Archive for 2013

La mulți ani!

marți, 31 decembrie 2013 § 0


   Tot ce vreau să vă doresc este să vă dezvoltați curiozitatea, pentru că anume curiozitatea îl face pe om frumos. Setea asta nebună de a afla mai multe, din cărți, de la alți oameni, din locuri frumoase pe care vrea să le viziteze.

Sunteți frumoși, sunteți buni, sunteți fiecare o personalitate marcantă, și sunteți în 2014.

Vă doresc un an excepțional. 

Cînd eu, şi cînd tu, şi cînd noi doi

sâmbătă, 28 decembrie 2013 § 1

 
   Cînd în viața noastră se întîmplă ceva rău, principala noastră grijă nu este ameliorarea situației, ci frica maniacală de a fi descoperiți. Cînd în viața noastră se întîmplă ceva rău, noi pretindem că totul e bine și zîmbim, ne schimbăm culoarea părului pentru că "aşa mi-a venit, nu ştiu cum", mîncăm mai multă ciocolată, îi sunăm pe cei pe care îi iubim şi facem planuri pentru viitorul apropiat, în timp ce interiorul ne arde în flăcări albastre de disperăre continuă.

În dependenţă de starea noastră de spirit, cuvintele capătă alte forme şi alt contur. Cel mai interesant e că începe acest joc jalnic, care are ca scop ducerea de nas a celor din jurul nostru, dar care rezultă pînă la urmă într-o constantă frică de... sine.

Eu nu vreau să îl văd, eu nu vreau să-i aud respiraţia, şi-mi tot repet asta în timp ce îi caut umbra printre trecători. Eu sunt bine, eu o să mă descurc, gînduri care se dezvoltă în paralel cu plînsul isteric interior, care e unul dintre cele mai ujasnîe plînsuri, pentru că e isteric şi e interior. Pe lîngă faptul că suntem răniţi, mai sîntem şi ipocriţi.

Şi pe cît de tare urăsc impactul situaţiilor tale majore asupra mea, pe atît de acasă mă simt cu tine.

Aş putea spune că tu eşti plăcerea mea vinovată. Ba chiar, folosind un mic artificiu poetic, mi-aş permite să te numesc extrem de nociv şi periculos, chiar şi în doze mici da a dracu' de bun. Şi de aici pornesc eu tălmăcirea cuvîntului "dependenţă". De la tine.

Dependenţa este un rău, pe care îl alegi benevol şi care te face să te simţi bine. Şi cînd zic bine, e bine. E foarte bine. Pe o scară de la 1 la acasă, atunci te simţi acasă de bine. Şi în timp ce ţi-e bine, tu foarte bine realizezi că, de fapt, ţi-e rău. Că nu faci ceea ce alţii se aşteaptă de la tine să faci, că tata te-ar dezmoşteni dacă ar afla despre asta, că odată şi odată o să-ţi pară, posibil, foarte rău. Dar ţie ţi-e bine.

acasă de bine.

---------------------------------------------------------
- Eu pot să fac ceva?
- Nu.
- Hai atunci eu o să te ţin de mînă.
- Şi?
- Eu o să te ţin de mînă cît o să plîngi.
- Dar eu nu plîng.
- Eu o să te strîng aşa de tare că o să plîngi. Eu am auzit că dacă plîngi, ap după asta ţi-i mai uşor. Dă mîna încoa.

nein, ich bin ledig

duminică, 22 decembrie 2013 § 4

 
   Cert este un lucru: eu toată viața te-am iubit, doar că nu te cunoșteam. Iar cînd te-am cunoscut, am început să te iubesc şi mai mult.

Ştii ce e încurcat? Lămîile mele din frigider au culoarea portocalelor şi miros a portocale, dar au gust de lămîi. Eu te port cu mine şi îţi simt mirosul pe propria-mi piele, dar cînd nu te văd îmi e greu să-mi aduc aminte trăsăturile chipului tău.

Eu am ochii suri doar de dimineaţă, mai apoi se înroşesc. De la frig, de la praf, de la migrene şi închipuiri spulberate.

Din pasiunile mele face parte jucatul cu degetele în părul tău în timp ce tu dormi şi eu citesc o carte. La fel ca fumatul cu fundul pe pervaz şi tălpile pe genunchii tăi. Urmate desigur de strigatul şi săritul cu picioarele desfăcute la tine în braţe, pe motiv că pot şi vreau.

Din pasiunile tale face parte apucatul constant cu degetele tale robuste a obrajilor mei şi schiţarea unor mutre ciudate. Dar şi urletul sălbatic de animal în pericol pe care îl faci pentru că e ora cînd vecinii nu sînt acasă şi pentru că... deatîta.

Din pasiunile noastre face parte comedia şi drama. Dar să nu omitem şi poziţionarea corpurilor noastre fără tricouri, unul deasupra altuia. Pentru că aşa eu simt cum inima ţi se zbate. Pornind din adîncul pieptului tău, străfulgerîndu-mi întreaga fiinţă.

-------------------------------------------------------------------
-Măi. Măăăi. Măăăăi!
-Da?
-Tu o să mă iei de soţie?
-Da. Da' mai tîrziu.
-Cînd?
-Stai să mă trezesc şi te iau.
-Promiţi?
-Da.

cratimă

luni, 16 decembrie 2013 § 3


   Eu nu am nevoie de tine în viața mea pentru a fi fericită, pentru că mie îmi place să fiu mizerabilă. Mie îmi place să nu merit nimic și să nu obțin nimic.

A tinde spre a fi nimeni e cel mai nobil lucru, pentru că nimeni nu o face. Pentru că toți speră, încearcă și luptă. Știi, eu m-am săturat să lupt. Eu m-am săturat să încerc, să cad, să disper, să ţip şi să încerc să ajung undeva, cînd văd că toate drumurile care încep de la uşa mea, duc spre nicăieri.

Ştii care-i cea mai tristă formă a tristeţii? Cea uscată. Cînd ţi se opreşte privirea într-un punct şi tot ce poţi să faci este să... priveşti. Cînd vrei atît de mult să plîngi, dar nu poţi.

Stai şi te beleşti cu orele în întuneric şi nu poţi scoate nici măcar o lacrimă. Ajungi la un moment cînd îţi dai seama că nu, cînd vezi că ai obosit şi că nu ai pe nimeni lîngă tine pentru care ai putea continua.

Eu de fiecare dată cînd plîng, rîd. Pentru că naivitatea mea îmi pare atît de stupidă, încît devine amuzantă.

Sper că eşti fericit. Eu, sincer, sper că voi toţi sînteţi fericiţi.


de-a v-aţi ascunselea

vineri, 13 decembrie 2013 § 0

 
 Îmi e foarte greu să nu apelez la vulgar și la superlativ atunci cînd oamenii mă roagă să li te descriu. Tu ai un fel al tău de a exista. Ce e frumos în tine este faptul refugiului.

Tu ai frica asta de constant și boala asta de a fugi. Problema e că nu poți simți cînd te dor picioarele și, deci, nu te poți opri. Eu încă sper că te vei opri în fața ochilor mei și o să mă saluți zîmbind. Nu simplu, crispat, ție simplu nu-ți stă bine.

Știi, zăpada reflectă lumina felinarelor. Îmi place mult tenta roșietică a întunericului dintre pereți. Eu nu mă pot opri nici măcar cînd dorm, ba chiar devine mai rău.

Eu toată ziua mă gîndesc despre cît de poetic a trecut o bătrînică strada şi cît de mult dinamism a fost în gestul şoferului care a trecut la roşu. Pentru mine voi nu sînteţi oameni, pentru mine voi sînteţi personaje.

Eu mă ascund în cărţi. Azi soarele nu a apus, nu, azi străzile pur şi simplu au fost în culori de sepia pentru cîteva ore, apoi soarele s-a culcat, împreună cu familia lui, iar soţia sa lucrează în schimbul de noapte şi are un nume tîmpit Luna şi el vrea să divorţeze, dar nu ştie cum s-o anunţe ca să nu-i frîngă inima.

Iacaşa chestii se învîrt la mine în cap, în timp ce tu încerci să-mi explici de ce raţionalul e raţional şi realitatea e realitate.

Eu nu vreau să trăiesc în realitatea ta. Eu am realitatea mea cu Luna, cu pisici şi dinamism în treceri la roşu.

Mie mi-e frică să nu cad şi să-mi zdrobesc visele şi creierii de asfalt pentru că afară nu mai ninge, dar eu încă sper şi cred că ninge.

Eu vreau ca anul ăsta să mă suni pe 27, nu pe 26, aşa ar fi mai frumos.

iubesc Moldova

miercuri, 4 decembrie 2013 § 3



  Suntem un popor pentru care educația nu înseamnă decît bunătate. Noi definim etica și bunele maniere prin "suflet mare". Noi suntem un popor flămînd de estetic, de frumos, şi ne fascinează tot ce e nou, pentru că am trăit atîta timp în vechi.

Suntem un popor a cărui copii au purtat dintotdeauna hainele fraţilor mai mari, dar le-au purtat cu mîndrie şi cu o grijă şi o dragoste nemaipomenită.

Noi încă ne căutăm rădăcinile şi suntem încă în proces de emancipare.

Un popor cu tineri însetaţi de cunoştinţe, un popor cu jurnalişti talentaţi şi cu politicieni nu prea. Un popor cu farmec încă nedescoperit. Unul care nu a ajuns la majorat, care încă gîngureşte ca un copil şi care are încă muguri verzi în suflet.

Un popor care-şi iubeşte ţara doar atunci cînd o părăseşte, căruia îi plac reformele doar pe hîrtie, care-şi seamănă în fiecare zi speranţa în suflet că, de, mîine va fi mai bine.

Suntem un popor care citeşte, poate prea mult.

Un popor educat întru a pleca capul în jos şi a tăcea, care însă încet, încet, îşi descoasele aţele dintre buze.

Nimeni nu te va primi în casă ca un moldovean, nimeni nu va scoate ultima pîine din tindă ca să hrănească un străin, cu aşa un zîmbet pe buze, cum o va face un moldovean. Nimeni nu se va bucura de puţin aşa cum o face un moldovean, pentru că noi toată viaţa am avut prea puţin, şi în loc să ne pierdem în goana după mai mult, noi am acceptat puţinul şi l-am presărat cu dragoste.

Un moldovean nu-ţi va povesti despre noile telefoane inventate de alt moldovean, pentru că noi nu avem aşa ceva. Un moldovean îţi va povesti despre luminiţele de pe copaci pe timp de noapte, despre ce valuri mari avea Nistrul, despre cît de adînc în codrii Orheiului a intrat şi despre cît de gustoasă e mămăliga cu jumări. 

Noi nu suntem un popor practic, sau unul de artişti, cît timp buneii şi părinţii ne sunt în viaţă, noi suntem un popor de filozofi de la sat.

Este o voce în capul fiecărui moldovean care-i şopteşte în fiecare zi despre pămînt. Despre patima naturii.

Fiecare moldovean ştie că dacă îl rod oasele va ploua. Şi pe moldovean nu-l interesează ce spune ProTV-ul. Moldoveanul ştie mai bine. Aşa a făcut mama şi bunica şi stră-străbunica bunicii. 

Poate toate astea înseamnă că noi nu vom progresa, poate toate astea înseamnă că nu vom ajunge niciodată acolo unde mulţi au ajuns deja, dar eu o cred pe bunica cînd ea îmi spune că mîine o să plouă. 

Eu iubesc Moldova. Eu iubesc moldovenii şi limba română. Eu iubesc fiecare cuvînt care-mi aduce în nări mirosul de iarbă verde şi de fîn. Mirosul de veşnicie, de timp fără de timp, miros de sat amestecat cu luceferi.

-------------------------------------------------------------------
-Bunica, eu nu mai pot!
-Ei, las'că eu as ieu iacaşa-ia farfuria asta, şi o acopăr iaca-şa cu altă farfurie, şi o pun în holodilinic, că nie ni-i jăle să arunc. Iaute! de aişi s'mai satură încă un om flămînd! 

Pauză

sâmbătă, 30 noiembrie 2013 § 0

 
  Îți aduci aminte cînd am cumpărat un kilogram de căpșuni, unul de banane și un tub întreg de frișcă? Le-am amestecat la tine la balcon într-un vas mare şi le-am savurat cu şampanie. Îţi aduci aminte? Eu da.

eu mă gîndesc uneori cît de greu mi-ar fi să te uit, pentru că mi-ai dat atît de multe motive să te ţin minte, în toată deplinătatea persoanei tale.

Ştii ce nu-mi place mie la dragoste? că te prosteşte. Cînd iubeşti, nu te gîndeşti că afară-i frig, te gîndeşti că în braţele lui e cald. Cînd mănînci un măr te gîndeşti doar că pe el îl dor dinţii de la mere şi nu le mănîncă.

Şi uneori, eu mă gîndesc la albastru. La cît de albastre îmi sunt amintirile mele cu tine.

Pauză.

eu aş vrea ca fiecare om să iubească măcar odată în viaţă. Să se prostească în totalitate, să uite, să plîngă, să rîdă pînă la lacrimi, apoi iar să plîngă. Să alerge, să se împiedice, să suspine şi să ţipe din adîncul pieptului. Eu aş vrea ca fiecare om să caute şi să nu găsească, apoi să uite.

Nu e nimic frumos în dragoste. Nu am înţeles niciodată de ce oamenii descriu dragostea ca fiind frumoasă. Dragostea e palpitantă, e dinamică, e nebună şi stricată.

Nicidecum frumoasă.

Frumos în dragoste eşti doar tu. Şi ochii tăi mari cu gene lungi, acoperite cu fulgi.

107 grade Fahrenheit

joi, 28 noiembrie 2013 § 0

 
    Cînd afară e frig noi căutăm căldură în inimi. Şi dacă nu o găsim în inima noastră, începem să cerşim pe unde apucăm, măcar cîte o fărîmă de ceva. Cînd afară e frig oamenii sunt mai trişti, sau poate mai fericiţi? Cert este că sunt altfel.

Cînd afară e frig noi trecem de la Cola la ceai şi fredonăm cîntece de Crăciun.

Avem timp destul să-l petrecem cu noi. Avem timp destul să ne privim în ochi şi să stăm cu orele în cadă, cu un pahar de vin şi o carte. Ştii, cînd afară e frig noi devenim mai simpli, şi tot de ce avem nevoie e o pătură şi o băutură caldă.

îţi vreau sufletul între palme şi respiraţia între claviculă şi bărbie.

vreau să mă cufund în frig prin şoapte. vreau să ajung la mine prin tine.

Cînd afară e frig noi uităm să ezităm şi uităm cum să avem obraji în culori palide. Cînd afară e frig, bunica mea face focul în sobă şi mămăligă.

fumul de ţigară se amestecă cu abur şi-ţi imaginezi cîte o fărîmă de duh părăsindu-ţi trupul cu fiecare respiraţie.

îţi încălzeşti nasul în obrazul lui şi-l mai şi săruţi copilăreşte din cînd în cînd. Lumea merge grăbită şi tu încerci să-ţi aminteşti dacă trebuie să ajungi undeva azi, şi-ţi mai faci un ceai.

Cînd afară e frig, în mine e cald.

fie de la ceai, fie de la tine.

nod în gît

miercuri, 27 noiembrie 2013 § 6


   Starea mea de a nu fi cu tine are o definiție. Starea mea de a nu fi cu tine se numește nod în gît. Mă sufoc de la prea puțin de tine și de la faptul că am îngropat acel prea mult din mine adînc în capilare și nenorocitul vrea acum să iasă la suprafață.

Eu promit, eu promit că n-o să-l las. O să-l îngrop cu pahare de vin roşu şi o să-i arunc cu pietre în faţă pînă cînd va înţelege că nu are rost. Că luptă împotriva unui sistem prea puternic şi prea bine pus la punct.

Cel mai trist este că ştiu şi înţeleg prea bine că întotdeauna voi cerşi cîte ceva de la tine, pentru că existenţa şi viziunea îmi sunt tulburi atunci cînd nu-mi ajungi.

Vreau să plecăm împreună într-un oraş mare şi aglomerat, pentru ca să-mi poţi strivi florile crescute cu atît de mult drag în sufletu-mi. Vreau să-mi pierd mireasma de odinioară şi să o înlocuiesc cu tine. Pentru ca unde o să mă termin eu, să începi tu.

Vreau să-ţi pun mînuşa umedă pe păr şi să-ţi ridic capul în sus, ca din gura ta să iasă abur în forme gri, în contrast cu buzele roşii şi pline. Şi apoi să-mi reproşezi că sunt neatentă şi că o să răcesc, dar eu să nu te aud, pentru că-mi vorbeşti din adîncul spatelui şi-mi pari pe cît de aproape, pe atît de departe.

Ştii, ochii tăi nu sunt oglinzi, ci mai degrabă caleidoscoape. De asta îmi e frică de tine, fiecare mişcare îţi schimbă întreg spectrul vizual, ajungînd de la verde-neon la opac.

Eu cel mai mult te iubesc după ploaie, cînd bobocii trandafirilor ţi se deschid şi caută disperaţi raze de soare.

unrelated

§ 3

  Da, mulţumesc de anunţuri şi de email-uri, dar sincer, nu mă deranjează. Simt o oarecare furie interioară cînd văd lume care-şi asumă cuvintele mele şi se mai simt şi mîndri de asta, postează pe reţele de socializare şi-şi fac reclamă, dar în principiu, chiar nu mă deranjează.

Vreau să clarific un lucru simplu de tot, eu scriu pentru suflet, la început doar pentru al meu, acum şi pentru al vostru.

Şi, sinceră să fiu, rămîn un pic confuză, pentru că fiecare cuvînt înşirat aici, este o tristeţe, o bucurie, un vis nerealizat, o fărîmă de mine înmuiată în mai mult mine. Şi cu toate astea, oricum se găsesc oameni care şi le asumă.

Ce pot eu să cred despre ei? Păi singurul lucru pe care-l pot crede la moment e că n-au personalitate. Fiecare om este o poveste, fiecare om ne învaţă să greşim, să iertăm şi să iubim.

Şi deci, atunci cînd printre milioanele de pagini de web cineva-mi postează trăirile sub numele lor, nu mă pot simţi decît confuză.

De ce ai prefera gîndurile altcuiva, cînd ale tale sunt de sute de ori mai aproape de inima-ţi?


îmi ajung ochi, dar nu-mi ajung suflete

luni, 11 noiembrie 2013 § 0

 
    Te rog frumos să-mi permiţi să te apuc încet de degete şi să te iau cu mine. Să te port pe aripile a ceea ce ţi-ai dorit mereu, dar ai tăcut, pentru că eşti sfios ca un copil.

Ştii, eu te iubesc la fel cum iubesc tăcerea. Mut şi cu neagră recunoştinţă.

Eu îmi amintesc de tine în nuanţe mai afabile, decît îmi amintesc de propria-mi existenţă. Eu îmi amintesc cum trupul tău curgea în mine şi celulele-ţi picurau încet, atunci am înţeles că fără de tine nu. Eu fără de tine refuz.

Vreau să coborîm valea spre rîu, şi să sărim în apa rece şi murdară. Vreau să-ţi simt palmele frîngîndu-mi toracele şi sorbindu-mi trupul. Vreau să depind de tine, cu fiecare particulă a corpului meu.

Şi te văd strîngîndu-mi faţa în palme, tremurînd tot, abia controlîndu-ţi slovele care ies nedesluşite dintre buzele de culoarea echimozelor, cu pielea de un albastru de nedesluşit sub lumina oarbă a lunii. Te văd strecurînd apa printre degete. Te văd suflînd înspre mine cu viaţă şi degerături.

Cum mă strîngi cu o forţă insuportabilă şi-mi şopteşti că mă iubeşti


şi cum eu îţi dau palme peste faţă şi îţi spun că e tîrziu
şi e frig.


i breathe nothing

vineri, 1 noiembrie 2013 § 4


    Eu mă înec pe uscat. Mie oxigen nu îmi ajunge, şi încerc să-i acoper lipsa cu nicotină şi cu lacrimi murdare. Eu ştiam că fericirea nu-i ieftină, dar nu ştiam că trebuie să plătesc ca pentru un rinichi pe piaţa neagră pentru ea.

Eu vreau prea multe şi nu obţin nimic. Eu am crezut toată viaţa că am multe talente pentru ca să ajung să realizez că sunt jalnică, din toate punctele de vedere. Nu am nevoie de cuvinte care să mă calmeze. Am realizat că abia acum m-am trezit dintr-un vis care a durat mult prea mult. Mi-a făcut nespusă plăcere să cred că totul e bine şi că totul va fi bine.

Eu m-am săturat să vorbesc despre disperare şi despre dezamăgire. Eu m-am plictisit deja să vorbesc despre disperare şi despre dezamăgire. Eu vreau să vorbesc despre cît de mult îmi plăceau gutuiele cînd eram copil. Dar nu pot, pentru că văd zeci de oameni suferind în fiecare zi, şi mă simt ca o trădătoare cînd îmi permit să mă simt fericită.

Şi văd zi de zi oameni care au ajuns departe, oameni care fac şi care pot face, şi apoi mă văd pe mine, într-o baltă de mizerie de alde "eu vreau să cred că pot" şi "sunt oameni care mă iubesc, eu ştiu". Eu văd oameni care au idealuri pe care mai apoi le întrec, şi eu îi observ în timp ce beau ceai verde cu lămîie şi mai scriu încă odată pe blog despre cît de jalnică e existenţa mea.

Eu văd oameni care termină facultatea şi îşi iubesc meseria, în timp ce eu încă mă gîndesc destul de serios să desenez cu creioane colorate pe vreun placat publicitar din centru. Să fie.

Eu ştiam că viaţa costă mult. Eu ştiam că fericirea costă şi mai mult. Dar nu mă aşteptam să cad din al nouălea cer direct în iadul pe care, azi, îl numesc realitate.

Doare. Arde.


inimă

marți, 29 octombrie 2013 § 0

 
În fiecare secundă a vieţii mele, mă întreb, de ce mă iubeşti? De ce pe mine? 
Şi apoi rog şi implor să nu ajungi niciodată să-ţi dai şi tu întrebarea asta şi să realizezi că nu are răspuns, şi să pleci. 


gospodi upasi

§ 8

    Știi ce mă enervează pe mine?

Pe mine mă enervează oamenii proşti. Dar vă rog, să nu omitem faptul că "proşti" are atît de multe sensuri încît nici oamenii deştepţi nu le pot explica pe toate. Oamenii proşti sunt oamenii care nu ştiu cînd să tacă, şi cînd să vorbească. Sunt ăia care nu-şi ţin gura nici cînd lumea din jur îi imploră s-o facă.

Oamenii proşti sunt oamenii care-şi aleg singuri toate activităţile în care vor să se implice, apoi se plîng că nu au timp şi că le este greu.

Oamenii proşti sunt cei care stau cu o tabletă în mînă şi povestesc despre tusa de asară di la Cocos şi despre cum acolo era "p'zda şeia de X care aşă-i de pafosnaia". E îi pafosnaia. Tu nu eşti. Ea e.
Am observat chestia asta în caracterul moldovenilor. La noi TĂŢ îs pafosnîe. Da eu nu-s. Nu. Eu nu-s.

Eu recunosc, da eu îs pafos. Avînd în vedere faptul că atunci cînd unui om îi place să se îmbrace bine, se machiază dimineaţa pentru ca să arate respectabil şi curat, îşi permite să mai iasă din cînd în cînd în oraş, vizitează localuri care-i plac şi alege în loc de obişnuita bere poate 2-3 shoturi de tequila - tu eşti pafos,
eu declar, oficial, la data de azi - eu-s pafos.

Oamenii proşti sînt oamenii cărora le pare că fără strelşi şi fard violet - ziua nu poate începe. Oamenii proşti sunt cei care nu învaţă pentru că nu le trebu. Cum p'la mea poate ceva, în general, să nu-ţi trebuiască în viaţă? Omul trăieşte pentru ca să înveţe. Du-te la cursuri, interesează-te, citeşte, nu te axa doar pe un domeniu, fă-ţi viaţa mai interesantă.

Oamenii proşti sunt cei care preţuiesc prietenii mai mult decît pe mama.

Prost, înseamnă să te uiţi dimineaţa pe fereastră şi să nu te gîndeşti de cîteva ori că dimineaţa e un nou început.

Oamenii proşti sunt cei care nu mănîncă ciocolate, tort şi prăjituri de la bunica, pentru ca să nu pună kilograme pe ei. Cei care întreabă "unu?" cînd transmiţi 5 lei în rutieră, cei care susţin că limba în care vorbim noi se numeşte "moldovenească", cei care au spus macăr odată în viaţa fraza "tu ştii şine-i tata meu?", cei care scriu propoziţii fără virgule, care nu-şi fac planuri de viitor, care n-au iubit niciodată, care nu zîmbesc cînd văd un copil mic, o pisică sau o vrăbiuţă.

Oamenii proşti sînt cei care n-au mîncat niciodată mere, pere sau piersici din copacul din grădină.

Oamenii proşti sunt cei goi în interior, un gol pe care niciun machiaj, niciun Cocos şi niciun 24 de litri de bere n-o să-l poată umple.

Niciodată.

Mere coapte şi gutui verzi

luni, 21 octombrie 2013 § 0


   Mie îmi place să te aud pe tine respirînd. Eu îţi iubesc fiecare mică circumvoluţiune de pe buze. Eu îţi dăruiesc universul întru fericire şi un pic de disperare.

Eu mai am un pic şi devin fată mare. Tu mai ai un pic și devii mai mic decît ai fost vreodată. Adevărul e că noi nu avem nici măcar un fel de viitor, noi am crescut și am descrescut întru pierzanie. Noi nu vom stăpîni mări şi nu vom atinge idealuri, noi vom rămîne jos printre bulgări mici de noroi şi fire uscate de nisip.

Dar adevărul e că noi vom fi, de fapt, singurii destul de jos pentru a putea mirosi iarba, sau pentru a gusta roua. Noi vom auzi paşii grăbiţi, înălţîndu-se, a fiecăruia dintre voi, şi apoi vom asculta fiecare prăbuşire.

Şi, eu cred, noi vom fi fericiţi. Noi vom visa, dar nu vom ajunge nicăieri, pentru că asta e natura noastră - de a rămîne jos. Noi vom spera, dar nu vom atinge, noi vom încerca dar nu vom reuşi, toate astea pentru că noi nu.

Dar nouă ne place jos.

Atîta timp cît jos înseamnă împreună, şi atîta timp cît eu te aud pe tine respirînd. 

De ce iubim bărbaţii

miercuri, 9 octombrie 2013 § 11


  Pentru că au mîini mari cu unghii tăiate scurt, în culoare mată. Iubim bărbaţii pentru că ei îţi dau senzaţia aia cînd te apucă de mînă - eşti în siguranţă. Nimeni nu o să te fure unui bărbat, pentru că el e templul dorinţelor şi suferinţelor tale.

Iubim bărbaţii pentru că sub înfăţişarea lor de aliaj de fier, deseori se ascunde un suflet de pisică abandonată. Pentru că ei îţi miros pielea şi spun că tu ai scrub nou de scorţişoară. Pentru că ei tremură lîngă tine, îmbrăcată în paltonul lor. Pentru mirosul feţei lor după ce se rad. Pentru cît de gingaşă e faţa lor după ce se rad. Pentru vocile lor de bariton şi pentru vocile lor cînd îi trezeşti din somn.

Pentru minute întregi de comparaţii între noul BMW şi noul Mercedes. Pentru cum se trezesc dimineaţa mai devreme şi-ţi fac cafea. Pentru cum îşi controlează mereu puterile atunci cînd vă bateţi cu pernele, şi pentru cum te lasă să nu ţi le controlezi pe ale tale. Pentru cum fiecare pereche de pantofi "îs buni, merji, hai cumpără-i şi hadem". Pentru porţiile lor de mîncare gigantice şi zîmbetul de pe faţa lor cînd mănîncă ceva gătit de tine. Pentru cum îţi găseşte la miezul nopţii, iarna, căpşuni proaspete, roşii şi fără gust, că-s de la Turşia. 

Pentru cum te simţi cînd te cuprind, de parcă lumea a luat sfîrşit şi tu eşti închisă într-o cameră mică, cu pereţi de culoarea apusului şi cu miros de iasomie. Pentru momentele în care îţi apucă capul cu ambele mîini şi-ţi sărută fruntea.

Pentru că sunt bărbaţi.

---------------------------------------------------------------
-Cum îi afară?
-Afară-i frig îmbracă-te gro... nu tu n-as'te îmbraşi gros.
-As'mă îmbrac!
-De parcă eu nu te ştiu pe tine.


echinocțiu de toamnă

duminică, 29 septembrie 2013 § 0


 Sînt lucruri, momente și persoane de la care am aglomerări de fluturi în stomac. Ca lumina de afară cînd e amurg. Cînd e destul de întuneric ca să vezi de departe oamenii mergînd cu ţigări aprinse şi destul de lumină ca să le desluşeşti şi feţele. Cînd e destul de frig ca să fii îmbrăţişată şi destul de cald ca să stai nemişcat cu orele. Cînd guşti un vin bun pentru prima dată şi realizezi că nu e nici pe departe ultima. Cînd eşti atît de fericit încît începi să plîngi.

Eu nu vreau să alung trecutul, pentru că el e o parte importantă din mine. Eu vreau picioare murdare pe scaune mari din metrouri vechi.

Şi în închegăturile viselor vii, ard punţi de vise moarte, transformate în cenuşă. Şi continuăm să ne ducem de nas cu ideea că totul e posibil, pînă cînd ajungem goi pe pămîntul rece.

Şi, Doamne, e atît de frumos încît inima îmi bate mai repede şi mai cu putere, e atît de întuneric şi atît de luminos. E mai presus de pămîntesc şi de cotidian, e dăruire completă, e uitare de sine întru bunăstarea celor flămînzi de frumos şi de estetic.

Eu nu vreau să dau foc trecutului, eu vreau să dau foc beţişoarelor mici de nicotină. Şi eu, tu, noi, am trecut prin cîte alţii n-au trecut în 10 ani. Şi-mi amintesc cît de calde îţi erau mîinile cînd mi le strîngeai la miez de noapte. Şi cît ne erau de roşii obrajii cînd cumpăram căciuli de Moş Crăciun în parc.

Şi cît de multă dragoste vedeam în ochii tăi.

caritas

vineri, 30 august 2013 § 0

 

    Tu mie-mi spui că eu scriu frumos. Dar tu nu ai nici cea mai vagă idee cît de lin se încheagă frazele cînd tu eşti tot la ce mintea mea e în stare să se gîndească.

Tu nu ai nici cea mai vagă idee ce sete nestăpînită are pielea mea faţă de mireasma catifelată a pielii tale. Cîte flori am omorît pentru ca să ţi le dăruiesc ţie, să le priveşti şi să zîmbeşti.

Ştii, eu nu vreau să te descriu în cuvinte. Cuvintele sunt seci, pînă cînd noi nu le dăm ser şi viaţă. Dar mi-e frică să te descriu în cuvinte pentru că ele niciodată nu-mi ajung. Şi pentru că nici un cuvînt inventat de un set de neuroni omenesc nu e în stare să redea cine eşti tu cu adevărat.

Tu eşti diferit într-un mod foarte diferit de diferenţă.

Tu ai un mod al tău de a surprinde prin simpla ta existenţă. Şi Doamne, jur pe tot ce am mai sfînt, fiecare atingere de-a ta îmi străfulgeră tot trupul şi-mi sfarmă toate ţesuturile, întru pură existenţă.

Vreau să-ţi cumpăr o cutie mare mare de îngheţată dulce dulce şi să te alint cu sărutări sfioase. Vreau să-ţi dibui fiecare celulă şi să te fac să-mi aparţii. Vreau să-mi plimb încet vîrfurile degetelor pe carnea ta caldă şi să-ţi savurez fiecare mişcare şi fiecare tremur uşor.

Şi cît aş vrea, cît aş vrea să te strîng în braţe şi să-ţi spun cît de mult eşti de fapt.

Tu eşti tot.

Novatum

joi, 29 august 2013 § 1

 
    Azi a fost diferit. Azi aveai gust de Red Label cu Cola Light, piure de cartofi cu salată de vară şi Parliament Aqua Blue. Şi cînd ceva se schimbă, tu ai gust de aroganţă incredibilă, ascunsă bine timp de 11 luni. Ascunsă bine timp de 335 de zile.

Şi azi a plouat mult. Aşa cum îmi place mie. Aşa cum credeam că-ţi place şi ţie, înainte să văd privirea din ochii tăi. Aveai privirea de care mi-e frică cel mai tare. Disperare amestecată cu furie.

Îmi plăcea imaginea tălpilor tale reflectată pe asfaltul umed.

Eu nu vreau ca tu să-ţi uzi pleoapele cu picături reci de ploaie, sau să sughiţi cînd rîzi prea mult.

 Am vrut să te apuc de mînă dar apoi mi-am zis că nu, între noi erau oraşe şi oceane, despărţite de un perete consistent de ploaie proaspătă cu miros de nori, de cer şi de îngeri.

Nu ar fi frumos să stăm într-o cabană în mijlocul pădurii? Tu ai spune nu, eu te-aş întreba de ce, şi tu ai spune pentru că urşi.

Tu eşti cel mai în stare să mă aducă înapoi cu picioarele pe scoarţa terestră, tu şi cifrele de pe cîntar dimineaţa.

Eu simt cum generaţii întregi de tîmplari, de poeţi şi de grădinari ţi-au creat inima, şi apoi au rămas canonizaţi în veci de către alte generaţii de tîmplari, de poeţi şi de grădinari.

Ţi-au creat carcase solide din lemn şi le-au împodobit cu flori de primăvară, apoi au scris versuri de-a lungul barierelor din măliniţă roşie. Cel mai frumos e că atunci cînd mă strîngi la piept mă scufund în inima ta şi sunt absorbită de templul pe care mi l-am imaginat de atîtea ori, dar nu l-am putut descrie niciodată.

Eu nu vreau să-ţi sperii farmecul, şi de-aia merg în vîrful degetelor prin casă. Tu ai podelele murdare de sînge şi de celule moarte.

Şi mă întreb, oare cît costă un kilogram de struguri?

Eu vreau două.

aka

duminică, 25 august 2013 § 0





Vreau sex pe bancheta din spate a unei mașini, o limonadă acră și un pachet de Lucky Strikes.

Și noapte, și ploaie. 

laufer

luni, 19 august 2013 § 0

 

  Tu nu ești tu fără un strop de fum de țigară. Eu nu sunt eu fără un strop de muzică în căști. Noi nu sîntem noi fără un strop de fericire amestecată cu disperare în ochi.

Eu nu prea știu de ce nu am nevoie, dar știu de ce am nevoie. Am nevoie de o pereche de blugi vechi, un tricou, niște ghete, un pachet de țigări și căști. Și mai vreau să fie seară, răcoare și întuneric.

Eu nu pot să-ţi ofer dragostea de care ai nevoie, pentru că nu-mi mai rămîne nimic pentru mine. Mă simt blocată într-o metaforă scrisă de un începător.

Şi mă gîndesc uneori că ţi-au luat tot, ţi-au luat tot ce aveai şi tot ce vroiai să obţii, cu propriile forţe. Te-au lăsat gol pe pămîntul rece. Dar eu te iubesc, şi ei nu pot lua asta.

Te simt murind picătură cu picătură, ca ploile scurte şi reci de vară.

13 zile și 45 de nopți

duminică, 11 august 2013 § 0

 

    Te-am aşteptat 13 zile şi 45 de nopţi, pentru că mă gîndesc la tine cînd se înserează. Mă gîndesc la tine cînd afară se face frig.

Mă gîndesc la tine cînd plouă cu disperare şi înjurături ieftine. Tu ai gust de pepene verde cu alune.

Tu ai gust de lapte rece dimineaţa. Şi chestia e că pe cît mai mult mă satur să vorbesc despre tine, cu atît mai mult o fac. Adevărul e că am aşa o stare de pohui nepăsare parţială.

Eu

Eu urăsc soarele. Eu urăsc lumina zilei. Eu trăiesc în întuneric, cu multă cafea şi ceva dulce. Eu aştept dimineţile întunecoase şi reci de iarnă. Eu te aştept pe tine cu mănuşi groase de lînă.

Eu nu ştiu de ce am pierdut drumul pe care trebuia să mergem, eu nu ştiu de ce ne-am pierdut în noi şi nu ne putem regăsi, eu nu ştiu de ce dar noi nu.

Şi mă dor călcâiele de atîta fugit după tine. Ştii, eu vreau să mă opresc şi să respir, dar îmi tot strigă din spate în tonuri violente să mă grăbesc, să continui. Şi eu ascult, şi eu merg mai departe.

Dar azi nu mi-am mai simţit picioarele, şi le-am văzut sîngerînd, şi am vrut să mă opresc, dar nu am făcut-o. Ştii, tu eşti altfel.

Ştii ce mă sperie cel mai tare la tine? Tu. Toată fiinţa ta. Sincer, mi-e frică de tine. Şi nu pot înţelege dacă mi-e frică de ce o să-mi faci, mi-e frică să nu te pierd sau mi-e frică să nu mă rănești.

Nu vreau să-ți pierd talentul de a mă face specială.

Şi mai ştii ceva?

Dau un regat pentru o ţigară.

al mundo

marți, 6 august 2013 § 3

 
    Tu o să fii băiatul cu prea multe tatuaje pe mîini, cu barbă deasă și cu cămăși încheiate pînă la ultimul nasture. Eu o să fiu fata cu pantaloni scurți prea vulgari, cu colanți rupți, păr ciufulit și unghii date cu ojă neagră. Noi nu o să fim împreună cu restul, pentru că noi suntem altfel, din mai multe puncte de vedere.

Tu o să mă săruți încet pe frunte și o să rîzi de feţele ciudate pe care le fac prea des. Eu o să te strîng în braţe cînd o să-mi şopteşti încet numele.

Noi nu o să fugim de toată lumea, nu, noi o să stăm lîngă ea şi o să-i rîdem în faţă, pentru că noi sîntem fericiţi iar restul sunt trişti şi patetici.

Noi nu o să vorbim cu voce tare. Cine are nevoie de cuvinte? Noi o să respirăm în ritm de Kings of Leon şi o să şoptim versuri din poezii vechi.

Ştii, cînd sunt lîngă tine nu mi-e sete.

Noi nu o să dansăm în faţa nimănui, noi o să zîmbim calm şi o să acoperim soarele cu degetele. Noi nu suntem cei care se ţin de mînă cînd merg pe drum, noi sîntem cei care se ţin de suflete cînd respiră.

Şi ţi-aş dărui lumea întreagă, dacă aş şti că ţi-ar folosi la ceva. 

ad libitum

joi, 20 iunie 2013 § 0


   Eu nu vreau să distrug abisul, aşa cum mi-am dorit întotdeauna, nu vreau pentru tine. Eu nu vreau să te strîng în mîini şi să te ridic pentru că îţi simt trupul sfărmîndu-se printre degetele-mi. Eu nu vreau să-mi cînt fericirea sus sus, pînă la stejari şi înapoi, pentru că mie-mi convine s-o împart cu furnicile şi cu glasul pămîntului.

Eu vreau să te sărut cu ochii deschişi, ca să văd cum îţi tremură încet pleoapele şi pielea frunţii formează mici riduri, ca denivelările pe care le fac picăturile în mare. Eu vreau să-mi simt fiinţa contopită cu a ta, eu vreau să-ţi aud respiraţia puternic, cu fiecare nerv, şi să simt cum palmele tale, altădată mici, acum enorme, îmi cuprind picioarele şi le trag mai aproape, de parcă de asta ar depinde viitorul universului.

Eu vreau să mă strîngi violent de gît şi să-mi spui că nu pot pleca nicăieri de lîngă tine, şi să-mi apuci ambele coapse cu o mînă şi să mă dobori. Să-ţi simt toată greutatea corpului, cu fiecare legament şi celulă. Să te simt suflînd greu şi rar, privirile noastre contopindu-se, într-o atmosferă de noapte, joi, prea multă şampanie şi o podea rece.

Vreau să-ţi simt buzele uscate, cu mici picături de sînge, atingîndu-mi clavicula şi sorbind fiecare particulă din corpul meu, pe care ţi-l dăruiesc ţie fără a ezita şi fără a gîndi de două ori, într-o boală nebună pe care nu o înţeleg şi nu o voi înţelege niciodată.

Şi la sfîrşit nu vreau să adorm în braţele tale. Vreau să ieşim la balcon, să scoatem fum gros dintre buze şi să sorbim bule galbene de alcool.

Şi mai vreau ceva,

o cafea tare şi un Lucky Strike.

ohio

§ 0



After New York trips

we write stories about
men hanging their costly coats
over grey-skinned voices
calling out to sons 
of power and privilege,
about a strong hand giving
a day off but receiving one,
about justice,
about Norah taking the
cigarette from a lady’s lips
and replacing it…

egoism

marți, 18 iunie 2013 § 0

     Noi nu suntem destul de oameni pentru a fi fericiţi. Mai avem nevoie de cîte ceva praf angelic pentru a putea respira cu ambii plămîni, în ritm normal.

30 de secunde.

Nu cred că te-am iubit vreodată. Străzi, felinare, nimeni nu doarme, toţi ştiu că nu te iubesc. Nu vreau ca tu să crezi că e din vina ta, nu, eu nu te pot iubi. Dar încerc, încerc din răsputeri şi niciodată nu-mi reuşeşte, uneori cineva mă poate convinge că meriţi să fii iubită, dar eu nu pot.

Tu, tu nu eşti identică schiţei pe care mi-am format-o în cap.

Simţi cum cerul ţi se prăbuşeşte deasupra umerilor? Ţine tu un pic abisul pentru mine, să-mi odihnesc umerii şi să-mi şterg obrajii de praf.

Atît de mult, îmi doresc atît de mult să nu mai răsară soarele, niciodată, îmi doresc atît de mult să strivesc toată rezerva de lumină din ţesuturile lumii. Aş vrea să văd cum v-aţi descurca cu atît de mult negru în voi.

Eu vroiam să te împart cu toată lumea, acum am învăţat că trebuie să te păstrez doar pentru mine şi să te ascund de cotidian.

E datoria mea să te protejez, şi lasă-mă s-o fac, înainte să-mi fie prea dor de copilul din mine.

nu, te rog eu nu.

miercuri, 15 mai 2013 § 1

   

   E greu. Îmi pare rău, dar mi-e prea greu să pun lumea pe stop cînd sunt cu tine. Îmi pare rău. Ştii, chestia asta e subiect de filme americane, de alea care rulează la televizor după ora 9 seara. Toată chestia asta cu euforie şi deconectare de la cotidian în momentele în care iubeşti... nu e adevărat. Sau e adevărat şi e ceva greşit cu mine, poate fac eu ceva greşit?

E acolo. În tot acest timp, nu pleacă nicăieri, e acolo. Încerc să fug de el şi încerc să mă ascund, încerc să mă furişez în spatele tău şi să rîd, şi să-ţi sar în braţe,  şi să uit, dar nu pot. E ceva mai puternic decît mine care mă urmăreşte şi mă va urmări mereu.

Şi îmi pasă mai mult decît crezi atunci cînd îmi spui că plagiez, că sunt superficială şi falsă. Eu mă simt goală în faţa ta, carne vie, cu toate vasele vizibile, poţi să-mi auzi muşchiul cardiac contractîndu-se şi plămînii înghiţind lacom oxigen. Şi atunci cînd îmi vorbeşti, fiecare particulă a corpului meu sîngerează. Nu realizezi asta?

Ştii, nu sunt perfectă, nu voi fi niciodată, dar e atît de greşit dacă te rog să-ţi închizi pleoapele şi să mă iubeşti? Poţi să mă iubeşti?

Poţi să te opreşti din strigăte, poţi să nu-mi reproşezi fiecare greşeală pe care o fac? Poţi să te opreşti?

E prea mult, şi tu nu vrei să înţelegi.

Sau poate nu eşti tu cel care e menit să înţeleagă.


about blogs & people

luni, 15 aprilie 2013 § 3



  Nu vreau să fiu înţeleasă greşit de către tine. Pot să te tutuiesc? Ei bine, nu vreau să mă înţelegi greşit.

Eu nu conduc un blog pentru interviuri la ziare, sau pentru reclamă pe blogul tău, sau accept sfaturi de genul "scrie mai vesel". Eu scriu pentru că eu nu pot vorbi. Nu spun că nu-mi place atenţia pe care o primesc de la articolele mele, aş fi o ipocrită, pentru că îmi place atenţia, îmi place mult cînd oamenii apreciează ceea ce fac. Spun doar că nu mă voi opri sau schimba temele de discuţie la cererea ta.

Eu scriu ceea ce simt, şi dacă la moment simt negru, atunci voi scrie negru. Şi dacă am o săptămînă/lună/an de negru, atunci va fi negru. Mint prea mult în viaţa reală pentru a minţi şi pe blog, scriind alb cînd de fapt e negru.

Dar tu ar trebui să apreciezi asta, ar trebui s-o primeşti ca o iniţiere în cotidianul existenţei mele, pentru că tu vei şti mereu cînd e bine, cînd e rău, cînd sunt îndrăgostită sau am accese de isterie, cînd sunt nervoasă sau iritată. Şi nu e ăsta scopul unui blog?

Dar te iubesc ca fiinţă, pentru că ai timp să citeşti ce simte altă fiinţă. Eu scriu ceea ce aş vrea să simt, ceea ce mi-am dorit mereu să trăiesc, sau ceea de ce îmi este dor, tu citeşti sentimente materializate în cuvinte şi fraze.

Şi-ţi mulţumesc că accepţi negru cînd îţi dau negru, şi accepţi sirop dulce de mure cînd ţi-l ofer.

Ştii, eu ţin la tine.

apus de aprilie

duminică, 14 aprilie 2013 § 2

 

    Şi nu era frumos pentru că era noapte, sau linişte, ci pentru că braţele tale mă strîngeau spre clavicula ta proeminentă, cu mici vînătăi, încă de un roz închis, şi urme de dinţi abia sesizabile. Era frumos pentru că îţi auzeam respiraţia şi pentru că ochii tăi nu mă priveau, dar tot corpul cînta sub octava pe care ţi-o dictam eu. Şi pentru că fluturii dădeau din aripi atît de rapid, atît de rapid încît simţeam că ameţesc sub respiraţia ta ritmică, greoaie.

-Pot să te întreb ceva?
-Da.
-Personal.
-Întreabă. Nu-ţi promit că-ţi voi răspunde.
-Io's frumoasă?
-Da.
-Mă iubeşti?
-Da.
-Nu te cred.
-Ştii de ce?
-De ce?
-Pentru că eşti proastă.
-Ba nu.
-Ba da.
-Ba nu.
-Tu...tu eşti altfel.
-Adică?
-Tu fumezi ţigările mele, cînd le ai pe ale tale în geantă.
-Eu te folosesc.
-Pot să te întreb ceva? 
-Da.
-Personal.
-Întreabă. Nu-ţi promit că-ţi voi răspunde.
-Tu mă foloseşti?
-Da.
-În ce sens?
-Am nevoie de cineva, cui să-i ofer iubire. Şi am nevoie de cineva care să mi-o dea înapoi. Şi tu eşti perfect.
-Te iubesc.
-Te iubesc.
-Mereu?
-Întotdeauna.

Şi era aprilie, noapte şi roz.

we gotta get away from the lie

§ 0


nu sufla în mine, bratan

vineri, 12 aprilie 2013 § 8


   E ceva în călătoriile astea, din dormitor la bucătărie, pentru că "noi fumăm numai la bucătărie". Îmi place mult să pun accent pe lucrurile mici. Ştii, fiecare gest are semnificaţia lui.

Îmi place cum respiraţia îţi miroase întotdeauna a fum şi ai mereu bucăţi mici de scrum pe haine. Îmi place cum tresari încet cînd îmi strecor mîinile reci la tine sub tricou, şi zîmbeşti. Îmi place că putem să vorbim despre importanţa ţînţarilor pe planetă, şi imediat după asta facem planuri de viitor, şi peste 10 minute discutăm despre politică sau spui o glumă prea proastă şi eu rîd prea zgomotos.

Îmi plac momentele tale de tupism concret, cînd trebuie să-ţi explic de 20 de ori sensul cuvintelor mele, şi oricum nu sînt încrezută că înţelegi, şi apoi motivezi cu faptul că eu vorbesc în şoaptă sau nu înţelegi unele cuvinte sau te gîndeai la altceva sau nu erai aici, dar eu nu repet de două ori, pentru că nu repet de două ori.

Îmi place simţul tău practic, îmi place cum ştii cînd să fii dulce şi cînd nu, îmi place cum îmi şopteşti exact ce am nevoie să-mi şopteşti exact în momentul în care am nevoie să-mi şopteşti, şi-mi place cum peste cîteva secunde "ciuviha, dă un pahar de apă".

Ştii, nu te iubesc pentru că vreau, te iubesc pentru că îmi e imposibil să n-o fac.

Nu m-am îndrăgostit de umorul tău, sau de cît de bine arăţi în tricou şi blugi, sau de romantism şi înţelegere.

M-am îndrăgostit de poziţia mîinii  tale cînd fumezi, m-am îndrăgostit de cum ridici puţin în sus buza superioară cînd vorbeşti, m-am îndrăgostit de punctul mic, greu sesizabil de pe cartilajul urechii drepte, m-am îndrăgostit de şuviţa de păr din breton care e puţin mai lungă decît restul, m-am îndrăgostit de cicatricile mici de pe degetul arătător de la mîna stîngă.

M-am îndrăgostit de cum ştii cînd trebuie să iei mîinile de la mine de pe fund şi să mă strîngi la piept, m-am îndrăgostit de cum ştii cînd am nevoie de un sărut violent sau cînd tot după ce tînjesc e să-ţi atingi încet buzele de fruntea mea.

M-am îndrăgostit de grija pe care mi-o porţi. Iubesc faptul că mă iubeşti.

.......................................................................................................................

- Eu ti-aş lua di nireasă. Tu ţ-ai gustat murăturile? Parcă-s chişioare de unicorn.


turbulenţă

vineri, 5 aprilie 2013 § 0


   Nu ştiu ce urăsc mai tare, faptul că eşti aici sau faptul că eşti departe.

Nu poţi dormi noaptea, pentru că te urmăresc coşmarurile. Ieri ai visat pisici, erau vreo zece? Erau mai multe pare-mi-se, şi erau toate albe cu pete roşcate. Ai învăţat să dormi cu ochii deschişi. Oh! Nu eşti cuminte deloc! Cum ţi se vor mai odihni celulele, dacă dormi cu ochii deschişi?

Închide ochii şi-ţi promit că ne vom arunca la fund, nu vei simţi nimic. Nu plînge! Ai vrut să te eliberezi, şi asta e singura metodă posibilă. Simţi cum plămînii se contractă pentru fiecare particulă de oxigen? Exact cum făceai tu pentru mine, cîndva.

Simţi cum fiecare celulă cerşeşte? Exact cum făceau pentru mine, cîndva.

Simţi cum te învăluie ceva mai mult decît tine, ceva mai mult decît ai visat vreodată, e o frică şi o bucurie concomitentă, neînţeleasă, dar e bine, e pace? Exact cum era cu mine, cîndva.

Şi totul e bine, la suprafaţă. Noi ne ţinem de mîini cînd mergem pe stradă, noi ne sărutăm în public şi împărţim ţigări. Nouă ne e bine împreună. 

Nouă nu ne e bine cînd eu ajung acolo. Nu ne e bine. Totul devine prea întunecat, nu e bine, nu-i aşa?

Şi nu eşti tu, sunt eu. Poate...poate...

poate mă arunc singură la fund?
n-o să simt nimic, am vrut să mă eliberez şi asta e singura metodă posibilă.

Nu plînge.

eu?

joi, 4 aprilie 2013 § 1

 
    Aprilie, jachete din piele, pantofi cu toc, răcoare de dimineaţă, ţigări proaste, "Raspberry Tea vă rog", lecţii, teme, rutieră, duş, mai, sfîrşit de an şcolar, vară, căldură, îngheţată, lacrimi, dramă, bronz prost, apă din sticlă, pepene verde, nopţi albe, vodkă, vodkă, prea multă vodkă, Marlboro, iar vodkă, pantaloni scurţi, maiouri bărbăteşti, soare, cald, duş, apă, gel de duş cu miros de levănţică, septembrie, flori, şcoală, pantofi cu toc, cămăşi albe, răcoare de dimineaţă, ţigări proaste, "Raspberry Tea vă rog", lecţii, teme, frig, cizme de iarnă

palton cu blană, fular împletit, mănuşi groase, Marlboro, mîini roşii, zăpadă, fulgi, Crăciun, Revelion, teze, lucrări, nervi, mărţişoare, ghiocei, soare, jachete din piele, Paşti, zile de naştere, mai, sfîrşit de an şcolar, vară, căldură, îngheţată, lacrimi...

Cît de plictisitoare mai poate deveni viaţa noastră?

ab uno disce omnes

marți, 2 aprilie 2013 § 1

 
   Îmi pare fascinant cît de mult pot spune cărţile despre oamenii care le-au citit. Îmi place să văd oamenii stînd în cafenele, aşezaţi pe o bancă în parc sau în transport cu o carte în mînă.

Nu e atît de greu să prinzi mici nuanţe ale personalităţii unei persoane, doar din ceea ce citeşte. O femeie care citeşte un roman poliţist, e o femeie cu dorinţă de aventură, care însă cel mai probabil a acceptat destinul de casnică şi face în fiecare duminică nişte delicioase prăjiturele cu mac.

Un bărbat în vîrstă care citeşte Druţă e un pur nostalgic. O adolescentă care citeşte o carte cu copertă groasă şi cu numele autorului scris cu litere mai mari decît titlul propriu-zis, ori e forţată de cineva, ori e prea pretenţioasă pentru a se considera încă o copilă.

Deschidem o paranteză.

 Oamenii care nu citesc din "lipsă de timp" sunt nişte ipocriţi. Dacă ai timp de televizor şi de Dom 2 şi de emisiuni proaste, regizate şi mai prost, atunci ai timp de o carte. Fiecare are alegerea de a spune "nu-mi place să citesc", dar majoritatea aleg să dea vina pe oricine altcineva, dar nu pe propriile preferinţe.

Pe de o parte mă face fericită, pentru că o fac din ruşine, în sfîrşit cititul a devenit la modă! Dar dacă nu-ţi place să faci ceva - nu o fă. Nu trebuie să motivezi cu nimic în afară de faptul că nu ai avut dorinţă să.

Paranteză închisă.

Îmi plac oamenii care citesc cu un creion în mînă. Citatele preferate, subliniate atent în cărţi pot spune despre cineva mai mult decît ai putea tu descoperi în 50 de ani. Pentru că vezi tu, citatele preferate nu sunt chestii amuzante, sau jocuri de cuvinte interesante, sunt cele mai ascunse şi mai întunecate gînduri, pe care nici măcar tu nu le poţi reda prin cuvinte, dar uite că cineva a putut, şi ţi se potriveşte de minune.

Cărţile pe care le citim nu sunt altceva decît poveşti de viaţă prin care am fi vrut să trecem şi am fi vrut să le înfruntăm. Cărţile sunt ceea ce sufletul nostru a cerşit, dar raţiunea nu i-a permis, un vis interzis sau poate o iubire neîmplinită, ceva ce nu vei avea niciodată şi te împaci cu gîndul de a citi şi de a savura.

Ştii, cartea mea preferată e ultima pe care am citit-o, pentru că nu sînt cărţi bune şi cărţi rele, sunt cărţi care ţi se potrivesc şi cărţi care nu ţi se potrivesc.

Simplu.

Şi ce trebuie să ştii despre mine este că îmi pare fascinant cît de mult pot spune cărţile despre oamenii care le-au citit.

Caşmir

joi, 28 martie 2013 § 1

 
 Pot să-ţi ofer praf?

 Praf de stele purpuriu. Te voi plăti în sărutări şi în fluturi. Şi vreau să te simţi special cînd te strîng de mînă, pentru că e diferit, crede-mă. Vreau să te simţi special cînd te ating, pentru că fiecare atingere e diferită.

Mi-e frică să te ţin în mîini pentru că te văd curgîndu-mi printre degete, şi încerc să te prind, dar îmi scapi, îmi scapi de fiecare dată.

E vorba de fum de ţigară. De mult fum de ţigară. Nu ţi s-a părut niciodată magnific cum în cîteva secunde particulele se integrează în corpul tău, devin o parte din tine, te completează din interior, şi apoi se pierd în atmosferă?

E ceva în privirea ta, e ceva în felul în care respiri. Cînd îţi simt cutia toracică sub palmele mele, în mişcări ritmice, şi aud cum toate organele cerşesc oxigen şi tu le potoleşti setea. În mişcări ritmice. Sub palmele mele.

Şi nu pot să mă opresc din a crede că minţi cînd îmi spui că mă iubeşti. E ceva în fiinţa ta, ceva prea astral pentru a putea fi contopit cu cotidianul.

E prea mult? Te rog să-mi spui cînd e prea mult şi o să mă opresc. Şi-ţi promit că n-o să plîng.

Promit.

Te-aş învălui în caşmir de culoarea cerului senin. Şi m-aş uita la tine zîmbind. Aş iubi apusurile, pentru că îmi vor aminti de tine. Aş lăsa sîngele nostru să se înnece în alcool şi tutun ieftin.

Şi doamne cînd te cuprind cu braţele, simt cum cuprind întreaga-mi existenţă.

asta e.

duminică, 24 februarie 2013 § 1


   M-am săturat. Pur şi simplu m-am săturat.

Nu sunt fericită pentru că... nu sunt fericită. Aşa sunt eu, nefericită. Aş voi fi mereu şi aşa am fost întotdeauna. M-am săturat de ţipete, de strigăte, de decizii în care eu nu sunt inclusă şi nu voi fi niciodată.

M-am săturat să înţeleg şi să ascult. M-am săturat să ştiu, şi să înţeleg şi să ascult.

Vreau să arunc farfurii prin casă, să se facă cioburi, să mă uit zîmbind şi apoi să fug. Pentru că m-am săturat de tine, şi de el, m-am săturat să fiu nevoită să zîmbesc pentru că aşa vrei tu şi pentru că aşa "se cuvine". M-am săturat să te felicit pentru acţiuni în care n-am fost implicată şi care TREBUIE să mă aranjeze, fizic şi moral.

M-am săturat să te sărut pe ambii obraji pentru că "aşa se cuvine", cînd în suflet vreau să te scuip şi să te iau la palme, pentru că ai ucis copilul din mine.

"te-ai schimbat"

da. Dar nu eu m-am schimbat. Ei m-au schimbat. Ei toţi. Forţat.

şi te urăsc. te urăsc. te urăsc. Din adîncul sufletului. Şi nu însemni nimic pentru mine. Te-aş omorî dacă nu aş fi pedepsită pentru asta.

Da. Tu nu eşti pedepsită pentru că omori universurile mele în fiecare zi, dar eu aş fi pedepsită dacă aş opri chinurile.

toate la timpul lor.
toate la timpul lor.


suflă.

joi, 21 februarie 2013 § 0

 
  Lalele şi păpădii. Să zburăm, să zburăm, să zburăm şi să ne oprim pe piscuri înalte ca să bem apă rece de izvor şi apoi să continuăm să zburăm.

Pentru că am dat greş la tot ce am dorit mai mult, şi mi-e frică să nu dau greş la tine.

Ştii, cînd e vară şi găseşti păpădii, şi îţi pui o dorinţă şi le împrăştii seminţele? De parcă zeci de suflete se pierd pentru propriile tale aspiraţii.

Mi-e frică să nu mori ca o sămînţă de păpădie. Am frica asta constantă că o să te pierd. Mă simt inferioară tuturor lucrurilor care te fac să surîzi. Îmi e frică să nu te rănesc, eşti cea mai firavă fiinţă pe care o cunosc. Îmi e frică să te ating. Eşti din sticlă rece, bine lustruită.

Ţărmul mării măturat de spumă densă, de un verde murdar. Te uiţi adînc în ochii mei şi-mi tot repeţi că mă iubeşti, dar o parte din mine nu ţi se va încrede niciodată. Luptăm ambii cu fantomele trecutului şi cu frica constantă de viitor, dar găsim timp pentru a face planuri infantile.

Şi mie îmi place să visez, crede-mă. Dar nu pot. Îmi amintesc constant de păpădii.

Loţiune de corp cu aromă de portocale, ojă de unghii roz pal, Marlboro roşu şi mult mult ceai verde cu mentă.

Te implor nu sufla.

Update.

sâmbătă, 16 februarie 2013 § 0

  Odată cu personalizarea şablonului, am pierdut playerul de jos. L-am adăugat din nou, cu un playlist care conţine cam ceea ce ascult la moment.

Cam depresiv, asta e.

Enjoy! 

Relativ

§ 2


   E relativ, ca totul în lumea asta. La fel cum ți-e sete mai tare cînd cineva bea apă de izvor lîngă tine.

Îmi lipseşti cel mai mult cînd deschid fereastra şi vîntul rece îmi zgîrîie obrajii. Fiecare picătură de ploaie îmi aminteşte că puteai fi aici, dar nu eşti. Şi cînd aud pocnetul sticlelor de şampanie şi clinchetul paharelor, mă gîndesc că am fi putut fi noi.

Şi cînd e noapte şi e tîrziu, şi e atît de tîrziu încît nu-ţi mai este somn ci eşti doar obosită, mai mult sufleteşte decît fizic, şi doare cînd respiri.

Aerul nu e gratis. Fiecare plătim în picături de sînge din inimă pentru el. Dar ploaia e gratis, melancolia e gratis. Sarea din lacrimi e gratis.

Vreau să-mi priveşti în adîncul ochilor şi să-mi spui ce vezi, şi eu o să fac acelaşi lucru. Şi o să împărţim în doi o îngheţată de căpşuni.

Şi-mi amintesc de cum miroşi.

Miroşi a fluturi.


Nu.

joi, 14 februarie 2013 § 0

 
   Nu vreau să pătrunzi atît de adînc, pentru că doare. Nu vreau să intri la mine şi să mă apuci de mînă, şi să-mi spui că miros a lăcrimioare.

Nu vreau să mă uit la tine şi să-mi amintesc de tot ce urăsc despre mine. Eşti întruchiparea adevărată a tot ceea ce urăsc.

Nu vreau să fie septembrie. Septembrie e rece. În septembrie cerul e plin de baloane galbene şi pene de păun. Ţie îţi place septembrie?

Eu urăsc septembrie. Şi ploaia roz. Îmi deranjează ochii. Ploaia nu trebuie să fie roz.

Îţi urăsc punctul ăla negru din mijlocul ochilor. Trece din nuanţa de maro pe care o iubesc atît de mult, într-un negru murdar. Îmi aminteşte că eşti uman. Că nu eşti nicidecum întruchiparea divinităţii.

Eu vreau ca tu să fii întruchiparea divinităţii. Vreau să simt fiori de pisică cînd mă atingi.

Nu vreau să mă ţii în braţe. Vreau să mă simt independentă. Nu vreau să mă atingi.

Nu vreau nici o particulă a corpului tău atingîndu-mă.

Dar în acelaşi timp îţi vreau fiinţa în totalitate. De unde începi şi pînă unde mă termin. Şi acum uite-te în ochii mei şi spune-mi că nu mă iubeşti!

spune-mi!

Nu poţi. Nu poţi pentru că baloane galbene, pentru că pisică şi pentru că negru.

Ninge. Vrei să ningă? Nu ninge în septembrie.

Ştii, mie îmi place septembrie. Şi ploaia roz. 

tîmpenii

miercuri, 6 februarie 2013 § 2

 
  Nu-mi place să scriu eseuri pentru şcoală.

Sunt mai multe motive, care nu se combină unul cu altul. În primul rînd majoritatea temelor pentru eseuri sînt tîmpite. Tîmpite nu în sensul de "nu ne dezvoltă ca personalitate" (chiar dacă e prezent şi factorul ăsta) ci tîmpite în sensul de prea personale.

Cum poţi să fii profesor la şcoală şi să dai ca temă pentru acasă eseu despre mamă cînd ai un copil de la orfelinat în clasă, sau eseu despre iarnă cînd copilul ăsta urăşte iarna. Eseu despre dragoste cînd el a trecut cu 2 zile în urmă printr-o despărţire dureroasă şamd.

Ar fi posibil ca elevul să-şi ia inima în dinţi şi să-şi facă tema, însă eseul ar deveni personal peste nivel, ar deveni mai mult un fel de confesiune a stărilor sale interioare, astfel de rînduri nu-şi au locul în clasă, unde te aud 20+ colegi şi un profesor, în ochii cărora trebuie să te uiţi mult timp după asta.

Cea mai uşoară ieşire din situaţie ar fi să taci, să înghiţi şi să aberezi pe o pagină jumate' despre lucruri care nu ţi s-au întîmplat niciodată dar "te-au marcat", despre oameni pe care nu-i respecţi măcar dar "sunt totul pentru mine" sau despre cît de tare "îmi iubesc părinţii" dar nu le-am spus-o niciodată. Devii un ipocrit dar ai note mari şi nu dezvălui nimic din ceea ce te frămîntă cu adevărat în faţa unor oameni care-ţi sunt de fapt necunoscuţi. Ştii, sentimentul ăla cînd citeşti rînduri care conţin în ele sîngele tău şi lacrimi şi emoţii, cît de multe emoţii, şi apoi ridici capul şi vezi ochi goi, suflete goale, te aşezi şi asta a fost tot.

Altă variantă ar fi să nu faci nimic, pentru că nu suporţi ipocrismul. Ai fi mîndru de tine, cu demnitatea întreagă dar cu note slabe.

Cum să luptăm cu propriul nostru sistem de învăţămînt, şi cu propriile noastre frici?

yep

vineri, 1 februarie 2013 § 0


   Cînd ai piesa aia a cărei cuvinte te descriu perfect, absolut perfect, şi nu ştii dacă vrei s-o împarţi cu cineva pentru că e prea personală dar vrei s-o împarţi pentru că e atît de frumoasă.

Katy Frankin, artista preferată din milioane. She's just amazing ok.

sîrmă ghimpată şi vanilie

marți, 29 ianuarie 2013 § 4


  Adevărul e că îmi lipseşti.

Am tot încercat să evit fraza asta. Greu de pronunţat, greu de asimilat, greu. Am tot metamorfozat starea mea de spirit, am orientat lacrimile spre fum de ţigară şi sughiţurile spre ceaţă, ca să pară o simplă criză de frig, de iarnă, de tristeţe, de negru. 

Am tot luptat pentru a ajunge la acelaşi rezultat - pocăinţă. Mărturisire. Îmi lipseşti, asta e. Asta e tot ce se poate deduce, tot ce se poate simţi. Îmi lipseşti tu şi tot ce însemni tu pentru mine.

Îmi lipseşte fiecare mişcare a ta. Îmi lipseşti mai mult pentru cum mă faci să mă simt, decît pentru cum te simţi tu. Ne-am obişnuit să negăm, şi sîntem destul de buni la asta.

Cînd vine vorba de confesiuni sincere frazele mele se leagă cîte una la fiecare 5 minute. Pentru că e greu. E ca şi cum ai sta goală în faţa cuiva şi ai aştepta să fii judecată, să ţi se arunce cu noroi şi pietre în faţă, sau să fii îmbrăţişată şi sărutată pe frunte. 

Pentru că unele lucruri nu pot fi reparate, trebuie să-mi înveleşti inima în hîrtie roz şi să mi-o dăruieşti înapoi, pentru că doare prea tare cînd e la tine. 

Nu, nu ştiam că sunt capabilă de a iubi.

Adevărul e că nu sunt capabilă de a iubi cu buchete de trandafiri şi limuzine, şi cine romantice în restaurante scumpe, sau cu telefoane subite sau porecle şi alintături.

Eu iubesc cu ţigări scumpe şi cafea neagră fără zahăr. Eu iubesc cu colanţi rupţi şi escapade noaptea pe străzi părăsite. Eu iubesc cu păr ciufulit şi jazz, cu lacrimi, certuri şi isterii fără motiv. 

Eu iubesc cu pasiune, cu glume proaste, cu acadele mîncate împreună pe furiş, cu rîsete violente şi înjurături, cu palme şi muşcături, cu tine cu tine cu tine.

Dă-mi voie să te iubesc fără limite, dă-mi voie să te iubesc fără prejudecăţi şi fără abţineri, dă-mi voie să te iubesc natural, simplu, sincer.

Dă-mi voie să-ţi arăt că e mai mult, e mult mai mult, eu sînt mult mai mult, dă-mi voie să te apuc de mînă şi să-ţi arăt cît de mult însemni pentru mine. Dă-mi voie să mă dăruiesc ţie întru totul, să-mi unesc sufletul cu ceea ce însemni tu, şi să devenim un tot întreg.

Dă-mi voie să-mi amestec esenţa cu tine, să simt că aparţin undeva.

Dă-mi voie să te iubesc. Cum n-am mai iubit pe nimeni înainte, cu colanţi rupţi şi escapade noaptea pe străzi părăsite, cu păr ciufulit şi jazz

Cu lacrimi,
certuri


şi isterii.

Fără motiv.

Pentru că te ador.

Happy Birthday to me.

duminică, 27 ianuarie 2013 § 4

   
   Ştii...

Ţi s-a întîmplat vreodată ca momentele fericite să te facă mai disperată, decît cele triste? E ceva în sărbătorile de Crăciun, în ziua în care finisezi un an de studii, în ziua ta de naştere, ceva magic, care te face să te gîndeşti numai la cît de fericită trebuie să fii.

Dar tu nu eşti. Nu ştii nici tu de ce, dar nu eşti. Poate nu eşti fericită pentru că nu-i ai pe cei care-ţi formează fericirea alături, poate nu eşti fericită pentru că în adîncul sufletului ştii că n-ai meritat niciodată fericirea.

Nu eşti fericită pentru că...pentru că nu eşti.

Şi nu e trist, nu, e prostesc. Pentru că ai aşteptat ziua asta, pentru ca s-o pierzi aşa cum le-ai pierdut pe restul. Să o arunci în vînt, să smulgi fila din calendar şi s-o arunci la gunoi.

La mulţi ani mie.

Îţi doresc fericire.

About mice and people

joi, 24 ianuarie 2013 § 3

 
    Am fost educaţi într-un stil comunist, am fost educaţi în ideea că nu putem face nimic şi că nu putem schimba nimic. Fiecare dintre noi a primit o lecţie dură, cum că nu poate aduce nici o schimbare în lume.

Masele au fost învăţate că nu pot schimba nimic, conducerea e conducere şi aşa va rămîne, iar ei trebuie să tacă şi să accepte ceea ce li se dă, pentru că protestele şi nemulţumirile nu vor schimba nimic oricum, şi la urma urmei "ei ştiu mai bine, ei au şcoală".

Însă setea noastră de libertate nu a fost niciodată potolită, întotdeauna am încercat să ne luptăm cu ceea ce era teoretic "deasupra" noastră. Am protestat, am scris plîngeri, am luptat, am găsit oameni care să ne susţină, totul fiind în zadar pentru că ori am fost prea slabi să continuăm, ori am realizat că nu are nici un sens să luptăm împotriva sistemului.

Dar ce se întîmplă cînd primim puterea în mîinile noastre? Facem acelaşi lucru. Am luptat pentru libertate şi democraţie, şi acum ca nişte ipocriţi adevăraţi cenzurăm, interzicem şi nu acordăm dreptul la opinie.

Ne plîngem de politica ţării, şi înfiinţăm şcoli unde "Dacă nu-ţ plaşe ţăi mutat şcoala".
Ne plîngem de şcoli şi infiinţăm forumuri unde "Dacă vreu cenzurez, dacă nu-nu, nu contează dacă ai făcut ceva"
Ne plîngem de forumuri şi începem bloggingul, unde "Dacă n-ai fost de acord cu mine, îţi şterg comentariul"

Şi continuăm să fim o parte a acestui cerc vicios, continuăm să fim nişte ipocriţi şi să cerem schimbare, dar cînd schimbarea depinde de noi - să o ignorăm.

Ăsta e motivul pentru care nu vom ieşi niciodată din mlaştina în care am intrat de unii singuri.


just...go

luni, 21 ianuarie 2013 § 0


     M-ai stricat tu, cu toate prostiile tale şi promisiunile aruncate în vînt, care nu erau nimic altceva decît scrum ieftin şi praf.

M-au stricat toţi cei care au plecat pentru că sunt nişte laşi, nimic mai mult, nişte laşi jalnici care au preferat să fugă decît să înfrunte tot ceea ce eu sunt încă nevoită să înfrunt.

M-ai stricat cînd mi-ai spus că nu e alegerea ta şi aşa va fi mai bine. Şi eu am aprobat. Dar... cine eşti tu să hotărăşti ce e mai bine pentru mine? Cine eşti tu să mă părăseşti, cînd erai singurul lucru care-mi dădea motive să respir? Şi să expir în schimb cu dioxid de carbon murdar. Ca mine. Ca noi.

M-ai stricat tu cu strigăte în miez de noapte, cu miros de parfum ieftin şi cu personalitate de curvă ipocrită.

M-ai stricat, zi de zi cîte puţin, cînd mă convingeai că nu sunt bună de nimic şi nu voi fi vreodată, mi-ai spus-o de atît de mult ori încît acum cred în asta mai mult decît tu ai crezut vreodată.

M-ai stricat cînd îmi răspundeai cu strigăte, cînd mi-ai făcut geanta şi mi-ai spus să plec departe de tot.

M-ai stricat cînd mi-ai spus că mi-e soră şi trebuie s-o iubesc la fel de mult cum o iubeşti tu. M-ai stricat cînd m-ai obligat să te sărut şi mi-ai lăsat vînătăi pe braţul stîng.

M-ai stricat cînd mi-ai spus să nu ţip pentru că oricum nu ne aude nimeni, cînd ai întrebat dacă preţul e mare şi dacă merită.

Cînd prin vene îmi curgea sînge amestecat cu venin şi tu nu ai venit să mă ţii de mînă. Cînd oricine altcineva era mai bun decît mine de sute şi mii de ori.

M-am stricat de la primele picături de sînge, şi apoi nu m-am putut opri.

Să nu mă întrebi de ce sunt cine sunt. Să nu mă întrebi de ce nu mai sunt ce eram. Tu, el, voi, fiecare dintre voi aţi stricat cîtă o mică parte din ceea ce însemnam cîndva.

Şi nu e destulă fericire în lume ca să unească cioburile la loc.

don't let me drown

marți, 15 ianuarie 2013 § 2

 

  Și tu nu o să mă poți opri niciodată. Nu o să poți să-mi pui beţe în roate pentru că am fost mereu mai puternică decît tine.

Ai idee cît galben am înghiţit ca să ajung praf din nou?

Erai aşezat pe ultima scară şi îmi zîmbeai cu ochii abia vizibili din fum gros de ţigară. Stăteai în prag cu flori de cîmp moarte. Cu miros de pustiu.

Ai ameţit şi ai căzut. Şi era prea tîrziu ca eu să te pot prinde. Mi-ai alunecat printre degete.

E negru.

Ai grijă pe unde calci. Pămîntul e presurat cu bucăţi mici de sticlă de la oglinzi şi veselă stricată. Mergi şi priveşte în sus ca să ajungi la capăt cu picioarele roşii şiroind.

Dă la o parte uşa de la dulap şi scoate dintr-un ciorap verde cu ornamente tribale capsule de viaţă. Capsule cu praf bej deschis înăuntru.

Nu număra. Îţi sîngerează picioarele. Ascultă-i pe ei.

Doare.

Mai găseşte cîţiva centimetri. Încă cîţiva centimetri. Ea nu trebuie să afle, ea nu trebuie să ştie, ea nu trebuie să existe.

Tu nu trebuie să exişti.

Ai fost acolo pentru mine? Ai băut din sucul disperării? A fost dulce sau amar?

Trebuie să treci rîul, înnot. Pentru prima dată în viaţă roagă-te.

Trezeşte-te încleştată.

Zîmbeşte şi realizează că niciodată nu ai fost fericită.



pretty much.

miercuri, 9 ianuarie 2013 § 1


Mîine prima zi de şcoală după vacanţă.
eu beu.
da.
în faţă la comp?
da.

eu mănînc cipsuri?
da.
asta-i rău?
da.
cause fuck you that's why.

i just want to disappear


update ora 6:16
morgane nu poate adormi. morgane inca vre sa dispara. morgane peste 2 ore as staie in banca.

i can't take my eyes off you

marți, 8 ianuarie 2013 § 41

 
   Pe mine nu mă fute. Pe mine serios nu mă fute. Nu mă fute relaţia ta ahuitelinaia cu prietenul tău pe care-l ai deja de 2 ani. Nu mă fute cît de tare ai răcit pentru că nu ai purtat fular iarna asta, sau că profa de mate' e vacă. Nu mă fute nici că ţi-a murit pisica.

Nu mă fute cîte ţigări fumezi pe zi, pentru că nu e un concurs. Nu mă fute cîţi ani are maică'ta. Nu mă fute cu cine te fuţi.

Am ajuns într-o stare în care, serios, nu mă fute absolut nimic.

Şi ni-i pizdeţ şi de huiova. Da, nie cînd ni-i pizdeţ şi de huiova eu vorbesc în jargon, deal with it. Şi nu mă fute că unii cred că folosirea frazelor în engleză pentru că ţi-e mai uşor să te exprimi înseamnă un gol în vocabularul tău de română. Nu mă fute, sincer.

Şi tot la ce pot să mă gîndesc este la ce stare am ajuns. Nu am pe nimeni lîngă mine, în cel mai direct sens, nu am pe nimeni pe care să-l sun la ora 7 seara să iasă cu mine la o ţigară, pentru că am un caracter de pizdă care i-a îndepărtat pe toţi de lîngă mine.

Şi, serios, nu-mi pasă. aka nu mă fute.

I-am îndepărtat pe toţi cei cărora le păsa cît de puţin de mine, i-am îndepărtat pe cei care mă iubeau, unii au ales să se îndepărteze singuri.

Şi fericirea nu e pentru mine. Pentru că fericirea nu a fost niciodată un sentiment complet pentru mine. Fericirea e minciuna proştilor. Fericirea îi bred.

Care nu există.

Şi nu pot să mă concentrez la un singur lucru, pentru că, din nou, ca întotdeauna, lumea se învîrte. Şi vreau să plîng, să plîng mult mult de tot. Şi să-mi treacă.

Da' n-o să-mi treacă. Pentru că fericirea nu e de mine.

Da' pe cine-l fute...

01.01.2013.

marți, 1 ianuarie 2013 § 0

And she gave herself an A

and a slash on each damned wrist

And she hung it on the bathroom door

because this time she didn't think

she could reach the kitchen. 

-goodbye.

bring the drugs, baby, i can bring the pain

§ 1

 
    Faptul că nu te iubesc nu e cel mai important moment al discuției. Nu. De ce te-ai axat pe o idee şi tragi din ea cu nesaţ? Uită. Las-o să plece. Nu ai meritat-o niciodată şi nici ea nu te merita pe tine.

Eşti mai frumoasă prin fum de ţigară. Îţi dă o aură de femeie puternică. Ne otrăvim? Păi dacă ne otrăvim, o facem împreună, pentru că atunci cînd mori e frumos. Te simţi mai liber ca niciodată pentru cîteva secunde, cînd ştii sigur că asta a fost singura decizie din viaţa ta care contează cu adevărat. E frumos? E frumos.

Oare oamenii regretă? Cînd sar? Oare atunci cînd îşi desprind picioarele de pămînt, primul gînd care le trece prin cap e că vor să se oprească, dar e deja prea tîrziu? E ca şi atunci cînd vrei ceva cu ardoare şi apoi realizezi că nu merită.

Sau cînd ştii că mori. Eu ştiu că mor. Eu ştiu că mor cu fiecare zi cîte puţin, mor particule din mine, şi nici mie nu mi-a mai rămas mult.

Şi pînă la urmă, de ce te-ai axat pe faptul că nu te iubesc? De ce nu eşti interesat de faptul că eu nu sunt fericită? De faptul că viaţa mea a devenit 90% suferinţă şi lacrimi care curg pe obraji uscaţi de frig şi se amestecă cu scrum de ţigară? Poate pentru că nu-ţi pasă?

Sau nu ţi-a păsat niciodată? E mai uşor să te gîndeşti că tu eşti vinovatul, e mai uşor să prinzi o idee şi s-o ţii cu ambele mîini să nu-ţi scape. E oare asta fereastra prin care vei evada?

De ce  nu-ţi pasă de durere, ci numai de ceea ce o provoacă?

Tu. Şi restul. Şi toţi alţii. Şi am lacrimi pentru toată lumea,

numai că nimeni nu are lacrimi pentru mine.