Archive for 2016

you still searching?

vineri, 29 aprilie 2016 § 3

   Nu te bîntuie pe la mijloc de noapte gîndul că nu ai făcut absolut nici o pulă? Toată existența ta se învîrte în jurul la cît de ești de jalnic. Fiecare secundă din viața ta o dedici ideii că tu vrei să fii fericit. Și nu ajungi nicăieri. Niciodată nu ajungi nicăieri. Și apoi te gîndești că nimic din ceea ce faci, sau ai vrea să faci, nu o să te ducă, niciodată, undeva.

Și dacă fuți în stînga și în dreapta nu ești fericit. Nici cînd nu o faci nu ești fericit. Și nici chiar să te îndopi cu dulce lichior al zeilor, la ora 2:00, pe albituri proaspete albe și din bumbac, tot nu te duce nicăieri. Nu e destul alcool în lume ca să te ducă vreodată undeva.

Și-ți vin gîndurile astea cum că lumea e așa și pe dincolo, cum că tu o să faci aia și aia și vei fi în curînd acolo. Și cel mai tare doare că lași o droaie de lucruri în spate. O droaie de suflete, amintiri, nopți prea lungi și dimineți prea scurte.

Și nimic din ceea ce a fost, nu va mai fi vreodată. Tu nu vei mai fi niciodată cel care ai fost odată. Nimeni și nimic nu te va putea aduce exact la starea în care erai atunci.

Nimeni nu te va mai face atît de fericit, cum erai odată.

And there is no way back. There is never a way back.

§ 0

  We have reached the edge of western civilization. What we are is really just people so eager to feel. Feel at least something. We search love and spirit and meaning in everything. We look for the smallest grain of exceptional, we want to find it and keep it to ourselves forever.

The truth is that nothing good ever lasts. No matter what you do, no matter how much you try or how much you couldn't even care less, everything, eventually, turns to ashes. Shit and ashes.

We build on that. We build our lives and our future dreams on things that we will never achieve, concepts that we will never bring to live. We evolve around how fucked up we are, and we like it like that.

We are so eager to feel at least something, that we just end up fucking our way to the edge. 

annika memoriae

sâmbătă, 9 ianuarie 2016 § 1

 

   Cel mai tare mi-e frică că tu vei rămîne cu mine toată viața. Ca o umbră a trecutului și o amintire a unui viitor fericit, care însă se transformă în scrum imediat cum încerc să te ating. 

Cît nu aș încerca și cîte nu aș face, eu încă te văd. Eu încă te văd fumînd pe scaune în parc și îmi spun că e imposibil și vin mai aproape, crezînd într-un miracol. Nu ești tu. Niciodată nu ești tu. 

Ochii mei te caută în mulțime, chiar dacă eu le-o interzic. Tu m-ai otrăvit, tu ai fost mica mea plăcere vinovată. Tu mi-ai intrat în sînge și cît nu aș vrea, nu pot să te scot afară. Fiecare celulă a corpului meu încă mai tînjește după tine și îți poartă mirosul. Pe care l-am simțit odată într-un tricou vechi, pe care nu l-am dezbrăcat patru zile.

Și aș spune că sunt fericită, chiar dacă nu e așa, și aș spune că nu-mi lipsești, chiar dacă nu e așa, și aș spune că nu te iubesc, chiar dacă și asta e o minciună. Adevărul e că sunt sătulă de a fugi în cercuri, de a te uita și regăsi, de atîtea și atîtea ori încît mă amețești.

Mi-ai spus odată că mie îmi era atît de frică să te pierd, ca într-un sfîrșit tu să fii cel care mă pierde. De fapt, noi ne-am pierdut unul pe altul. Ne-am pierdut în cei veșnici 2000 de kilometri distanță și aeropoarte zgomotoase. Ne-am pierdut în cel mai bolnav și mai drag mie oraș din lume, unde ceaiul nu e o religie doar pentru mine. Ne-am pierdut undeva între Oxford Street și Köln.

Ne-am pierdut în sute de apeluri ratate și mesaje necitite, între sute de dorințe neîndeplinite și vise de copil. Ne-am pierdut în momentul în care eu am ales să nu mai fiu fericită, pentru că arta se naște din durere, iar eu mereu am făcut artă.

Și cea mai frumoasă lucrare mi-ai fost tu. Cu fiecare mișcare a ta, cu fiecare frică nouă pe care ți-o descopeream, cu fiecare moment în care mă priveai pe ascuns și apoi întorceai capul. Cu toate plimbările iarna, prin zăpadă, cu toate momentele în care mă adunai și mă puneai la loc. 

Cu toate momentele în care tu îmi erai al meu mic univers.

Ne-am pierdut în valuri mari și albastre,

și vrem oare să ne regăsim?