Shampoo addicted

 
    Cine sunt, de fapt, oamenii? Şi cînd întreb cine sunt oamenii, mă refer la ce sunt ei în esenţă, nu la ce ar vrea ei să pară că sunt. Cine sunt oamenii de fapt? Sunt feţe mereu fericite sau mereu triste? Serioşi, zîmbăreţi, talentaţi sau leneşi?

Cine sunt cei, pe care îi vedem în fiecare zi pe stradă? Sunt oare oamenii cîntecul lor preferat?

Mie mi-ar plăcea dacă oamenii ar fi cîntecul lor preferat. Dar dacă oamenii pe care îi ştim aşa cum sunt ei, sunt de fapt altfel? Cum ne convingem că cel pe care-l vedem acum, este cel de întotdeauna? Şi cum ne convingem că cel de totdeauna va rămîne aşa... pentru totdeauna?

Sînt oare oamenii versurile lor preferate? Sau sînt şi oameni care nu citesc poezie? Dar sînt oare oameni care nu fac poezie? Pentru că toată viaţa noastră e poezie. Fiecare zîmbet şi fiecare lacrimă e poezie. Firul de păr care ţi se strecoară printre buze e tot poezie. Şi ce poezie frumoasă!

Unii oameni sînt cafea, alţii sînt apă plată. Pentru că atunci cînd eu spun că oamenii sunt cafea şi apă plată, tu ţi-ai imaginat doi oameni diferiţi. Sau poate oamenii sînt universitatea la care merg, oamenii pe care îi întîlnesc şi culoarea fularului pe care-l poartă?

Sînt oare oamenii, oamenii pe care-i iubesc? Sau cei pe care-i urăsc? Sînt oare oamenii... oameni?

Cînd poţi spune "eu cunosc un om!". Niciodată, sau întotdeauna?

Poate oamenii sunt cît de repede le bate inima cînd se sperie, sau frecvenţa propriei respiraţii, sau cît de des clipesc, sau gesturile şi cuvintele pe care le repetă întruna, sau dependenţele lor, sau cît de repede aleargă ei cînd aleargă repede

sau ce numesc "acasă" şi ce numesc "fericire"

sau cît de strîns te cuprind atunci cînd nu te-au văzut de mult, sau cît de larg îţi zîmbesc cînd treci prin uşile terminalului de la aeroport

cît de zgomotos închid uşa de la maşină, şi cît de mult se scuză după asta. Cît de zgomotos beau ceaiul şi cît de zgomotos îl mestecă. Cît de des te privesc cu coada ochiului sau cît de mult îşi trag căciula pe urechi.

oamenii sunt cîtă suferinţă au trăit şi cîtă supă de casă au mîncat. Cîţi părinţi au sărutat şi au îmbrăţişat. Cît de mult unt pun pe pîine dimineaţa şi cît de multe fărîmituri fac cînd o mănîncă.

Doamne, cît de frumoşi sunt oamenii!

   Nu vreau să spun că nu îmi pasă de tine, pentru că aş fi o mincinoasă. Îmi pasă de tine. De ce faci şi de cît de greu respiri.

Eu nu ştiu ce am eu cu noaptea. Noi avem o relaţie specială. Noi ne iubim atît de mult încît uneori devine ilegal (sau amoral). Mie îmi place să fac de toate noaptea, în afară de somn, desigur. Mie îmi place să mă plimb, să mănînc, să beau ceai, să gîndesc, să citesc şi să iubesc. Şi cel mai mult îmi place să le fac noaptea.

Cînd mergem să căutăm sirene, mi se face mereu sete. Sete de nu ştiu nici eu ce. Sete de somn, de odihnă, sau de speranţă de mai bine. Mi-e sete de fericire şi de fără-griji. Uneori mi-e sete de prietenii frumoase şi hohote. Dar cel mai des mi-e sete de tine. Tu ai intrat la mine în organism şi ai obţinut cetăţenie de organ în toată firea, fără de care circuitele şi chestiuţele nu-mi pot funcţiona. Şi apoi ai crezut că ar fi amuzant să pleci.

Dar mai lăsat cu noaptea, şi asta e bine. Noaptea totul e mai frumos, mai calm şi mai pur. Eu te iubesc mai mult noaptea, pentru că ziua mi-e frică să te pierd. Prostesc, din partea mea, pentru că noaptea mi te-a furat.

Dar nu-i nimic, tot tu m-ai învăţat să iert. Şi m-ai învăţat că dacă iubeşti, eşti gata să aştepţi nopţi şi nopţi

...şi nopţi.

  Vom fi oare şi noi vreodată frumoşi? Vom dansa oare şi noi vreodată strîns ţinîndu-ne de mîini, şi vom zîmbi? Voi fi oare eu vreodată frumoasă?

Vom fi oare, vreodată, împreună?

Dacă aş şti, Doamne! Dacă aş şti ce vreau de la tine, ţi-aş cere-o. Dar eu simt că mă pierd pentru că nu voi avea niciodată nimic din ceea ce mi-aş fi dorit. Sau ai fi dorit tu să-mi oferi.

Nu-mi va fi dor de nimic. Eu credeam că o să doară, dar nu doare. Dacă e să fim sinceri, nu simt nimic. Dar ţi-am mai spus-o. Am ales să nu simt nimic, pentru că îmi imaginez locul în care nu o să ajungem niciodată

şi mă pierd. Şi nu înţeleg, dacă mai are rost? Şi dacă mai are rost, atunci de ce mai are rost? Poţi tu oare să-mi spui că mă iubeşti aşa, încît eu să cred din toată inima că tu mă iubeşti?

toată viaţa noastră e făcută din glume ieftine şi filme proaste. Eu nu te-am invitat în inima-mi pentru asta. dar cred că tu nu poţi mai mult.

Şi de ce aş aştepta eu de la tine mai mult.

poate ţie îţi e mai greu decît mie. Eu ştiu că ţie îţi e mai greu decît mie, şi poate decît tuturor noi

dar pentru mine ăsta e un greu pe care l-am ascuns atît de mult, încît acum îmi iese din abdomen şi-mi aruncă toată existenţa în negură

Vom fi oare şi noi vreodată frumoşi?

   Chestia e că nu pot să-mi dau seama dacă mai vreau sau nu să respir. Şi nu mă pot decide dacă pot sau nu să-mi dau seama, dacă mai vreau sau nu să respir.

În cuvinte simple, totul ar suna simplu: tu trebuie să fii aici. Sau folosind un, deja răsuflat, englezism: you were supposed to love me. Teoretic, aşa scria în stele. Sau poate aşa am vrut eu să cred că sunt scrise stelele mele.

În viaţă trebuie să aşteptăm ca să primim ce ne dorim. Sau trebuie să luptăm, ca să ne luăm singuri ce ne dorim. Eu m-am săturat şi să lupt, şi să aştept. Eu îmi propun să beau ceai de muşeţel şi să mai citesc încă odată stelele, poate am greşit eu pe undeva. Am început această înşirare a gîndurilor cu scopul de a suna inteligent. Sau pseudo-filozofic matincă aşa cuvînt nu-i, dar voi încheia recunoscînd cît de simple sînt, de fapt, toate.

Mă opresc uneori şi mă gîndesc la tot ce am încercat să fac şi nu mi-a reuşit, şi nu simt nimic. Aş fi crezut că va fi dureros, dar nu simt absolut nimic. Şi uneori mă gîndesc că sînt şanse ca şi tu să devii mai tîrziu un regret sec. Despre care-mi voi aminti cu ajutorul unei singure conexiuni între neuroni, şi nu voi mişca nici un muşchi al feţii.

Sau poate ar trebui să devin eu altcineva? Poate să încerc s-o iau la dreapta? Sau la stînga? Am nevoie de propria-mi pisică de Cheshire, însă lucruri bune se întîmplă doar în poveşti, precum pe frontul de război noutăţile ajung de 2 ori mai rapid decît prin poşta Moldovei.

Eu te-aş lega de mii de porumbei şi i-aş dresa să te ridice în aer. Nu te-am mai văzut niciodată de aici, de jos

Eşti mai frumos decît erai aseară.

   Și-mi păreai atît de liniștit cînd dormeai. Cînd respirai încet, în perna plină de praful grijilor tale, care ți se scurg noaptea din cap. Iar dimineața tu le adulmeci, le strîngi pe toate și le aranjezi în albumul existenței tale. Un album de suferință și părăsiri. Și căutări.

Te părăsesc apoi te caut, te caut în mine apoi în fiecare. Și nu pot să înțeleg dacă mi-e mai rău, sau mai bine atunci cînd te găsesc.

Viața mea a devenit dependentă de grija mea constantă față de tine. Îți mai aduci aminte cînd ți-am spus despre Alexandra? Și despre vara anului 1816? Știi ce s-a întîmplat în vara anului 1816?

 Dar despre pisica din copac? Ea era în copacul meu.

Eu sunt gata să ți-o dau ție, pentru că eu știu că eu voi găsi o cale de a ajunge unde îmi doream atît de mult să ajung. Eu nu mai am nevoie de pisica din copac, sau poate am nevoie de ea mai mult decît niciodată.

Dacă te deranjează zgomotul tastaturii, te rog să mă anunți, înaintea de a reveni înapoi în lumea reală, care e atît de crudă și de rece.

E rece pentru că a obosit. Ca și oamenii. Știți oameni care devin reci, cînd obosesc? Eu știu doi. Erau frumoși, dar au obosit de noi, și s-au răcit. Ca și orașul în timpul iernii, el obosește și ne învelește în alb, ne dă sărbătorile de Crăciun și concedii la munte, și cînd se gîndește să ne mai dea o șansă, încearcă să ne iubească din nou.

Eu ție ți-aș da un milion de șanse. Oare cum n-ar fi dacă n-aș obosi nu de tine?

Tu mie îmi spui că eu sunt frumoasă. Și eu văd doar păsări cu aripi frînte, care nu-și vor putea lua zborul niciodată, dar care încearcă. Oare eu m-am săturat să încerc?

Ce spui? Ce crezi?

Tu nu crezi și nu spui nimic. Tu ești adormit. Și o, cînd te privesc, cît aș vrea, cît aș vrea și eu măcar o fărîmă din liniștea ta pentru mine.

și două pentru tine, pentru cînd te vei trezi.

   Eu am fost plecată un timp foarte îndelungat de pe planetă. Cel puţin aşa cred eu, cînd conectez calculatorul. Sau cînd mă conectez la wifi pentru alte necesităţi, nu mail şi skype.

Cînd ies eu în lume (şi o fac foarte des, în mare parte deoarece nu vreau să fumez în casă) (i should get a life) , văd oameni decenţi, bine îmbrăcaţi, machiaţi simplu, care vorbesc frumos şi care mai şi citesc (!!!) cărţi în microbuz. În ultimul timp chiar am început să cred că avem o ţară care poate ajunge undeva, datorită tinerilor noştri talentaţi. Îmi vin pe mail mii şi mii de invitaţii la conferinţe, la proiecte, toate organizate de şi pentru tineri....

şapu aprind eu făisbucu.

1. De cînd e moda asta cu fotografii goale împreună cu el/ea/amîndoi/amîndoi+un cal în pat? Am pierdut eu ceva, ca de exemplu vreo 20 de ani de scurgere de neuroni din ţărişoara noastră micuţă? Pentru că înainte lumea vedea pornografie şi îşi făcea cruce, apoi lumea vedea fotografie şi se înroşea, apoi lumea vedea pornografie şi spunea că e ceva normal pentru cei singuri să aibă şi ei parte de o labă sănătoasă, iar acum lumea e plină de sex tapes? Conversaţie peste 20 de ani: "mami, mami, de unde apar copiii?" "stai dragă să-ţi arăt, am poze cum eu mă f't cu tac'tu".

2. Dacă mănînci, nu trebuie să faci poze.

3. Eu serios.

4. Nu, nici dacă o faci în Italia sau în Portugalia, sau în SUA, sau la CACOS, sau în Pizdamăsii.

5. Vremea Duckface-urilor a trecut, de mult. Cam atunci cînd a trecut şi popularitatea lui Vitalie Dani (pentru cei care nu înţeleg glumele mele subtile: ea nu a existat)

6. Dacă tu încarci online o poză cu ţîţele (altfel n-ai cum le numi) tale, nu fă scandal cînd afli că Borea o făcut laba la ele.

7. În nenumărate rînduri.

8. Eu înţeleg, eu tare bine înţeleg, cînd vezi tot internetul bazîndu-se pe ţîţe, cînd vezi cum toţi se uită la fundul Anei, e greu să nu încerci să-ţi vinzi corpul ca ultima curvă ieftină de pe stradă, şi crezi că dacă nu arăţi tuturor ce ai atunci viaţa ta nu are sens, ăsta e un sentiment normal. Fiecare fată trece prin aşa perioadă. Se numeşte pune mîna pe o carte, că dacă nu o faci mai devreme sau mai tîrziu cineva va arunca cu una în tine. Şi, apoi, eventual, pe tine.

9. Avem o limbă atît de frumoasă, în limba noastră există cuvîntul dor, casă, familie, copil, pisică, inteligenţă, a refuta, şi alte podoabe lingvistice. E atît de greu să înveţi s-o stăpîneşti? Să te bucuri cînd citeşti o poezie? Să scrii fraze care bucură ochii şi care, citite, încîntă urechile fiecăruia? Caneşna că nu, să grăieşti frumos asta pentru loşi da eu-s karaleva.

Eu nu vreau ţară de curve şi agramaţi. Eu vreau Moldova mea înapoi. Cu fete care îşi împleteau cosiţe şi dansau la hore, cu fete care roşeau cînd un băiat le apuca de mînă!

ori eu nu m-am născut cînd trebu', ori voi sînteţi nişte gunoaie ale societăţii.

meow

 
   Totul în viaţa noastră are de fapt legătură cu pisica din copac (din copacul meu, dacă e să fim mai exacţi).

Faptul că uneori simţi cum Pămîntul se învîrte, sau faptul că uneori nu mai poţi simţi nimic, faptul că soarele galben de ieri, se face azi de un negru lucios, ca o bucată de piele de pe eticheta unei perechi noi de cizme, din magazinul Cristina (noi susţinem producţia autohtonă).

Şi atunci cînd te trezeşti mai tîmpit decît ai mers la somn, să ştii că sentimentul dat nu este decît o consecinţă a soarelui. Şi plus la asta, luna în declin e, într-o ipoteză pe care o susţin (azi), un prim semn de schizofrenie. Şi voi îmi mai spuneţi că luna şi soarele nu au nimic cu pisica din copac?

Ea era neagră, cu pete albe. Sau invers, sau ambele. Şi ochii îi erau verzi. Combinaţie de femeie fatală. Ceea ce mă face să-mi amintesc... eu n-am fost niciodată una din alea, dar cred că sunt mai fericită ca ele. Femeile fatale nu sunt niciodată fericite, doar suferinde. Iar mie îmi tremură mîna dreaptă cînd te sorb ca pe un ceai de fructe. Cu povidlă.

La mine fiinţa se topeşte la fel ca pisica neagră din copac, îşi sapă o groapă adîncă şi sare încolo cu ochii închişi. Şi apoi urmăreşti iepurele alb prin poezie. Şi, apoi, culmea! Ajungi tot la pisica neagră din copac.

N-aş vrea să mă opresc. Vreau să aştept felinarele să se stingă. E ca şi cum un stat întreg de oameni influenţi cade în genunchi cînd în faţa lor se arată conducătorul. Guru. Dumnezău alah isus

Te vreau cu mine la nord, să te strîng în braţe cu căldura sudului. Ca să înţelegi cît de multe îţi doresc, şi cît de mult te doresc. Legăturile dintre noi trebuiesc sudate, cu plumb proaspăt dezgropat dintr-o păşune care era cîmp de luptă în timpul celui de-al doilea război mondial.

Mi-a spus odată o profesoară de română, că dacă scrii cifre într-un text, strici toată coerenţa textului, aşa că: mi-e dor de vara anului o mie opt sute şaisprezece.

Şi cît nu te-am căutat în cîmpul de lavandă, nu te-am putut găsi.

    Eu nu vreau în concediu la mare. Eu nu vreau burţi păroase de bărbaţi în faţa mea, sau picioare cu celulită. Sau picioare fără celulită, lungi şi bronzate, cu genunchi roşii de la cîştigat bani de vacanţă. Şi nici bărbaţi cu păr aranjat, care merg pe ultimul ML. Eu nu vreau soare, nisip şi apă sărată. Eu nu vreau hotele luxoase şi să-mi găsesc prosoapele curate cînd ajung în cameră. Eu nu vreau Pina Colada şi nopţi de cluburi cu fraze ieftine de pickup.

Eu vreau o cabană în inima pădurii. Fără wifi. Eu vreau o cabană cu un şemineu, o masă din lemn, şi un covor pufos. O ladă de vin bun, multe pulovere din lînă şi un hamac, pentru zilele însorite. Eu vreau să mă trezesc dimineaţa în întunericul pădurii, iar în jur să nu fie decît linişte. Ziua să ne jucăm de-a va-ţi ascunselea în lenjerie, la cină să mîncăm carne de pui cu legume la grătar, şi să ne băgăm în pat doar cînd a doua sticlă de vin e pe ducă.

Şi în liniştea asta apocaliptică, tu să-ţi atingi încet buzele de pielea mea înfrigurată, şi să-mi sorbi picăturile de rouă de pe vîrfurile degetelor.

Eu vreau o săptămînă în mijlocul pădurii. Eu nu vreau Paris, Praga şi New York. Eu nu vreau munţi, Work&Travel sau litoralul de la turşia. Eu nu vreau abonament pe viaţă la Cocos, 100 de fotografii cu mîncarea din restaurantele europene pe Instagram, sau check-in-uri pe facebook, sau limuzine închiriate. Rîuri de şampanie sau rucsacuri în spate şi cu auto-stopul prin lume.

Tot ce vreau, e o cabană în inima pădurii.

Eu te iubesc atît de mult. 

 
   Sinceră să fiu, pe mine mă doare sufletul de tine. Tu îl tot umpli, şi apoi îl goleşti, de cîte 200 de ori pe zi, şi eu mă simt ca un şoarece mic tot alergînd pe o roată imensă, cu vreo 5 oameni după un perete gros de sticlă care-mi tot urmăresc emoţiile şi reacţiile. Creierul îmi spune că eşti periculos, iar inima îi închide frumuşel gura şi eu continui să alerg, pentru că văd o lumină la capătul tunelului. M-am gîndit de multe ori să mă dau jos de pe roată şi nu pot să mă decid dacă asta e ceea ce vreau eu sau asta e ceea ce vrea Alexandra.

O mai ţii minte pe Alexandra? În fiecare zi mi-o doresc înapoi tot mai mult. Tu m-ai făcut să scap de ea, şi tot tu mă faci să disper şi s-o implor să revină în trupu-mi obosit.

Am obosit. Nici măcar nu ştiu de ce am obosit. Nici măcar nu ştiu ce am făcut de am obosit. Ţii minte cînd am venit pentru prima oară la tine şi ţi-am spus? Tu ai fost primul care ştia. Eu căutam în tine linişte. Doamne cît îmi lipsea liniştea. M-ai privit timp de 2 secunde, şi apoi ai rîs. Eu îmi aduc aminte frecvenţa acelui rîs cu exactitate. Exact cum îmi amintesc şi cadenţa lacrimilor pe podea, şi cadenţa picăturilor.

Tu măcar simţi cît îmi e de greu? Cum încerc eu să lupt pentru a obţine ceea ce nu mi-e predestinat să obţin? Cum îţi dau din 2 portocale, una jumătate ţie?

Tu le iai şi-mi mulţumeşti, neştiind că eu nu pot face nimic cu o jumătate de portocală. Eu nu pot să mă menţin în viaţă cu jumătate de portocală.

Eu nu dau tuturor portocale. Eu am mereu doar cîte 2, şi din puţinul pe care-l am, vreau să te fac fericit. Nu pot eu mai mult! Eu nu pot mai mult! Eu nu am de unde mai mult!

eu am doar două portocale. Iubeşte-mă, te rog, doar cu două portocale!

   Eu m-am gîndit să pun cifre pentru că poate lumea nu-i deprinsă cu mine fiind eu.
 
1.  Eu de tare mult n-am mai pus degetele pe claviatură. De mult timp nu am mai gesticulat straniu întru a înşira cuvinte. Eu nu ştiu cum voi, dar eu nu scriu pur şi simplu. La mine există un ritual de iniţiere în procesul dat. Şi cel mai interesant e că eu scriu din durere.

Eu nu pot scrie cînd sunt fericită. La mine cuvintele în propoziţii nu se leagă. La mine gîndurile se întrec, se ajung şi se amestecă. Eu cînd sunt fericită sunt instabilă emoţional şi psihic.

Eu scriu cînd sunt disperată. Cînd mi se opreşte privirea într-un punct din perete pentru cîteva ore.

Spun, cu riscul de a părea încrezută, că pentru mine asta este artă, în formă pură. Atîta timp cît gîndurile mele îţi intersectează ţie privirea, atîta timp eu voi crea. Şi poate şi după asta.

Şi eu nu şterg niciodată ceea ce scriu. Eu dacă am început o propoziţie şi văd că nu pot s-o duc la capăt, eu o duc la capăt. Şi eu nu mă opresc, nici măcar pentru a-mi aranja căştile în urechi. Eu dacă mă opresc la mine se rupe aţa dintre creier şi degete şi eu nu mai gîndesc cum aş vrea eu să gîndesc.

2.  Eu acuma mi-am luat vacanţă pentru că eu am fost deosebit de fericită în ultimul timp. Eu chiar am început să am idei idioate de a vă spune cîte ceva despre yoga şi de a scrie cîte ceva politic. Iaca na.

3. Eu azi în microbus mă gîndeam, idioţii eştia de "limbî moldovineascî" în ce limbă cred că este Imnul ţării lor? "Linba noastrî-i o comoarî, bleadi!" Voi ţineţi minte cînd un oficial comunist a spus că Eminescu a scris poezii în "limba moldovenească"? Epic.

Măi da asta chiar e foarte interesant şi amuzant, dar eu niciodată n-aş schimba "huiova" pe "naşpa". La urma urmei fiecare limbă are bolile ei. Parcă "muie" şi "cunt" îs mai frumoase ca "nahui"-ul ruşilor (şi a nostru oleacă). Nahui în general e o podoabă lingvistică.

4. Mie mi-i dor de serile de vară cu bere în ogradă şi pesmeţi cu hrean. Mie mi-i dor de sentimentul ăsta de etern. Eu am citit undeva că limba română este una dintre puţinele (dacă nu singura) limbă în care se cunoaşte noţiunea de "dor". Substantivul "dor". Asta-i pentru că noi mereu am aşteptat ceva, ce nu mai vine. Asta-i pentru că prea mult dor am avut de libertate, prea mult dor am avut de fericire, prea mult dor de linişte, de feciori, soţi şi taţi plecaţi departe, şi niciodată întorşi.

5. Nu da iaca cel mai tare mă enervează cînd vezi un om pentru prima dată în viaţă şi el iniţiază cu tine o conversaţie fascinantă din punct de vedere existenţial şi ştiinţific: "Auzi, da nu ştii pe aici troleibuzul 24 merge?" Cum pula mea organ genital masculin, vezi un om pentru prima dată şi îl tutuieşti? Sau cîte-o babă care se crede baghinea diskoteki şi îţi afumă un "fetiţo, transmite te rog". Cum se spune, "na bruderşaft ne pili", aşa că Dumneavoastră.

6. Eu dacă ţi-aş scrie o poezie, ea nu ar avea rimă nu pentru că eu sug la versuri, ci pentru că tu nu ai rimă. Tu eşti mai metafizic ca metafizica.

   Eu am o pătrunzătoare fascinaţie şi o plăcută dependenţă faţă de corpurile omeneşti. Eu tînjensc după mişcările graţioase ale trupului tău în întuneric.

Îmi place să-ţi privesc oasele dansînd şi sîngele fierbînd, pînă cînd se stinge şi ultima scînteie a zilei. E ceva minunat în cum pielea ta se arcuieşte pentru a-ţi cuprinde complet fiinţa, e ceva angelic în cutele formate în dreptul buzelor tale, în micile riduri din jurul ochilor.

Tu nu realizezi ce impact are relieful abdomenului tău asupra mea. Cît de frumoasă îţi este fiinţa atunci cînd eşti cel mai vulnerabil, atunci cînd nu te poţi ascunde în nici un palton, sub nici un fular, deasupra nici unei minciuni. Atunci cînd eşti gol în faţa mea, atunci cînd mă priveşti, realizînd că aş putea să te rănesc - dar nu o s-o fac. Atunci te iubesc.

Atunci mă dedic şi eu ţie. Atunci poţi să-ţi recreezi amintirea alunelei de sub oasele bazinului. Atunci observi uşoara asimetrie a sînilor şi linia dreaptă a claviculei. Atunci poţi să zîmbeşti, să mă strîngi în braţe pînă cînd eu nu o să memorez la perfecţie detaliile trupului tău dezgolit.

E ceva atît de frumos în pielea ta albă-albăstruie, străpunsă pe alocuri de extremităţi ale articulaţiilor.

E ceva atît de frumos în arcurile propriei tale fiinţe, încît eu ştiu că anume atunci te iubesc. Te iubesc cum nu te-am mai iubit niciodată.

  Eu am o idee pentru a-ti indeplini existenta. Suge pula.
multumesc.
morgane.

  Adevărul e că tot ce vreau e linişte. Vreau să adorm în braţele tale, cu miros de cearceaf curat în nări. Cu respiraţie de tine pe pielea-mi dezgolită. Vreau ca lumea să se oprească, măcar pentru o oră, pentru ca visele mele să se transforme în florile tinereţii tale.

Şi în acea oră, seva care-mi curge prin vene va deveni elixir de tine. Ne vom părăsi lumile şi vom deveni aceeaşi persoană, tu vei fi existenţa mea trupească şi dorinţa mea sexuală, iar eu voi sta tăcută în partea cealaltă şi o să aştept să mi se întunece privirea cu fluturi, care vin de pretutindeni şi de nicăieri.

Tu o să mă strîngi la piept aşa cum obişnuiai să o faci odată, eu o să-ţi zîmbesc cu lacrimi în ochi şi o să-mi pierd bucăţi din fiinţă, ca să-ţi fac ţie loc.

Mie mi-e dor de întuneric şi de vocile noastre încălzite uşor cu ceai. Mi-e dor de picioare goale pe parchet rece. Mi-e dor de fericire, de zîmbete şi de desfătare.

Mi-e dor să-ţi arăt că te iubesc. Îmi lipseşti atît de mult încît zilele mele se termină atunci cînd eu mai întreb odată şi eu ştiu că nu, dar eu nu vreau să cred că nu.

Tu măcar realizezi ce înseamnă braţele tale pentru vertebrele mele? Tu măcar înţelegi ce înseamnă privirea ta pentru muşchii mei cardiaci? Tu măcar simţi că dragostea mea pentru tine e una bolnavă? Eu simt că te simt doar atunci cînd tu-deasupra-mea-ochi-închişi. Eu sînt fericită doar cînd întuneric-ploaie-braţele-tale-în-jurul-meu.

eu trăiesc doar cînd eu-tu-linişte.

   E prea tîrziu să-ţi sărut spaţiul dintre omoplaţi pentru că aceştia s-au destrămat în timp, devenind fire de nisip şi disperare. Îmi e greu să accept că am greşit tot acest timp, îmi e greu să încep de la început şi să repar tot ceea ce n-am făcut şi să mai fac odată ceea ce nu o să fac niciodată.

Îmi plăcea să cred că tu crezi că eu sunt altfel. Pînă cînd am aflat că degeaba eu cred că tu crezi că eu sunt altfel, pentru că nu-i aşa. Şi atunci mi-a devenit interesant, ce sunt eu oare pentru tine?

Plăcere nu eram, pentru că timpul petrecut cu mine e foarte greu numit astfel. Eu îmi contopeam trupul cu al tău şi vorbeam despre cît de mare e universul şi cît de neînsemnată e grandoarea acestuia pe lîngă sufletul tău. Şi tu nu mă auzeai pentru că erai ocupat. Eu credeam că erai ocupat cu faptul de a crede că eu sunt specială, dar nu era aşa.

Iubită tot nu-ţi eram, pentru că din noi doi eu aşteptam să-ţi sorb siropul din trupu-ţi amorţit, tu te gîndeai la altceva. Cînd eu eram cu tine, eu eram fericită, atît de fericită încît chipul tău era mai mult angelic decît omenesc, în viziunea mea infantilă. Cînd tu erai cu mine, pentru tine eu eram om, şi asta e ceea ce, poate, doare cel mai tare.

Şi ştii, eu nu pot să dorm pentru că în perioada asta între "eu mă culc în pat" şi "eu adorm" eu gîndesc mult, şi cînd eu gîndesc mult eu ajung cu gîndul la tine, şi cînd eu ajung cu gîndul la tine eu plîng.

Oare ce am fost eu pentru tine? Oare am fost destul sau oare am fost prea mult?

Tu pentru mine ai fost tot, pînă cînd nu am realizat că totul poate să fie şi gol, totul poate să fie şi vid.

Eu te-am iubit atît de mult, atît de mult! încît îmi tremură degetele cînd îmi amintesc cît de aproape eram de sacrificiu suprem şi albastră veşnicie.