Shampoo addicted

   Mie îmi place să te aud pe tine respirînd. Eu îţi iubesc fiecare mică circumvoluţiune de pe buze. Eu îţi dăruiesc universul întru fericire şi un pic de disperare.

Eu mai am un pic şi devin fată mare. Tu mai ai un pic și devii mai mic decît ai fost vreodată. Adevărul e că noi nu avem nici măcar un fel de viitor, noi am crescut și am descrescut întru pierzanie. Noi nu vom stăpîni mări şi nu vom atinge idealuri, noi vom rămîne jos printre bulgări mici de noroi şi fire uscate de nisip.

Dar adevărul e că noi vom fi, de fapt, singurii destul de jos pentru a putea mirosi iarba, sau pentru a gusta roua. Noi vom auzi paşii grăbiţi, înălţîndu-se, a fiecăruia dintre voi, şi apoi vom asculta fiecare prăbuşire.

Şi, eu cred, noi vom fi fericiţi. Noi vom visa, dar nu vom ajunge nicăieri, pentru că asta e natura noastră - de a rămîne jos. Noi vom spera, dar nu vom atinge, noi vom încerca dar nu vom reuşi, toate astea pentru că noi nu.

Dar nouă ne place jos.

Atîta timp cît jos înseamnă împreună, şi atîta timp cît eu te aud pe tine respirînd. 

 Sînt lucruri, momente și persoane de la care am aglomerări de fluturi în stomac. Ca lumina de afară cînd e amurg. Cînd e destul de întuneric ca să vezi de departe oamenii mergînd cu ţigări aprinse şi destul de lumină ca să le desluşeşti şi feţele. Cînd e destul de frig ca să fii îmbrăţişată şi destul de cald ca să stai nemişcat cu orele. Cînd guşti un vin bun pentru prima dată şi realizezi că nu e nici pe departe ultima. Cînd eşti atît de fericit încît începi să plîngi.

Eu nu vreau să alung trecutul, pentru că el e o parte importantă din mine. Eu vreau picioare murdare pe scaune mari din metrouri vechi.

Şi în închegăturile viselor vii, ard punţi de vise moarte, transformate în cenuşă. Şi continuăm să ne ducem de nas cu ideea că totul e posibil, pînă cînd ajungem goi pe pămîntul rece.

Şi, Doamne, e atît de frumos încît inima îmi bate mai repede şi mai cu putere, e atît de întuneric şi atît de luminos. E mai presus de pămîntesc şi de cotidian, e dăruire completă, e uitare de sine întru bunăstarea celor flămînzi de frumos şi de estetic.

Eu nu vreau să dau foc trecutului, eu vreau să dau foc beţişoarelor mici de nicotină. Şi eu, tu, noi, am trecut prin cîte alţii n-au trecut în 10 ani. Şi-mi amintesc cît de calde îţi erau mîinile cînd mi le strîngeai la miez de noapte. Şi cît ne erau de roşii obrajii cînd cumpăram căciuli de Moş Crăciun în parc.

Şi cît de multă dragoste vedeam în ochii tăi.

 

    Tu mie-mi spui că eu scriu frumos. Dar tu nu ai nici cea mai vagă idee cît de lin se încheagă frazele cînd tu eşti tot la ce mintea mea e în stare să se gîndească.

Tu nu ai nici cea mai vagă idee ce sete nestăpînită are pielea mea faţă de mireasma catifelată a pielii tale. Cîte flori am omorît pentru ca să ţi le dăruiesc ţie, să le priveşti şi să zîmbeşti.

Ştii, eu nu vreau să te descriu în cuvinte. Cuvintele sunt seci, pînă cînd noi nu le dăm ser şi viaţă. Dar mi-e frică să te descriu în cuvinte pentru că ele niciodată nu-mi ajung. Şi pentru că nici un cuvînt inventat de un set de neuroni omenesc nu e în stare să redea cine eşti tu cu adevărat.

Tu eşti diferit într-un mod foarte diferit de diferenţă.

Tu ai un mod al tău de a surprinde prin simpla ta existenţă. Şi Doamne, jur pe tot ce am mai sfînt, fiecare atingere de-a ta îmi străfulgeră tot trupul şi-mi sfarmă toate ţesuturile, întru pură existenţă.

Vreau să-ţi cumpăr o cutie mare mare de îngheţată dulce dulce şi să te alint cu sărutări sfioase. Vreau să-ţi dibui fiecare celulă şi să te fac să-mi aparţii. Vreau să-mi plimb încet vîrfurile degetelor pe carnea ta caldă şi să-ţi savurez fiecare mişcare şi fiecare tremur uşor.

Şi cît aş vrea, cît aş vrea să te strîng în braţe şi să-ţi spun cît de mult eşti de fapt.

Tu eşti tot.

 
    Azi a fost diferit. Azi aveai gust de Red Label cu Cola Light, piure de cartofi cu salată de vară şi Parliament Aqua Blue. Şi cînd ceva se schimbă, tu ai gust de aroganţă incredibilă, ascunsă bine timp de 11 luni. Ascunsă bine timp de 335 de zile.

Şi azi a plouat mult. Aşa cum îmi place mie. Aşa cum credeam că-ţi place şi ţie, înainte să văd privirea din ochii tăi. Aveai privirea de care mi-e frică cel mai tare. Disperare amestecată cu furie.

Îmi plăcea imaginea tălpilor tale reflectată pe asfaltul umed.

Eu nu vreau ca tu să-ţi uzi pleoapele cu picături reci de ploaie, sau să sughiţi cînd rîzi prea mult.

 Am vrut să te apuc de mînă dar apoi mi-am zis că nu, între noi erau oraşe şi oceane, despărţite de un perete consistent de ploaie proaspătă cu miros de nori, de cer şi de îngeri.

Nu ar fi frumos să stăm într-o cabană în mijlocul pădurii? Tu ai spune nu, eu te-aş întreba de ce, şi tu ai spune pentru că urşi.

Tu eşti cel mai în stare să mă aducă înapoi cu picioarele pe scoarţa terestră, tu şi cifrele de pe cîntar dimineaţa.

Eu simt cum generaţii întregi de tîmplari, de poeţi şi de grădinari ţi-au creat inima, şi apoi au rămas canonizaţi în veci de către alte generaţii de tîmplari, de poeţi şi de grădinari.

Ţi-au creat carcase solide din lemn şi le-au împodobit cu flori de primăvară, apoi au scris versuri de-a lungul barierelor din măliniţă roşie. Cel mai frumos e că atunci cînd mă strîngi la piept mă scufund în inima ta şi sunt absorbită de templul pe care mi l-am imaginat de atîtea ori, dar nu l-am putut descrie niciodată.

Eu nu vreau să-ţi sperii farmecul, şi de-aia merg în vîrful degetelor prin casă. Tu ai podelele murdare de sînge şi de celule moarte.

Şi mă întreb, oare cît costă un kilogram de struguri?

Eu vreau două.

Vreau sex pe bancheta din spate a unei mașini, o limonadă acră și un pachet de Lucky Strikes.

Și noapte, și ploaie. 

 

  Tu nu ești tu fără un strop de fum de țigară. Eu nu sunt eu fără un strop de muzică în căști. Noi nu sîntem noi fără un strop de fericire amestecată cu disperare în ochi.

Eu nu prea știu de ce nu am nevoie, dar știu de ce am nevoie. Am nevoie de o pereche de blugi vechi, un tricou, niște ghete, un pachet de țigări și căști. Și mai vreau să fie seară, răcoare și întuneric.

Eu nu pot să-ţi ofer dragostea de care ai nevoie, pentru că nu-mi mai rămîne nimic pentru mine. Mă simt blocată într-o metaforă scrisă de un începător.

Şi mă gîndesc uneori că ţi-au luat tot, ţi-au luat tot ce aveai şi tot ce vroiai să obţii, cu propriile forţe. Te-au lăsat gol pe pămîntul rece. Dar eu te iubesc, şi ei nu pot lua asta.

Te simt murind picătură cu picătură, ca ploile scurte şi reci de vară.

 

    Te-am aşteptat 13 zile şi 45 de nopţi, pentru că mă gîndesc la tine cînd se înserează. Mă gîndesc la tine cînd afară se face frig.

Mă gîndesc la tine cînd plouă cu disperare şi înjurături ieftine. Tu ai gust de pepene verde cu alune.

Tu ai gust de lapte rece dimineaţa. Şi chestia e că pe cît mai mult mă satur să vorbesc despre tine, cu atît mai mult o fac. Adevărul e că am aşa o stare de pohui nepăsare parţială.

Eu

Eu urăsc soarele. Eu urăsc lumina zilei. Eu trăiesc în întuneric, cu multă cafea şi ceva dulce. Eu aştept dimineţile întunecoase şi reci de iarnă. Eu te aştept pe tine cu mănuşi groase de lînă.

Eu nu ştiu de ce am pierdut drumul pe care trebuia să mergem, eu nu ştiu de ce ne-am pierdut în noi şi nu ne putem regăsi, eu nu ştiu de ce dar noi nu.

Şi mă dor călcâiele de atîta fugit după tine. Ştii, eu vreau să mă opresc şi să respir, dar îmi tot strigă din spate în tonuri violente să mă grăbesc, să continui. Şi eu ascult, şi eu merg mai departe.

Dar azi nu mi-am mai simţit picioarele, şi le-am văzut sîngerînd, şi am vrut să mă opresc, dar nu am făcut-o. Ştii, tu eşti altfel.

Ştii ce mă sperie cel mai tare la tine? Tu. Toată fiinţa ta. Sincer, mi-e frică de tine. Şi nu pot înţelege dacă mi-e frică de ce o să-mi faci, mi-e frică să nu te pierd sau mi-e frică să nu mă rănești.

Nu vreau să-ți pierd talentul de a mă face specială.

Şi mai ştii ceva?

Dau un regat pentru o ţigară.

 
    Tu o să fii băiatul cu prea multe tatuaje pe mîini, cu barbă deasă și cu cămăși încheiate pînă la ultimul nasture. Eu o să fiu fata cu pantaloni scurți prea vulgari, cu colanți rupți, păr ciufulit și unghii date cu ojă neagră. Noi nu o să fim împreună cu restul, pentru că noi suntem altfel, din mai multe puncte de vedere.

Tu o să mă săruți încet pe frunte și o să rîzi de feţele ciudate pe care le fac prea des. Eu o să te strîng în braţe cînd o să-mi şopteşti încet numele.

Noi nu o să fugim de toată lumea, nu, noi o să stăm lîngă ea şi o să-i rîdem în faţă, pentru că noi sîntem fericiţi iar restul sunt trişti şi patetici.

Noi nu o să vorbim cu voce tare. Cine are nevoie de cuvinte? Noi o să respirăm în ritm de Kings of Leon şi o să şoptim versuri din poezii vechi.

Ştii, cînd sunt lîngă tine nu mi-e sete.

Noi nu o să dansăm în faţa nimănui, noi o să zîmbim calm şi o să acoperim soarele cu degetele. Noi nu suntem cei care se ţin de mînă cînd merg pe drum, noi sîntem cei care se ţin de suflete cînd respiră.

Şi ţi-aş dărui lumea întreagă, dacă aş şti că ţi-ar folosi la ceva. 

   Eu nu vreau să distrug abisul, aşa cum mi-am dorit întotdeauna, nu vreau pentru tine. Eu nu vreau să te strîng în mîini şi să te ridic pentru că îţi simt trupul sfărmîndu-se printre degetele-mi. Eu nu vreau să-mi cînt fericirea sus sus, pînă la stejari şi înapoi, pentru că mie-mi convine s-o împart cu furnicile şi cu glasul pămîntului.

Eu vreau să te sărut cu ochii deschişi, ca să văd cum îţi tremură încet pleoapele şi pielea frunţii formează mici riduri, ca denivelările pe care le fac picăturile în mare. Eu vreau să-mi simt fiinţa contopită cu a ta, eu vreau să-ţi aud respiraţia puternic, cu fiecare nerv, şi să simt cum palmele tale, altădată mici, acum enorme, îmi cuprind picioarele şi le trag mai aproape, de parcă de asta ar depinde viitorul universului.

Eu vreau să mă strîngi violent de gît şi să-mi spui că nu pot pleca nicăieri de lîngă tine, şi să-mi apuci ambele coapse cu o mînă şi să mă dobori. Să-ţi simt toată greutatea corpului, cu fiecare legament şi celulă. Să te simt suflînd greu şi rar, privirile noastre contopindu-se, într-o atmosferă de noapte, joi, prea multă şampanie şi o podea rece.

Vreau să-ţi simt buzele uscate, cu mici picături de sînge, atingîndu-mi clavicula şi sorbind fiecare particulă din corpul meu, pe care ţi-l dăruiesc ţie fără a ezita şi fără a gîndi de două ori, într-o boală nebună pe care nu o înţeleg şi nu o voi înţelege niciodată.

Şi la sfîrşit nu vreau să adorm în braţele tale. Vreau să ieşim la balcon, să scoatem fum gros dintre buze şi să sorbim bule galbene de alcool.

Şi mai vreau ceva,

o cafea tare şi un Lucky Strike.

men hanging their costly coats

over grey-skinned voices

calling out to sons 

of power and privilege,

about a strong hand giving

a day off but receiving one,

about justice,

about Norah taking the

cigarette from a lady’s lips

and replacing it…

     Noi nu suntem destul de oameni pentru a fi fericiţi. Mai avem nevoie de cîte ceva praf angelic pentru a putea respira cu ambii plămîni, în ritm normal.

30 de secunde.

Nu cred că te-am iubit vreodată. Străzi, felinare, nimeni nu doarme, toţi ştiu că nu te iubesc. Nu vreau ca tu să crezi că e din vina ta, nu, eu nu te pot iubi. Dar încerc, încerc din răsputeri şi niciodată nu-mi reuşeşte, uneori cineva mă poate convinge că meriţi să fii iubită, dar eu nu pot.

Tu, tu nu eşti identică schiţei pe care mi-am format-o în cap.

Simţi cum cerul ţi se prăbuşeşte deasupra umerilor? Ţine tu un pic abisul pentru mine, să-mi odihnesc umerii şi să-mi şterg obrajii de praf.

Atît de mult, îmi doresc atît de mult să nu mai răsară soarele, niciodată, îmi doresc atît de mult să strivesc toată rezerva de lumină din ţesuturile lumii. Aş vrea să văd cum v-aţi descurca cu atît de mult negru în voi.

Eu vroiam să te împart cu toată lumea, acum am învăţat că trebuie să te păstrez doar pentru mine şi să te ascund de cotidian.

E datoria mea să te protejez, şi lasă-mă s-o fac, înainte să-mi fie prea dor de copilul din mine.

   

   E greu. Îmi pare rău, dar mi-e prea greu să pun lumea pe stop cînd sunt cu tine. Îmi pare rău. Ştii, chestia asta e subiect de filme americane, de alea care rulează la televizor după ora 9 seara. Toată chestia asta cu euforie şi deconectare de la cotidian în momentele în care iubeşti... nu e adevărat. Sau e adevărat şi e ceva greşit cu mine, poate fac eu ceva greşit?

E acolo. În tot acest timp, nu pleacă nicăieri, e acolo. Încerc să fug de el şi încerc să mă ascund, încerc să mă furişez în spatele tău şi să rîd, şi să-ţi sar în braţe,  şi să uit, dar nu pot. E ceva mai puternic decît mine care mă urmăreşte şi mă va urmări mereu.

Şi îmi pasă mai mult decît crezi atunci cînd îmi spui că plagiez, că sunt superficială şi falsă. Eu mă simt goală în faţa ta, carne vie, cu toate vasele vizibile, poţi să-mi auzi muşchiul cardiac contractîndu-se şi plămînii înghiţind lacom oxigen. Şi atunci cînd îmi vorbeşti, fiecare particulă a corpului meu sîngerează. Nu realizezi asta?

Ştii, nu sunt perfectă, nu voi fi niciodată, dar e atît de greşit dacă te rog să-ţi închizi pleoapele şi să mă iubeşti? Poţi să mă iubeşti?

Poţi să te opreşti din strigăte, poţi să nu-mi reproşezi fiecare greşeală pe care o fac? Poţi să te opreşti?

E prea mult, şi tu nu vrei să înţelegi.

Sau poate nu eşti tu cel care e menit să înţeleagă.

  Nu vreau să fiu înţeleasă greşit de către tine. Pot să te tutuiesc? Ei bine, nu vreau să mă înţelegi greşit.

Eu nu conduc un blog pentru interviuri la ziare, sau pentru reclamă pe blogul tău, sau accept sfaturi de genul "scrie mai vesel". Eu scriu pentru că eu nu pot vorbi. Nu spun că nu-mi place atenţia pe care o primesc de la articolele mele, aş fi o ipocrită, pentru că îmi place atenţia, îmi place mult cînd oamenii apreciează ceea ce fac. Spun doar că nu mă voi opri sau schimba temele de discuţie la cererea ta.

Eu scriu ceea ce simt, şi dacă la moment simt negru, atunci voi scrie negru. Şi dacă am o săptămînă/lună/an de negru, atunci va fi negru. Mint prea mult în viaţa reală pentru a minţi şi pe blog, scriind alb cînd de fapt e negru.

Dar tu ar trebui să apreciezi asta, ar trebui s-o primeşti ca o iniţiere în cotidianul existenţei mele, pentru că tu vei şti mereu cînd e bine, cînd e rău, cînd sunt îndrăgostită sau am accese de isterie, cînd sunt nervoasă sau iritată. Şi nu e ăsta scopul unui blog?

Dar te iubesc ca fiinţă, pentru că ai timp să citeşti ce simte altă fiinţă. Eu scriu ceea ce aş vrea să simt, ceea ce mi-am dorit mereu să trăiesc, sau ceea de ce îmi este dor, tu citeşti sentimente materializate în cuvinte şi fraze.

Şi-ţi mulţumesc că accepţi negru cînd îţi dau negru, şi accepţi sirop dulce de mure cînd ţi-l ofer.

Ştii, eu ţin la tine.

 

   E ceva în călătoriile astea, din dormitor la bucătărie, pentru că "noi fumăm numai la bucătărie". Îmi place mult să pun accent pe lucrurile mici. Ştii, fiecare gest are semnificaţia lui.

Îmi place cum respiraţia îţi miroase întotdeauna a fum şi ai mereu bucăţi mici de scrum pe haine. Îmi place cum tresari încet cînd îmi strecor mîinile reci la tine sub tricou, şi zîmbeşti. Îmi place că putem să vorbim despre importanţa ţînţarilor pe planetă, şi imediat după asta facem planuri de viitor, şi peste 10 minute discutăm despre politică sau spui o glumă prea proastă şi eu rîd prea zgomotos.

Îmi plac momentele tale de tupism concret, cînd trebuie să-ţi explic de 20 de ori sensul cuvintelor mele, şi oricum nu sînt încrezută că înţelegi, şi apoi motivezi cu faptul că eu vorbesc în şoaptă sau nu înţelegi unele cuvinte sau te gîndeai la altceva sau nu erai aici, dar eu nu repet de două ori, pentru că nu repet de două ori.

Îmi place simţul tău practic, îmi place cum ştii cînd să fii dulce şi cînd nu, îmi place cum îmi şopteşti exact ce am nevoie să-mi şopteşti exact în momentul în care am nevoie să-mi şopteşti, şi-mi place cum peste cîteva secunde "ciuviha, dă un pahar de apă".

Ştii, nu te iubesc pentru că vreau, te iubesc pentru că îmi e imposibil să n-o fac.

Nu m-am îndrăgostit de umorul tău, sau de cît de bine arăţi în tricou şi blugi, sau de romantism şi înţelegere.

M-am îndrăgostit de poziţia mîinii  tale cînd fumezi, m-am îndrăgostit de cum ridici puţin în sus buza superioară cînd vorbeşti, m-am îndrăgostit de punctul mic, greu sesizabil de pe cartilajul urechii drepte, m-am îndrăgostit de şuviţa de păr din breton care e puţin mai lungă decît restul, m-am îndrăgostit de cicatricile mici de pe degetul arătător de la mîna stîngă.

M-am îndrăgostit de cum ştii cînd trebuie să iei mîinile de la mine de pe fund şi să mă strîngi la piept, m-am îndrăgostit de cum ştii cînd am nevoie de un sărut violent sau cînd tot după ce tînjesc e să-ţi atingi încet buzele de fruntea mea.

M-am îndrăgostit de grija pe care mi-o porţi. Iubesc faptul că mă iubeşti.

.......................................................................................................................

- Eu ti-aş lua di nireasă. Tu ţ-ai gustat murăturile? Parcă-s chişioare de unicorn.

   Nu ştiu ce urăsc mai tare, faptul că eşti aici sau faptul că eşti departe.

Nu poţi dormi noaptea, pentru că te urmăresc coşmarurile. Ieri ai visat pisici, erau vreo zece? Erau mai multe pare-mi-se, şi erau toate albe cu pete roşcate. Ai învăţat să dormi cu ochii deschişi. Oh! Nu eşti cuminte deloc! Cum ţi se vor mai odihni celulele, dacă dormi cu ochii deschişi?

Închide ochii şi-ţi promit că ne vom arunca la fund, nu vei simţi nimic. Nu plînge! Ai vrut să te eliberezi, şi asta e singura metodă posibilă. Simţi cum plămînii se contractă pentru fiecare particulă de oxigen? Exact cum făceai tu pentru mine, cîndva.

Simţi cum fiecare celulă cerşeşte? Exact cum făceau pentru mine, cîndva.

Simţi cum te învăluie ceva mai mult decît tine, ceva mai mult decît ai visat vreodată, e o frică şi o bucurie concomitentă, neînţeleasă, dar e bine, e pace? Exact cum era cu mine, cîndva.

Şi totul e bine, la suprafaţă. Noi ne ţinem de mîini cînd mergem pe stradă, noi ne sărutăm în public şi împărţim ţigări. Nouă ne e bine împreună. 

Nouă nu ne e bine cînd eu ajung acolo. Nu ne e bine. Totul devine prea întunecat, nu e bine, nu-i aşa?

Şi nu eşti tu, sunt eu. Poate...poate...

poate mă arunc singură la fund?
n-o să simt nimic, am vrut să mă eliberez şi asta e singura metodă posibilă.

Nu plînge.

 
    Aprilie, jachete din piele, pantofi cu toc, răcoare de dimineaţă, ţigări proaste, "Raspberry Tea vă rog", lecţii, teme, rutieră, duş, mai, sfîrşit de an şcolar, vară, căldură, îngheţată, lacrimi, dramă, bronz prost, apă din sticlă, pepene verde, nopţi albe, vodkă, vodkă, prea multă vodkă, Marlboro, iar vodkă, pantaloni scurţi, maiouri bărbăteşti, soare, cald, duş, apă, gel de duş cu miros de levănţică, septembrie, flori, şcoală, pantofi cu toc, cămăşi albe, răcoare de dimineaţă, ţigări proaste, "Raspberry Tea vă rog", lecţii, teme, frig, cizme de iarnă

palton cu blană, fular împletit, mănuşi groase, Marlboro, mîini roşii, zăpadă, fulgi, Crăciun, Revelion, teze, lucrări, nervi, mărţişoare, ghiocei, soare, jachete din piele, Paşti, zile de naştere, mai, sfîrşit de an şcolar, vară, căldură, îngheţată, lacrimi...

Cît de plictisitoare mai poate deveni viaţa noastră?

 
   Îmi pare fascinant cît de mult pot spune cărţile despre oamenii care le-au citit. Îmi place să văd oamenii stînd în cafenele, aşezaţi pe o bancă în parc sau în transport cu o carte în mînă.

Nu e atît de greu să prinzi mici nuanţe ale personalităţii unei persoane, doar din ceea ce citeşte. O femeie care citeşte un roman poliţist, e o femeie cu dorinţă de aventură, care însă cel mai probabil a acceptat destinul de casnică şi face în fiecare duminică nişte delicioase prăjiturele cu mac.

Un bărbat în vîrstă care citeşte Druţă e un pur nostalgic. O adolescentă care citeşte o carte cu copertă groasă şi cu numele autorului scris cu litere mai mari decît titlul propriu-zis, ori e forţată de cineva, ori e prea pretenţioasă pentru a se considera încă o copilă.

Deschidem o paranteză.

 Oamenii care nu citesc din "lipsă de timp" sunt nişte ipocriţi. Dacă ai timp de televizor şi de Dom 2 şi de emisiuni proaste, regizate şi mai prost, atunci ai timp de o carte. Fiecare are alegerea de a spune "nu-mi place să citesc", dar majoritatea aleg să dea vina pe oricine altcineva, dar nu pe propriile preferinţe.

Pe de o parte mă face fericită, pentru că o fac din ruşine, în sfîrşit cititul a devenit la modă! Dar dacă nu-ţi place să faci ceva - nu o fă. Nu trebuie să motivezi cu nimic în afară de faptul că nu ai avut dorinţă să.

Paranteză închisă.

Îmi plac oamenii care citesc cu un creion în mînă. Citatele preferate, subliniate atent în cărţi pot spune despre cineva mai mult decît ai putea tu descoperi în 50 de ani. Pentru că vezi tu, citatele preferate nu sunt chestii amuzante, sau jocuri de cuvinte interesante, sunt cele mai ascunse şi mai întunecate gînduri, pe care nici măcar tu nu le poţi reda prin cuvinte, dar uite că cineva a putut, şi ţi se potriveşte de minune.

Cărţile pe care le citim nu sunt altceva decît poveşti de viaţă prin care am fi vrut să trecem şi am fi vrut să le înfruntăm. Cărţile sunt ceea ce sufletul nostru a cerşit, dar raţiunea nu i-a permis, un vis interzis sau poate o iubire neîmplinită, ceva ce nu vei avea niciodată şi te împaci cu gîndul de a citi şi de a savura.

Ştii, cartea mea preferată e ultima pe care am citit-o, pentru că nu sînt cărţi bune şi cărţi rele, sunt cărţi care ţi se potrivesc şi cărţi care nu ţi se potrivesc.

Simplu.

Şi ce trebuie să ştii despre mine este că îmi pare fascinant cît de mult pot spune cărţile despre oamenii care le-au citit.