşul! Şi după oraşul ăla mai e altul, şi altul, şi apoi e altă ţară!

Şi mai sunt şi alte planete! Păi cum putea mintea ta de copil să se gîndească vreodată, că după magazinul de la colţ, e o altă galaxie? Că lumea nu se învîrte în jurul plăcintelor bunicii, ci în jurul Soarelui!

Şi oare ce s-a întîmplat în sufletul meu de copil, atunci cînd am ieşit pentru prima dată din Chişinău? Sau cînd am văzut pentru prima dată marea? Oare cum m-am simţit cînd am văzut ceva, ce nu puteam cuprinde cu ochii? Şi era albastră şi rece. şi îngrijorată. Se gîndea cu ce să-şi hrănească peştii şi cum să ţină atîtea corăbii în frîu.

Şi eu acuma mă simt ca un copil, care şi-a părăsit universul, şi a aflat că uite mai este altul.

Că el nu se învîrtea în jurul copacului de cireş din ogradă, că sînt lucruri mai mari, şi mai frumoase, şi mai multe, şi mai dulci.

Oh cît de dulci!

 

    Îmi place să vorbesc despre mine la persoana a 3-a. Aşa şi lucrurile inacceptabile mi se par normale.

Dau un regat pentru o ţigară! Şi încă unul pentru nişte vin. E bine cînd poţi ridica mîinile în sus şi poţi dansa în chiloţi prin casă. Nu cred că m-am simţit vreodată mai de-a oaia decît acum. Eu nu cred că toate depresiile din lume ar cîntări cît durerea sufletului meu scăldat în ceai. Dar tu nu ai de unde şti, şi nici nu vreau să ştii, că nu mi-e bine.

Eu nici măcar nu mă gîndesc la tine (de exemplu atunci cînd nu respir). Respiraţia ta caldă îmi răneşte pielea, şi miroase a niciodată. Dar tu mă cunoşti prea bine, şi eu mă cunosc prea bine, Sufletul tău e radioactiv, iar eu am nevoie de linişte, pace şi înţelegere.

Continuăm să dansăm şi să vărsăm vin peste covoarele proaspăt curăţate. Pielea îmi miroase deja a departe, pentru că sunt, deja, departe. Şi peste încă un deja, voi fi şi mai departe. Şi acolo chiar că nu mă ajungi!

Uneori mă gîndesc de ce te plîng. Amintindu-mi că nu-ţi place Cinemática clásica şi Simfonia 7. Cum să plîngi un om care nu a privit Sunset Boulevard?

Şi apoi îmi amintesc cum miroşi, şi mă apucă plînsul în hohote, şi sughiţurile, pe care le înghit doar cu taguri pe facebook look i'm having fun! cacoi pazor

Dacă stai sus mereu, aproape nu doare deloc. Sus e bine. sus nu miroase a tine

  Tu ai fost mereu pentru mine ca ţigările. Mica mea plăcere vinovată. Mica mea sinucidere lentă, de la care nu mă puteam dezice, pentru că îmi plăceai prea mult. La început mă simţeam ruşinată, şi apoi fumam pentru că aşa mi-o cerea organismul, atît fizic cît şi spiritual.

Fumam mult, cîte 1-2 pachete pe zi. Aruncam ţigările una după alta, şi mă întindeam după următoarea. Degetele îmi erau galbene, şi îmi plăceau atît de mult. Respiraţia îmi era mereu uscată, şi, din nou, îmi plăcea atît de mult! Iar hainele şi pielea îmi erau mereu presurate de scrum suriu de ţigară, Doamne cît îmi mai plăcea!

Şi apoi frumoasa mea relaţie romantică cu tutunul, a ajuns să devină dependenţă. Mă trezeam dimineaţa şi ochii îmi erau roşii după fum proaspăt de ţigară, fumată în răcoarea dimineţii, pe balcon. Ochii mei o căutau mereu, prin mulţime, şi ea nu mă lăsa să plec, fără să o aprind. Nu mă lăsa să trăiesc, fără ca să nu o iubesc, şi să nu o ţin aproape. Şi atunci am înţeles că poate e destul.

Dar m-am convins, atunci cînd rănile mi-au devenit tot mai vizibile, şi cînd îmi spuneau şi cei din jur că uite, ar trebui să mă las. Dar eu nu i-am ascultat la început. Ei nu te ştiau aşa cum te ştiam eu. Ei nu te fumau, aşa cum te fumam eu.

Pînă cînd nu mi-am atins şi eu rănile. Pînă cînd nu m-am văzut sîngerînd şi implorînd.

Şi atunci am hotărît, e timpul să las fumatul.


şi l-am lăsat! pe ambele, le-am lăsat.

 

    Uneori, ba chiar de o frecvenţă moderată, nu avem doar voie să uităm, ci chiar nevoie să uităm.

Uneori trebuie să purtăm o discuţie serioasă... cu noi. Să ne întrebăm ce ne place şi dacă ne place cu adevărat, ceea ce ne place. Să ne întrebăm ce dorim, şi cel mai important, unde dorim să ajungem? Să ne plănuim zilele de muncă, şi concediile. Să luăm un pic din banii de chirie şi să ieşim din oraş pe vreo două zile.

Să mai citim o carte, nu doar noutăţile din facebook. Să luăm lecţii de dans, sau de gătit, să învăţăm o limbă străină sau să ne facem noi prieteni, care vorbesc o limbă străină. Să ieşim afară la plimbări cu bicicleta, sau fără bicicletă, şi să ne întrebăm ce ne place şi dacă ne place cu adevărat, ceea ce ne place.

Şi cînd aduci bujori în casă, mai că vrea inima să-ţi rîdă de bucurie. Şi te mai şi tunzi, mai schimbi ceva în garderobă, îţi cumperi 3 feluri noi de ceai, şi parcă şi viaţa e mai dulce. (şi trece de la teribilă. la trăibilă).

A-ţi schimba viaţa nu e greu, a începe din nou nu e greu. Trebuie doar să te aşezi la o cană de ceai (sau un pahar de vin), cu tine, şi să te întrebi ce îţi place

şi dacă îţi place cu adevărat, ceea ce îţi place

ş la urma urmei, dacă nu îţi place, why bother? 

 

   Undeva în lumea asta mare e o piele de om care mă încape mai bine decît asta. Care are picioarele mai lungi, şi e un pic mai elastică în zona urechilor, pentru un plus de sărutări. Cu mîinile făcute nod la spate, şi cu degetele mai lungi şi mai subţiri, spre a-ţi atinge încet tendoanele.

Doar aşa îmi pot explica veşnica-mi obsesie de a fugi, de a mă ascunde şi de a căuta ceea ce nu vreau să găsesc.

În viaţa mea, au avut mereu un impact mai mare lucrurile pe care nu le-am făcut, decît cele pe care le-am făcut. Cel mai mult m-au impresionat cărţile pe care nu le-am citit, şi cel mai tare îmi este dor de oamenii pe care nu i-am iubit.

Buzele pe care nu le-am sărutat vor fi mereu, în umila mea imaginaţie, cele mai dulci, iar lacrimile pe care nu le-am vărsat au durut cel mai mult. E şi firesc că vom alerga frumos în cercuri, pînă cînd vei înţelege că pe mine nu mă prinzi, şi poate de asta îţi sunt aşa dragă.

La fel, undeva în lumea asta mare, e cineva ce a făcut tot ceea ce eu nu, şi mă întreb în fiecare zi dacă e mai fericită. Şi dacă buzele alea-s dulci pentru că-s dulci, sau pentru că îmi sunt străine.

Îmi rămîne doar să mă întreb în fiecare zi, ce ar fi fost dacă? Şi ce ar fi fost dacă nu?

Sîntem în 2015 şi asta doare mai mult decît cuvîntul "nu trebuie" sau atunci cînd îţi cumperi bilet de avion. Am avut atîţia ani şi atîtea oportunităţi, şi am făcut atîtea alegeri, ca să ajungem în 2015 şi să ne întrebăm dacă e bine, şi să ne convingem că de, e bine. (cred)

Dar ce facem cînd nimic din ceea ce avem nu e ceea ce ne-am dorit?

Şi aş fugi, da n-am unde. Nu mă lasă ceea-ce-da.

-------------------------------------------------------
Я безумно боюсь, что однажды он придет, а у меня все исчезнет. Выветрится. Испарится. Я боюсь, что он будет стоять на коленях, просить все вернуть и целовать меня, а я не почувствую ничего.

 

   Cel mai greu lucru la a fi departe de acasă, e că nu poţi îmbrăţişa oameni. Nu le poţi şopti cît de tare îţi sunt dragi, şi cît de tare vrei să fugi cu ei în lumea largă.

Iar cel mai trist lucru la a fi departe de casă, e cît de repede uiţi oamenii. Cît de puţin timp îţi ia să te întrebi "oare mai vreau să-i îmbrăţişez, sau deja nu?". Cît de repede devii confuz în propriile tale sentimente, şi nu ştii ce vrei şi ce iubeşti.

Şi cel mai dulce lucru la a fi departe de casă e cînd bei singur o sticlă de vin şi nu te ameţeşte, ci te încălzeşte uşor, te deviază într-un univers al ţelurilor neatinse, cărţilor necitite, locurilor nevăzute şi al buzelor nesărutate.

Cel mai bine e atunci cînd ai cu cine. Nu credeam că o să ajung vreodată să fiu atît de "uşor-atîrnabilă" faţă de oameni, a căror necesitate chiar nu o înţelegeam. Dorinţa asta de societate şi de a socializa nu îmi era cunoscută, ca mai apoi să înţeleg ce înseamnă să "ai cu cine".
Ştii, omului nu-i trebuie mult, îi trebuie doar din cînd în cînd un "am cu cine", şi omul e fericit.

Doare cel mai mult că eu încep să plîng cu mult înainte de a pierde, ca un fel de anticipare dureroasă a inevitabilului, ca în momentul în care mă desprind, să fiu albă, palidă şi incapabilă de a fi surprinsă într-o ipostază slabă. Nu că eu n-aş avea suflet, ci că îl folosesc prea mult şi prea cînd nu era necesar.

Adevărul e că nu înţeleg de ce viaţa trebuie să fie complicată, cînd noi suntem cei ce facem alegeri, zi de zi. Şi oricum o dăm în bară pentru că aşa e frumos şi aşa trebuie, aşa e mai interesant.

Şi cînd ieşim din rahatul în care ne-am băgat tot noi, sîntem fericiţi şi mîndri, că de', am făcut un lucru mare, am ales să fim fericiţi. 

 

     Un scurt istoric despre "de ce eu cu tine nu".

Eu nu o să-ţi plac deloc, cînd mă vei vedea pentru prima dată. Eu o să te fac să te simţi jenat, supărat, enervat, poate chiar o să te cerţi cu mine şi o să strigi în timp ce eu voi rîde isteric. Mai apoi, te vei referi la mine, în mai toate grupurile tale de cunoscuţi, cu sintagma "aia" sau "aia care sărea" sau "aia care vorbeşte mult". Şi lumea o să înţeleagă din start cine e aia, o să rîdă şi o să uite.

"Aia" o să-ţi comenteze cu simţ critic şi cu o încredere de sine de neimaginat fiecare ţinută a fiecărei zile. Că cardiganu ista îi pre lung, da puloveru ista îi pre scurt, da aista îi pre subţire, da iaca aista să fi fost în carouri apui' era aşa de frumos, da aşa parcă-i cîrpa pe care la mine stă încălţămintea cînd e murdară de noroi. Şi "aia" n-o să accepte ca tu să n-o iai în serios, şi n-o să accepte ca tu s-o iai în serios. E greu să înveţi cum trebuie să vorbeşti şi ce trebuie să vorbeşti, ca "aia" să te asculte, măcar cîtuşi de puţin.

În fiecare zi o să te pună să-i cumperi apă şi bomboane, pentru că ea vrea apă şi bomboane, dar ea şi mai tare vrea ţigări şi ceai, şi e greu să alegi între apă şi bomboane şi ţigări şi ceai aşa că ea le-a ales pe ambele. Numai că tu cumperi.

Fără nici cea mai mică remuşcare, o să te împingă în prima maşină care stă parcată pe trotuar, o să fugă, şi cînd o s-o prinzi ea o să-ţi dea cu parfum în ochi şi o să fugă mai departe după colţ, şi cînd ajungi după colţ ea plînge şi arată cu degetul la o bătrînă care cerşeşte pe stradă. Aşa-i "aia". "Aia" îi tare anapoda.

Dar n-ai cum să n-o iubeşti pe aia. Aia are ceva din fericirea pe care tu ţi-o doreşti de atît de mult timp dar nu ştii cum s-o obţii, ceva din indiferenţa asta fermecătoare, îmbinată ca două fire de aţă cu un frumos spirit de responsabilitate, ca a unui copil căruia îi spui să se uite cînd dau pastele în foc, şi el se aşează pe scaun în faţa aragazului.

Pe aia poţi s-o vezi fără chiloţi, şi ea să nu se acopere, şi apoi o vezi în pantofi şi în rochie şi cu aere de damă, şi ajunge cu tine în pat peste 2 ore şi vezi că sub rochie are lenjerie cu un desen animat atît de vechi încît nici nu credeai că mai există.

E aia, tu n-ai cum să n-o iubeşti pe aia. E aia care te sună, care te întreabă, care-ţi face viaţa mizerabilă şi colorată în fiecare zi.

Tu ţi-ai găsit-o pe aia, sau încă o cauţi?

Eu cred c-am găsit-o. (da' mi-a luat un pic)

 
    Cine sunt, de fapt, oamenii? Şi cînd întreb cine sunt oamenii, mă refer la ce sunt ei în esenţă, nu la ce ar vrea ei să pară că sunt. Cine sunt oamenii de fapt? Sunt feţe mereu fericite sau mereu triste? Serioşi, zîmbăreţi, talentaţi sau leneşi?

Cine sunt cei, pe care îi vedem în fiecare zi pe stradă? Sunt oare oamenii cîntecul lor preferat?

Mie mi-ar plăcea dacă oamenii ar fi cîntecul lor preferat. Dar dacă oamenii pe care îi ştim aşa cum sunt ei, sunt de fapt altfel? Cum ne convingem că cel pe care-l vedem acum, este cel de întotdeauna? Şi cum ne convingem că cel de totdeauna va rămîne aşa... pentru totdeauna?

Sînt oare oamenii versurile lor preferate? Sau sînt şi oameni care nu citesc poezie? Dar sînt oare oameni care nu fac poezie? Pentru că toată viaţa noastră e poezie. Fiecare zîmbet şi fiecare lacrimă e poezie. Firul de păr care ţi se strecoară printre buze e tot poezie. Şi ce poezie frumoasă!

Unii oameni sînt cafea, alţii sînt apă plată. Pentru că atunci cînd eu spun că oamenii sunt cafea şi apă plată, tu ţi-ai imaginat doi oameni diferiţi. Sau poate oamenii sînt universitatea la care merg, oamenii pe care îi întîlnesc şi culoarea fularului pe care-l poartă?

Sînt oare oamenii, oamenii pe care-i iubesc? Sau cei pe care-i urăsc? Sînt oare oamenii... oameni?

Cînd poţi spune "eu cunosc un om!". Niciodată, sau întotdeauna?

Poate oamenii sunt cît de repede le bate inima cînd se sperie, sau frecvenţa propriei respiraţii, sau cît de des clipesc, sau gesturile şi cuvintele pe care le repetă întruna, sau dependenţele lor, sau cît de repede aleargă ei cînd aleargă repede

sau ce numesc "acasă" şi ce numesc "fericire"

sau cît de strîns te cuprind atunci cînd nu te-au văzut de mult, sau cît de larg îţi zîmbesc cînd treci prin uşile terminalului de la aeroport

cît de zgomotos închid uşa de la maşină, şi cît de mult se scuză după asta. Cît de zgomotos beau ceaiul şi cît de zgomotos îl mestecă. Cît de des te privesc cu coada ochiului sau cît de mult îşi trag căciula pe urechi.

oamenii sunt cîtă suferinţă au trăit şi cîtă supă de casă au mîncat. Cîţi părinţi au sărutat şi au îmbrăţişat. Cît de mult unt pun pe pîine dimineaţa şi cît de multe fărîmituri fac cînd o mănîncă.

Doamne, cît de frumoşi sunt oamenii!

   Nu vreau să spun că nu îmi pasă de tine, pentru că aş fi o mincinoasă. Îmi pasă de tine. De ce faci şi de cît de greu respiri.

Eu nu ştiu ce am eu cu noaptea. Noi avem o relaţie specială. Noi ne iubim atît de mult încît uneori devine ilegal (sau amoral). Mie îmi place să fac de toate noaptea, în afară de somn, desigur. Mie îmi place să mă plimb, să mănînc, să beau ceai, să gîndesc, să citesc şi să iubesc. Şi cel mai mult îmi place să le fac noaptea.

Cînd mergem să căutăm sirene, mi se face mereu sete. Sete de nu ştiu nici eu ce. Sete de somn, de odihnă, sau de speranţă de mai bine. Mi-e sete de fericire şi de fără-griji. Uneori mi-e sete de prietenii frumoase şi hohote. Dar cel mai des mi-e sete de tine. Tu ai intrat la mine în organism şi ai obţinut cetăţenie de organ în toată firea, fără de care circuitele şi chestiuţele nu-mi pot funcţiona. Şi apoi ai crezut că ar fi amuzant să pleci.

Dar mai lăsat cu noaptea, şi asta e bine. Noaptea totul e mai frumos, mai calm şi mai pur. Eu te iubesc mai mult noaptea, pentru că ziua mi-e frică să te pierd. Prostesc, din partea mea, pentru că noaptea mi te-a furat.

Dar nu-i nimic, tot tu m-ai învăţat să iert. Şi m-ai învăţat că dacă iubeşti, eşti gata să aştepţi nopţi şi nopţi

...şi nopţi.

  Vom fi oare şi noi vreodată frumoşi? Vom dansa oare şi noi vreodată strîns ţinîndu-ne de mîini, şi vom zîmbi? Voi fi oare eu vreodată frumoasă?

Vom fi oare, vreodată, împreună?

Dacă aş şti, Doamne! Dacă aş şti ce vreau de la tine, ţi-aş cere-o. Dar eu simt că mă pierd pentru că nu voi avea niciodată nimic din ceea ce mi-aş fi dorit. Sau ai fi dorit tu să-mi oferi.

Nu-mi va fi dor de nimic. Eu credeam că o să doară, dar nu doare. Dacă e să fim sinceri, nu simt nimic. Dar ţi-am mai spus-o. Am ales să nu simt nimic, pentru că îmi imaginez locul în care nu o să ajungem niciodată

şi mă pierd. Şi nu înţeleg, dacă mai are rost? Şi dacă mai are rost, atunci de ce mai are rost? Poţi tu oare să-mi spui că mă iubeşti aşa, încît eu să cred din toată inima că tu mă iubeşti?

toată viaţa noastră e făcută din glume ieftine şi filme proaste. Eu nu te-am invitat în inima-mi pentru asta. dar cred că tu nu poţi mai mult.

Şi de ce aş aştepta eu de la tine mai mult.

poate ţie îţi e mai greu decît mie. Eu ştiu că ţie îţi e mai greu decît mie, şi poate decît tuturor noi

dar pentru mine ăsta e un greu pe care l-am ascuns atît de mult, încît acum îmi iese din abdomen şi-mi aruncă toată existenţa în negură

Vom fi oare şi noi vreodată frumoşi?

   Chestia e că nu pot să-mi dau seama dacă mai vreau sau nu să respir. Şi nu mă pot decide dacă pot sau nu să-mi dau seama, dacă mai vreau sau nu să respir.

În cuvinte simple, totul ar suna simplu: tu trebuie să fii aici. Sau folosind un, deja răsuflat, englezism: you were supposed to love me. Teoretic, aşa scria în stele. Sau poate aşa am vrut eu să cred că sunt scrise stelele mele.

În viaţă trebuie să aşteptăm ca să primim ce ne dorim. Sau trebuie să luptăm, ca să ne luăm singuri ce ne dorim. Eu m-am săturat şi să lupt, şi să aştept. Eu îmi propun să beau ceai de muşeţel şi să mai citesc încă odată stelele, poate am greşit eu pe undeva. Am început această înşirare a gîndurilor cu scopul de a suna inteligent. Sau pseudo-filozofic matincă aşa cuvînt nu-i, dar voi încheia recunoscînd cît de simple sînt, de fapt, toate.

Mă opresc uneori şi mă gîndesc la tot ce am încercat să fac şi nu mi-a reuşit, şi nu simt nimic. Aş fi crezut că va fi dureros, dar nu simt absolut nimic. Şi uneori mă gîndesc că sînt şanse ca şi tu să devii mai tîrziu un regret sec. Despre care-mi voi aminti cu ajutorul unei singure conexiuni între neuroni, şi nu voi mişca nici un muşchi al feţii.

Sau poate ar trebui să devin eu altcineva? Poate să încerc s-o iau la dreapta? Sau la stînga? Am nevoie de propria-mi pisică de Cheshire, însă lucruri bune se întîmplă doar în poveşti, precum pe frontul de război noutăţile ajung de 2 ori mai rapid decît prin poşta Moldovei.

Eu te-aş lega de mii de porumbei şi i-aş dresa să te ridice în aer. Nu te-am mai văzut niciodată de aici, de jos

Eşti mai frumos decît erai aseară.

   Și-mi păreai atît de liniștit cînd dormeai. Cînd respirai încet, în perna plină de praful grijilor tale, care ți se scurg noaptea din cap. Iar dimineața tu le adulmeci, le strîngi pe toate și le aranjezi în albumul existenței tale. Un album de suferință și părăsiri. Și căutări.

Te părăsesc apoi te caut, te caut în mine apoi în fiecare. Și nu pot să înțeleg dacă mi-e mai rău, sau mai bine atunci cînd te găsesc.

Viața mea a devenit dependentă de grija mea constantă față de tine. Îți mai aduci aminte cînd ți-am spus despre Alexandra? Și despre vara anului 1816? Știi ce s-a întîmplat în vara anului 1816?

 Dar despre pisica din copac? Ea era în copacul meu.

Eu sunt gata să ți-o dau ție, pentru că eu știu că eu voi găsi o cale de a ajunge unde îmi doream atît de mult să ajung. Eu nu mai am nevoie de pisica din copac, sau poate am nevoie de ea mai mult decît niciodată.

Dacă te deranjează zgomotul tastaturii, te rog să mă anunți, înaintea de a reveni înapoi în lumea reală, care e atît de crudă și de rece.

E rece pentru că a obosit. Ca și oamenii. Știți oameni care devin reci, cînd obosesc? Eu știu doi. Erau frumoși, dar au obosit de noi, și s-au răcit. Ca și orașul în timpul iernii, el obosește și ne învelește în alb, ne dă sărbătorile de Crăciun și concedii la munte, și cînd se gîndește să ne mai dea o șansă, încearcă să ne iubească din nou.

Eu ție ți-aș da un milion de șanse. Oare cum n-ar fi dacă n-aș obosi nu de tine?

Tu mie îmi spui că eu sunt frumoasă. Și eu văd doar păsări cu aripi frînte, care nu-și vor putea lua zborul niciodată, dar care încearcă. Oare eu m-am săturat să încerc?

Ce spui? Ce crezi?

Tu nu crezi și nu spui nimic. Tu ești adormit. Și o, cînd te privesc, cît aș vrea, cît aș vrea și eu măcar o fărîmă din liniștea ta pentru mine.

și două pentru tine, pentru cînd te vei trezi.