Shampoo addicted

   M-am săturat. Pur şi simplu m-am săturat.

Nu sunt fericită pentru că... nu sunt fericită. Aşa sunt eu, nefericită. Aş voi fi mereu şi aşa am fost întotdeauna. M-am săturat de ţipete, de strigăte, de decizii în care eu nu sunt inclusă şi nu voi fi niciodată.

M-am săturat să înţeleg şi să ascult. M-am săturat să ştiu, şi să înţeleg şi să ascult.

Vreau să arunc farfurii prin casă, să se facă cioburi, să mă uit zîmbind şi apoi să fug. Pentru că m-am săturat de tine, şi de el, m-am săturat să fiu nevoită să zîmbesc pentru că aşa vrei tu şi pentru că aşa "se cuvine". M-am săturat să te felicit pentru acţiuni în care n-am fost implicată şi care TREBUIE să mă aranjeze, fizic şi moral.

M-am săturat să te sărut pe ambii obraji pentru că "aşa se cuvine", cînd în suflet vreau să te scuip şi să te iau la palme, pentru că ai ucis copilul din mine.

"te-ai schimbat"

da. Dar nu eu m-am schimbat. Ei m-au schimbat. Ei toţi. Forţat.

şi te urăsc. te urăsc. te urăsc. Din adîncul sufletului. Şi nu însemni nimic pentru mine. Te-aş omorî dacă nu aş fi pedepsită pentru asta.

Da. Tu nu eşti pedepsită pentru că omori universurile mele în fiecare zi, dar eu aş fi pedepsită dacă aş opri chinurile.

toate la timpul lor.
toate la timpul lor.

 
  Lalele şi păpădii. Să zburăm, să zburăm, să zburăm şi să ne oprim pe piscuri înalte ca să bem apă rece de izvor şi apoi să continuăm să zburăm.

Pentru că am dat greş la tot ce am dorit mai mult, şi mi-e frică să nu dau greş la tine.

Ştii, cînd e vară şi găseşti păpădii, şi îţi pui o dorinţă şi le împrăştii seminţele? De parcă zeci de suflete se pierd pentru propriile tale aspiraţii.

Mi-e frică să nu mori ca o sămînţă de păpădie. Am frica asta constantă că o să te pierd. Mă simt inferioară tuturor lucrurilor care te fac să surîzi. Îmi e frică să nu te rănesc, eşti cea mai firavă fiinţă pe care o cunosc. Îmi e frică să te ating. Eşti din sticlă rece, bine lustruită.

Ţărmul mării măturat de spumă densă, de un verde murdar. Te uiţi adînc în ochii mei şi-mi tot repeţi că mă iubeşti, dar o parte din mine nu ţi se va încrede niciodată. Luptăm ambii cu fantomele trecutului şi cu frica constantă de viitor, dar găsim timp pentru a face planuri infantile.

Şi mie îmi place să visez, crede-mă. Dar nu pot. Îmi amintesc constant de păpădii.

Loţiune de corp cu aromă de portocale, ojă de unghii roz pal, Marlboro roşu şi mult mult ceai verde cu mentă.

Te implor nu sufla.

  Odată cu personalizarea şablonului, am pierdut playerul de jos. L-am adăugat din nou, cu un playlist care conţine cam ceea ce ascult la moment.

Cam depresiv, asta e.

Enjoy! 

   E relativ, ca totul în lumea asta. La fel cum ți-e sete mai tare cînd cineva bea apă de izvor lîngă tine.

Îmi lipseşti cel mai mult cînd deschid fereastra şi vîntul rece îmi zgîrîie obrajii. Fiecare picătură de ploaie îmi aminteşte că puteai fi aici, dar nu eşti. Şi cînd aud pocnetul sticlelor de şampanie şi clinchetul paharelor, mă gîndesc că am fi putut fi noi.

Şi cînd e noapte şi e tîrziu, şi e atît de tîrziu încît nu-ţi mai este somn ci eşti doar obosită, mai mult sufleteşte decît fizic, şi doare cînd respiri.

Aerul nu e gratis. Fiecare plătim în picături de sînge din inimă pentru el. Dar ploaia e gratis, melancolia e gratis. Sarea din lacrimi e gratis.

Vreau să-mi priveşti în adîncul ochilor şi să-mi spui ce vezi, şi eu o să fac acelaşi lucru. Şi o să împărţim în doi o îngheţată de căpşuni.

Şi-mi amintesc de cum miroşi.

Miroşi a fluturi.

 
   Nu vreau să pătrunzi atît de adînc, pentru că doare. Nu vreau să intri la mine şi să mă apuci de mînă, şi să-mi spui că miros a lăcrimioare.

Nu vreau să mă uit la tine şi să-mi amintesc de tot ce urăsc despre mine. Eşti întruchiparea adevărată a tot ceea ce urăsc.

Nu vreau să fie septembrie. Septembrie e rece. În septembrie cerul e plin de baloane galbene şi pene de păun. Ţie îţi place septembrie?

Eu urăsc septembrie. Şi ploaia roz. Îmi deranjează ochii. Ploaia nu trebuie să fie roz.

Îţi urăsc punctul ăla negru din mijlocul ochilor. Trece din nuanţa de maro pe care o iubesc atît de mult, într-un negru murdar. Îmi aminteşte că eşti uman. Că nu eşti nicidecum întruchiparea divinităţii.

Eu vreau ca tu să fii întruchiparea divinităţii. Vreau să simt fiori de pisică cînd mă atingi.

Nu vreau să mă ţii în braţe. Vreau să mă simt independentă. Nu vreau să mă atingi.

Nu vreau nici o particulă a corpului tău atingîndu-mă.

Dar în acelaşi timp îţi vreau fiinţa în totalitate. De unde începi şi pînă unde mă termin. Şi acum uite-te în ochii mei şi spune-mi că nu mă iubeşti!

spune-mi!

Nu poţi. Nu poţi pentru că baloane galbene, pentru că pisică şi pentru că negru.

Ninge. Vrei să ningă? Nu ninge în septembrie.

Ştii, mie îmi place septembrie. Şi ploaia roz. 

 
  Nu-mi place să scriu eseuri pentru şcoală.

Sunt mai multe motive, care nu se combină unul cu altul. În primul rînd majoritatea temelor pentru eseuri sînt tîmpite. Tîmpite nu în sensul de "nu ne dezvoltă ca personalitate" (chiar dacă e prezent şi factorul ăsta) ci tîmpite în sensul de prea personale.

Cum poţi să fii profesor la şcoală şi să dai ca temă pentru acasă eseu despre mamă cînd ai un copil de la orfelinat în clasă, sau eseu despre iarnă cînd copilul ăsta urăşte iarna. Eseu despre dragoste cînd el a trecut cu 2 zile în urmă printr-o despărţire dureroasă şamd.

Ar fi posibil ca elevul să-şi ia inima în dinţi şi să-şi facă tema, însă eseul ar deveni personal peste nivel, ar deveni mai mult un fel de confesiune a stărilor sale interioare, astfel de rînduri nu-şi au locul în clasă, unde te aud 20+ colegi şi un profesor, în ochii cărora trebuie să te uiţi mult timp după asta.

Cea mai uşoară ieşire din situaţie ar fi să taci, să înghiţi şi să aberezi pe o pagină jumate' despre lucruri care nu ţi s-au întîmplat niciodată dar "te-au marcat", despre oameni pe care nu-i respecţi măcar dar "sunt totul pentru mine" sau despre cît de tare "îmi iubesc părinţii" dar nu le-am spus-o niciodată. Devii un ipocrit dar ai note mari şi nu dezvălui nimic din ceea ce te frămîntă cu adevărat în faţa unor oameni care-ţi sunt de fapt necunoscuţi. Ştii, sentimentul ăla cînd citeşti rînduri care conţin în ele sîngele tău şi lacrimi şi emoţii, cît de multe emoţii, şi apoi ridici capul şi vezi ochi goi, suflete goale, te aşezi şi asta a fost tot.

Altă variantă ar fi să nu faci nimic, pentru că nu suporţi ipocrismul. Ai fi mîndru de tine, cu demnitatea întreagă dar cu note slabe.

Cum să luptăm cu propriul nostru sistem de învăţămînt, şi cu propriile noastre frici?

   Cînd ai piesa aia a cărei cuvinte te descriu perfect, absolut perfect, şi nu ştii dacă vrei s-o împarţi cu cineva pentru că e prea personală dar vrei s-o împarţi pentru că e atît de frumoasă.

Katy Frankin, artista preferată din milioane. She's just amazing ok.

   
   Ştii...

Ţi s-a întîmplat vreodată ca momentele fericite să te facă mai disperată, decît cele triste? E ceva în sărbătorile de Crăciun, în ziua în care finisezi un an de studii, în ziua ta de naştere, ceva magic, care te face să te gîndeşti numai la cît de fericită trebuie să fii.

Dar tu nu eşti. Nu ştii nici tu de ce, dar nu eşti. Poate nu eşti fericită pentru că nu-i ai pe cei care-ţi formează fericirea alături, poate nu eşti fericită pentru că în adîncul sufletului ştii că n-ai meritat niciodată fericirea.

Nu eşti fericită pentru că...pentru că nu eşti.

Şi nu e trist, nu, e prostesc. Pentru că ai aşteptat ziua asta, pentru ca s-o pierzi aşa cum le-ai pierdut pe restul. Să o arunci în vînt, să smulgi fila din calendar şi s-o arunci la gunoi.

La mulţi ani mie.

Îţi doresc fericire.

 
    Am fost educaţi într-un stil comunist, am fost educaţi în ideea că nu putem face nimic şi că nu putem schimba nimic. Fiecare dintre noi a primit o lecţie dură, cum că nu poate aduce nici o schimbare în lume.

Masele au fost învăţate că nu pot schimba nimic, conducerea e conducere şi aşa va rămîne, iar ei trebuie să tacă şi să accepte ceea ce li se dă, pentru că protestele şi nemulţumirile nu vor schimba nimic oricum, şi la urma urmei "ei ştiu mai bine, ei au şcoală".

Însă setea noastră de libertate nu a fost niciodată potolită, întotdeauna am încercat să ne luptăm cu ceea ce era teoretic "deasupra" noastră. Am protestat, am scris plîngeri, am luptat, am găsit oameni care să ne susţină, totul fiind în zadar pentru că ori am fost prea slabi să continuăm, ori am realizat că nu are nici un sens să luptăm împotriva sistemului.

Dar ce se întîmplă cînd primim puterea în mîinile noastre? Facem acelaşi lucru. Am luptat pentru libertate şi democraţie, şi acum ca nişte ipocriţi adevăraţi cenzurăm, interzicem şi nu acordăm dreptul la opinie.

Ne plîngem de politica ţării, şi înfiinţăm şcoli unde "Dacă nu-ţ plaşe ţăi mutat şcoala".
Ne plîngem de şcoli şi infiinţăm forumuri unde "Dacă vreu cenzurez, dacă nu-nu, nu contează dacă ai făcut ceva"
Ne plîngem de forumuri şi începem bloggingul, unde "Dacă n-ai fost de acord cu mine, îţi şterg comentariul"

Şi continuăm să fim o parte a acestui cerc vicios, continuăm să fim nişte ipocriţi şi să cerem schimbare, dar cînd schimbarea depinde de noi - să o ignorăm.

Ăsta e motivul pentru care nu vom ieşi niciodată din mlaştina în care am intrat de unii singuri.

     M-ai stricat tu, cu toate prostiile tale şi promisiunile aruncate în vînt, care nu erau nimic altceva decît scrum ieftin şi praf.

M-au stricat toţi cei care au plecat pentru că sunt nişte laşi, nimic mai mult, nişte laşi jalnici care au preferat să fugă decît să înfrunte tot ceea ce eu sunt încă nevoită să înfrunt.

M-ai stricat cînd mi-ai spus că nu e alegerea ta şi aşa va fi mai bine. Şi eu am aprobat. Dar... cine eşti tu să hotărăşti ce e mai bine pentru mine? Cine eşti tu să mă părăseşti, cînd erai singurul lucru care-mi dădea motive să respir? Şi să expir în schimb cu dioxid de carbon murdar. Ca mine. Ca noi.

M-ai stricat tu cu strigăte în miez de noapte, cu miros de parfum ieftin şi cu personalitate de curvă ipocrită.

M-ai stricat, zi de zi cîte puţin, cînd mă convingeai că nu sunt bună de nimic şi nu voi fi vreodată, mi-ai spus-o de atît de mult ori încît acum cred în asta mai mult decît tu ai crezut vreodată.

M-ai stricat cînd îmi răspundeai cu strigăte, cînd mi-ai făcut geanta şi mi-ai spus să plec departe de tot.

M-ai stricat cînd mi-ai spus că mi-e soră şi trebuie s-o iubesc la fel de mult cum o iubeşti tu. M-ai stricat cînd m-ai obligat să te sărut şi mi-ai lăsat vînătăi pe braţul stîng.

M-ai stricat cînd mi-ai spus să nu ţip pentru că oricum nu ne aude nimeni, cînd ai întrebat dacă preţul e mare şi dacă merită.

Cînd prin vene îmi curgea sînge amestecat cu venin şi tu nu ai venit să mă ţii de mînă. Cînd oricine altcineva era mai bun decît mine de sute şi mii de ori.

M-am stricat de la primele picături de sînge, şi apoi nu m-am putut opri.

Să nu mă întrebi de ce sunt cine sunt. Să nu mă întrebi de ce nu mai sunt ce eram. Tu, el, voi, fiecare dintre voi aţi stricat cîtă o mică parte din ceea ce însemnam cîndva.

Şi nu e destulă fericire în lume ca să unească cioburile la loc.

 

  Și tu nu o să mă poți opri niciodată. Nu o să poți să-mi pui beţe în roate pentru că am fost mereu mai puternică decît tine.

Ai idee cît galben am înghiţit ca să ajung praf din nou?

Erai aşezat pe ultima scară şi îmi zîmbeai cu ochii abia vizibili din fum gros de ţigară. Stăteai în prag cu flori de cîmp moarte. Cu miros de pustiu.

Ai ameţit şi ai căzut. Şi era prea tîrziu ca eu să te pot prinde. Mi-ai alunecat printre degete.

E negru.

Ai grijă pe unde calci. Pămîntul e presurat cu bucăţi mici de sticlă de la oglinzi şi veselă stricată. Mergi şi priveşte în sus ca să ajungi la capăt cu picioarele roşii şiroind.

Dă la o parte uşa de la dulap şi scoate dintr-un ciorap verde cu ornamente tribale capsule de viaţă. Capsule cu praf bej deschis înăuntru.

Nu număra. Îţi sîngerează picioarele. Ascultă-i pe ei.

Doare.

Mai găseşte cîţiva centimetri. Încă cîţiva centimetri. Ea nu trebuie să afle, ea nu trebuie să ştie, ea nu trebuie să existe.

Tu nu trebuie să exişti.

Ai fost acolo pentru mine? Ai băut din sucul disperării? A fost dulce sau amar?

Trebuie să treci rîul, înnot. Pentru prima dată în viaţă roagă-te.

Trezeşte-te încleştată.

Zîmbeşte şi realizează că niciodată nu ai fost fericită.

Mîine prima zi de şcoală după vacanţă.
eu beu.
da.
în faţă la comp?
da.

eu mănînc cipsuri?
da.
asta-i rău?
da.
cause fuck you that's why.

i just want to disappear

 
   Pe mine nu mă fute. Pe mine serios nu mă fute. Nu mă fute relaţia ta ahuitelinaia cu prietenul tău pe care-l ai deja de 2 ani. Nu mă fute cît de tare ai răcit pentru că nu ai purtat fular iarna asta, sau că profa de mate' e vacă. Nu mă fute nici că ţi-a murit pisica.

Nu mă fute cîte ţigări fumezi pe zi, pentru că nu e un concurs. Nu mă fute cîţi ani are maică'ta. Nu mă fute cu cine te fuţi.

Am ajuns într-o stare în care, serios, nu mă fute absolut nimic.

Şi ni-i pizdeţ şi de huiova. Da, nie cînd ni-i pizdeţ şi de huiova eu vorbesc în jargon, deal with it. Şi nu mă fute că unii cred că folosirea frazelor în engleză pentru că ţi-e mai uşor să te exprimi înseamnă un gol în vocabularul tău de română. Nu mă fute, sincer.

Şi tot la ce pot să mă gîndesc este la ce stare am ajuns. Nu am pe nimeni lîngă mine, în cel mai direct sens, nu am pe nimeni pe care să-l sun la ora 7 seara să iasă cu mine la o ţigară, pentru că am un caracter de pizdă care i-a îndepărtat pe toţi de lîngă mine.

Şi, serios, nu-mi pasă. aka nu mă fute.

I-am îndepărtat pe toţi cei cărora le păsa cît de puţin de mine, i-am îndepărtat pe cei care mă iubeau, unii au ales să se îndepărteze singuri.

Şi fericirea nu e pentru mine. Pentru că fericirea nu a fost niciodată un sentiment complet pentru mine. Fericirea e minciuna proştilor. Fericirea îi bred.

Care nu există.

Şi nu pot să mă concentrez la un singur lucru, pentru că, din nou, ca întotdeauna, lumea se învîrte. Şi vreau să plîng, să plîng mult mult de tot. Şi să-mi treacă.

Da' n-o să-mi treacă. Pentru că fericirea nu e de mine.

Da' pe cine-l fute...

 
    Faptul că nu te iubesc nu e cel mai important moment al discuției. Nu. De ce te-ai axat pe o idee şi tragi din ea cu nesaţ? Uită. Las-o să plece. Nu ai meritat-o niciodată şi nici ea nu te merita pe tine.

Eşti mai frumoasă prin fum de ţigară. Îţi dă o aură de femeie puternică. Ne otrăvim? Păi dacă ne otrăvim, o facem împreună, pentru că atunci cînd mori e frumos. Te simţi mai liber ca niciodată pentru cîteva secunde, cînd ştii sigur că asta a fost singura decizie din viaţa ta care contează cu adevărat. E frumos? E frumos.

Oare oamenii regretă? Cînd sar? Oare atunci cînd îşi desprind picioarele de pămînt, primul gînd care le trece prin cap e că vor să se oprească, dar e deja prea tîrziu? E ca şi atunci cînd vrei ceva cu ardoare şi apoi realizezi că nu merită.

Sau cînd ştii că mori. Eu ştiu că mor. Eu ştiu că mor cu fiecare zi cîte puţin, mor particule din mine, şi nici mie nu mi-a mai rămas mult.

Şi pînă la urmă, de ce te-ai axat pe faptul că nu te iubesc? De ce nu eşti interesat de faptul că eu nu sunt fericită? De faptul că viaţa mea a devenit 90% suferinţă şi lacrimi care curg pe obraji uscaţi de frig şi se amestecă cu scrum de ţigară? Poate pentru că nu-ţi pasă?

Sau nu ţi-a păsat niciodată? E mai uşor să te gîndeşti că tu eşti vinovatul, e mai uşor să prinzi o idee şi s-o ţii cu ambele mîini să nu-ţi scape. E oare asta fereastra prin care vei evada?

De ce  nu-ţi pasă de durere, ci numai de ceea ce o provoacă?

Tu. Şi restul. Şi toţi alţii. Şi am lacrimi pentru toată lumea,

numai că nimeni nu are lacrimi pentru mine.

 
    Ştii... cînd nu eşti trist, dar pur şi simplu nu eşti fericit. Perioade în care totul pare bine în viaţa ta, dar nu poţi fi fericit. Perioade cînd cauţi oameni care să-ţi fie alături, dar de fapt tot ce vrei este să te găseşti pe tine. Cînd nici ceea ce te ducea la euforie nu-ţi aduce un zîmbet cît de mic.

Perioade cînd îţi spui că ar trebui să fii fericit, dar nu eşti. Nici tu nu ştii de ce. Pur şi simplu nu eşti, şi nici nu vrei să fii. Fericirea e o mare minciună care se răspîndeşte în societate. Nimeni nu e fericit, toţi sunt mizerabili, dar fiecare în măsură diferită.

Şi am uitat drumul spre tine. Mi-am pierdut urmele paşilor prin întuneric, şi m-am rătăcit. Şi e frig.

Şi e trist. Nu ştiu nici eu de ce, dar e trist.

Şi ea nu a vrut să moară, ea nu a vrut asta niciodată, ea a vrut departe de toată schema asta decoraţională. Departe...

 

   
   E plictiseală, e oboseală, e sesiune, e viaţă de om ocupat 24/24.

E perioadă de proiecte, de corectări, de fum de ţigară care pare să îngheţe cînd îl expiri. De paltoane cu puf, de cizme cu blană.

E perioadă de teme peste teme, perioadă de foi a4 scrise de mînă, perioadă de "eu m-am zaebit".

De cafea, de multă multă cafea şi cîte 3 ori dormite pe noapte. Perioadă de dezamăgiri, care vin una după alta.

E perioadă de oameni grăbiţi, de copii care fac bulgări de zăpadă. De maşini care merg pe şoseaua de un cafeniu închis care deranjează.

Perioadă de plictiseală, de oboseală, de sesiune şi de om ocupat 24/24.

E iarnă. Şi vine Crăciunul.