ad libitum

joi, 20 iunie 2013 § 0


   Eu nu vreau să distrug abisul, aşa cum mi-am dorit întotdeauna, nu vreau pentru tine. Eu nu vreau să te strîng în mîini şi să te ridic pentru că îţi simt trupul sfărmîndu-se printre degetele-mi. Eu nu vreau să-mi cînt fericirea sus sus, pînă la stejari şi înapoi, pentru că mie-mi convine s-o împart cu furnicile şi cu glasul pămîntului.

Eu vreau să te sărut cu ochii deschişi, ca să văd cum îţi tremură încet pleoapele şi pielea frunţii formează mici riduri, ca denivelările pe care le fac picăturile în mare. Eu vreau să-mi simt fiinţa contopită cu a ta, eu vreau să-ţi aud respiraţia puternic, cu fiecare nerv, şi să simt cum palmele tale, altădată mici, acum enorme, îmi cuprind picioarele şi le trag mai aproape, de parcă de asta ar depinde viitorul universului.

Eu vreau să mă strîngi violent de gît şi să-mi spui că nu pot pleca nicăieri de lîngă tine, şi să-mi apuci ambele coapse cu o mînă şi să mă dobori. Să-ţi simt toată greutatea corpului, cu fiecare legament şi celulă. Să te simt suflînd greu şi rar, privirile noastre contopindu-se, într-o atmosferă de noapte, joi, prea multă şampanie şi o podea rece.

Vreau să-ţi simt buzele uscate, cu mici picături de sînge, atingîndu-mi clavicula şi sorbind fiecare particulă din corpul meu, pe care ţi-l dăruiesc ţie fără a ezita şi fără a gîndi de două ori, într-o boală nebună pe care nu o înţeleg şi nu o voi înţelege niciodată.

Şi la sfîrşit nu vreau să adorm în braţele tale. Vreau să ieşim la balcon, să scoatem fum gros dintre buze şi să sorbim bule galbene de alcool.

Şi mai vreau ceva,

o cafea tare şi un Lucky Strike.

ohio

§ 0



After New York trips

we write stories about
men hanging their costly coats
over grey-skinned voices
calling out to sons 
of power and privilege,
about a strong hand giving
a day off but receiving one,
about justice,
about Norah taking the
cigarette from a lady’s lips
and replacing it…

egoism

marți, 18 iunie 2013 § 0

     Noi nu suntem destul de oameni pentru a fi fericiţi. Mai avem nevoie de cîte ceva praf angelic pentru a putea respira cu ambii plămîni, în ritm normal.

30 de secunde.

Nu cred că te-am iubit vreodată. Străzi, felinare, nimeni nu doarme, toţi ştiu că nu te iubesc. Nu vreau ca tu să crezi că e din vina ta, nu, eu nu te pot iubi. Dar încerc, încerc din răsputeri şi niciodată nu-mi reuşeşte, uneori cineva mă poate convinge că meriţi să fii iubită, dar eu nu pot.

Tu, tu nu eşti identică schiţei pe care mi-am format-o în cap.

Simţi cum cerul ţi se prăbuşeşte deasupra umerilor? Ţine tu un pic abisul pentru mine, să-mi odihnesc umerii şi să-mi şterg obrajii de praf.

Atît de mult, îmi doresc atît de mult să nu mai răsară soarele, niciodată, îmi doresc atît de mult să strivesc toată rezerva de lumină din ţesuturile lumii. Aş vrea să văd cum v-aţi descurca cu atît de mult negru în voi.

Eu vroiam să te împart cu toată lumea, acum am învăţat că trebuie să te păstrez doar pentru mine şi să te ascund de cotidian.

E datoria mea să te protejez, şi lasă-mă s-o fac, înainte să-mi fie prea dor de copilul din mine.

nu, te rog eu nu.

miercuri, 15 mai 2013 § 1

   

   E greu. Îmi pare rău, dar mi-e prea greu să pun lumea pe stop cînd sunt cu tine. Îmi pare rău. Ştii, chestia asta e subiect de filme americane, de alea care rulează la televizor după ora 9 seara. Toată chestia asta cu euforie şi deconectare de la cotidian în momentele în care iubeşti... nu e adevărat. Sau e adevărat şi e ceva greşit cu mine, poate fac eu ceva greşit?

E acolo. În tot acest timp, nu pleacă nicăieri, e acolo. Încerc să fug de el şi încerc să mă ascund, încerc să mă furişez în spatele tău şi să rîd, şi să-ţi sar în braţe,  şi să uit, dar nu pot. E ceva mai puternic decît mine care mă urmăreşte şi mă va urmări mereu.

Şi îmi pasă mai mult decît crezi atunci cînd îmi spui că plagiez, că sunt superficială şi falsă. Eu mă simt goală în faţa ta, carne vie, cu toate vasele vizibile, poţi să-mi auzi muşchiul cardiac contractîndu-se şi plămînii înghiţind lacom oxigen. Şi atunci cînd îmi vorbeşti, fiecare particulă a corpului meu sîngerează. Nu realizezi asta?

Ştii, nu sunt perfectă, nu voi fi niciodată, dar e atît de greşit dacă te rog să-ţi închizi pleoapele şi să mă iubeşti? Poţi să mă iubeşti?

Poţi să te opreşti din strigăte, poţi să nu-mi reproşezi fiecare greşeală pe care o fac? Poţi să te opreşti?

E prea mult, şi tu nu vrei să înţelegi.

Sau poate nu eşti tu cel care e menit să înţeleagă.


about blogs & people

luni, 15 aprilie 2013 § 3



  Nu vreau să fiu înţeleasă greşit de către tine. Pot să te tutuiesc? Ei bine, nu vreau să mă înţelegi greşit.

Eu nu conduc un blog pentru interviuri la ziare, sau pentru reclamă pe blogul tău, sau accept sfaturi de genul "scrie mai vesel". Eu scriu pentru că eu nu pot vorbi. Nu spun că nu-mi place atenţia pe care o primesc de la articolele mele, aş fi o ipocrită, pentru că îmi place atenţia, îmi place mult cînd oamenii apreciează ceea ce fac. Spun doar că nu mă voi opri sau schimba temele de discuţie la cererea ta.

Eu scriu ceea ce simt, şi dacă la moment simt negru, atunci voi scrie negru. Şi dacă am o săptămînă/lună/an de negru, atunci va fi negru. Mint prea mult în viaţa reală pentru a minţi şi pe blog, scriind alb cînd de fapt e negru.

Dar tu ar trebui să apreciezi asta, ar trebui s-o primeşti ca o iniţiere în cotidianul existenţei mele, pentru că tu vei şti mereu cînd e bine, cînd e rău, cînd sunt îndrăgostită sau am accese de isterie, cînd sunt nervoasă sau iritată. Şi nu e ăsta scopul unui blog?

Dar te iubesc ca fiinţă, pentru că ai timp să citeşti ce simte altă fiinţă. Eu scriu ceea ce aş vrea să simt, ceea ce mi-am dorit mereu să trăiesc, sau ceea de ce îmi este dor, tu citeşti sentimente materializate în cuvinte şi fraze.

Şi-ţi mulţumesc că accepţi negru cînd îţi dau negru, şi accepţi sirop dulce de mure cînd ţi-l ofer.

Ştii, eu ţin la tine.

apus de aprilie

duminică, 14 aprilie 2013 § 2

 

    Şi nu era frumos pentru că era noapte, sau linişte, ci pentru că braţele tale mă strîngeau spre clavicula ta proeminentă, cu mici vînătăi, încă de un roz închis, şi urme de dinţi abia sesizabile. Era frumos pentru că îţi auzeam respiraţia şi pentru că ochii tăi nu mă priveau, dar tot corpul cînta sub octava pe care ţi-o dictam eu. Şi pentru că fluturii dădeau din aripi atît de rapid, atît de rapid încît simţeam că ameţesc sub respiraţia ta ritmică, greoaie.

-Pot să te întreb ceva?
-Da.
-Personal.
-Întreabă. Nu-ţi promit că-ţi voi răspunde.
-Io's frumoasă?
-Da.
-Mă iubeşti?
-Da.
-Nu te cred.
-Ştii de ce?
-De ce?
-Pentru că eşti proastă.
-Ba nu.
-Ba da.
-Ba nu.
-Tu...tu eşti altfel.
-Adică?
-Tu fumezi ţigările mele, cînd le ai pe ale tale în geantă.
-Eu te folosesc.
-Pot să te întreb ceva? 
-Da.
-Personal.
-Întreabă. Nu-ţi promit că-ţi voi răspunde.
-Tu mă foloseşti?
-Da.
-În ce sens?
-Am nevoie de cineva, cui să-i ofer iubire. Şi am nevoie de cineva care să mi-o dea înapoi. Şi tu eşti perfect.
-Te iubesc.
-Te iubesc.
-Mereu?
-Întotdeauna.

Şi era aprilie, noapte şi roz.

we gotta get away from the lie

§ 0


nu sufla în mine, bratan

vineri, 12 aprilie 2013 § 8


   E ceva în călătoriile astea, din dormitor la bucătărie, pentru că "noi fumăm numai la bucătărie". Îmi place mult să pun accent pe lucrurile mici. Ştii, fiecare gest are semnificaţia lui.

Îmi place cum respiraţia îţi miroase întotdeauna a fum şi ai mereu bucăţi mici de scrum pe haine. Îmi place cum tresari încet cînd îmi strecor mîinile reci la tine sub tricou, şi zîmbeşti. Îmi place că putem să vorbim despre importanţa ţînţarilor pe planetă, şi imediat după asta facem planuri de viitor, şi peste 10 minute discutăm despre politică sau spui o glumă prea proastă şi eu rîd prea zgomotos.

Îmi plac momentele tale de tupism concret, cînd trebuie să-ţi explic de 20 de ori sensul cuvintelor mele, şi oricum nu sînt încrezută că înţelegi, şi apoi motivezi cu faptul că eu vorbesc în şoaptă sau nu înţelegi unele cuvinte sau te gîndeai la altceva sau nu erai aici, dar eu nu repet de două ori, pentru că nu repet de două ori.

Îmi place simţul tău practic, îmi place cum ştii cînd să fii dulce şi cînd nu, îmi place cum îmi şopteşti exact ce am nevoie să-mi şopteşti exact în momentul în care am nevoie să-mi şopteşti, şi-mi place cum peste cîteva secunde "ciuviha, dă un pahar de apă".

Ştii, nu te iubesc pentru că vreau, te iubesc pentru că îmi e imposibil să n-o fac.

Nu m-am îndrăgostit de umorul tău, sau de cît de bine arăţi în tricou şi blugi, sau de romantism şi înţelegere.

M-am îndrăgostit de poziţia mîinii  tale cînd fumezi, m-am îndrăgostit de cum ridici puţin în sus buza superioară cînd vorbeşti, m-am îndrăgostit de punctul mic, greu sesizabil de pe cartilajul urechii drepte, m-am îndrăgostit de şuviţa de păr din breton care e puţin mai lungă decît restul, m-am îndrăgostit de cicatricile mici de pe degetul arătător de la mîna stîngă.

M-am îndrăgostit de cum ştii cînd trebuie să iei mîinile de la mine de pe fund şi să mă strîngi la piept, m-am îndrăgostit de cum ştii cînd am nevoie de un sărut violent sau cînd tot după ce tînjesc e să-ţi atingi încet buzele de fruntea mea.

M-am îndrăgostit de grija pe care mi-o porţi. Iubesc faptul că mă iubeşti.

.......................................................................................................................

- Eu ti-aş lua di nireasă. Tu ţ-ai gustat murăturile? Parcă-s chişioare de unicorn.


turbulenţă

vineri, 5 aprilie 2013 § 0


   Nu ştiu ce urăsc mai tare, faptul că eşti aici sau faptul că eşti departe.

Nu poţi dormi noaptea, pentru că te urmăresc coşmarurile. Ieri ai visat pisici, erau vreo zece? Erau mai multe pare-mi-se, şi erau toate albe cu pete roşcate. Ai învăţat să dormi cu ochii deschişi. Oh! Nu eşti cuminte deloc! Cum ţi se vor mai odihni celulele, dacă dormi cu ochii deschişi?

Închide ochii şi-ţi promit că ne vom arunca la fund, nu vei simţi nimic. Nu plînge! Ai vrut să te eliberezi, şi asta e singura metodă posibilă. Simţi cum plămînii se contractă pentru fiecare particulă de oxigen? Exact cum făceai tu pentru mine, cîndva.

Simţi cum fiecare celulă cerşeşte? Exact cum făceau pentru mine, cîndva.

Simţi cum te învăluie ceva mai mult decît tine, ceva mai mult decît ai visat vreodată, e o frică şi o bucurie concomitentă, neînţeleasă, dar e bine, e pace? Exact cum era cu mine, cîndva.

Şi totul e bine, la suprafaţă. Noi ne ţinem de mîini cînd mergem pe stradă, noi ne sărutăm în public şi împărţim ţigări. Nouă ne e bine împreună. 

Nouă nu ne e bine cînd eu ajung acolo. Nu ne e bine. Totul devine prea întunecat, nu e bine, nu-i aşa?

Şi nu eşti tu, sunt eu. Poate...poate...

poate mă arunc singură la fund?
n-o să simt nimic, am vrut să mă eliberez şi asta e singura metodă posibilă.

Nu plînge.

eu?

joi, 4 aprilie 2013 § 1

 
    Aprilie, jachete din piele, pantofi cu toc, răcoare de dimineaţă, ţigări proaste, "Raspberry Tea vă rog", lecţii, teme, rutieră, duş, mai, sfîrşit de an şcolar, vară, căldură, îngheţată, lacrimi, dramă, bronz prost, apă din sticlă, pepene verde, nopţi albe, vodkă, vodkă, prea multă vodkă, Marlboro, iar vodkă, pantaloni scurţi, maiouri bărbăteşti, soare, cald, duş, apă, gel de duş cu miros de levănţică, septembrie, flori, şcoală, pantofi cu toc, cămăşi albe, răcoare de dimineaţă, ţigări proaste, "Raspberry Tea vă rog", lecţii, teme, frig, cizme de iarnă

palton cu blană, fular împletit, mănuşi groase, Marlboro, mîini roşii, zăpadă, fulgi, Crăciun, Revelion, teze, lucrări, nervi, mărţişoare, ghiocei, soare, jachete din piele, Paşti, zile de naştere, mai, sfîrşit de an şcolar, vară, căldură, îngheţată, lacrimi...

Cît de plictisitoare mai poate deveni viaţa noastră?

ab uno disce omnes

marți, 2 aprilie 2013 § 1

 
   Îmi pare fascinant cît de mult pot spune cărţile despre oamenii care le-au citit. Îmi place să văd oamenii stînd în cafenele, aşezaţi pe o bancă în parc sau în transport cu o carte în mînă.

Nu e atît de greu să prinzi mici nuanţe ale personalităţii unei persoane, doar din ceea ce citeşte. O femeie care citeşte un roman poliţist, e o femeie cu dorinţă de aventură, care însă cel mai probabil a acceptat destinul de casnică şi face în fiecare duminică nişte delicioase prăjiturele cu mac.

Un bărbat în vîrstă care citeşte Druţă e un pur nostalgic. O adolescentă care citeşte o carte cu copertă groasă şi cu numele autorului scris cu litere mai mari decît titlul propriu-zis, ori e forţată de cineva, ori e prea pretenţioasă pentru a se considera încă o copilă.

Deschidem o paranteză.

 Oamenii care nu citesc din "lipsă de timp" sunt nişte ipocriţi. Dacă ai timp de televizor şi de Dom 2 şi de emisiuni proaste, regizate şi mai prost, atunci ai timp de o carte. Fiecare are alegerea de a spune "nu-mi place să citesc", dar majoritatea aleg să dea vina pe oricine altcineva, dar nu pe propriile preferinţe.

Pe de o parte mă face fericită, pentru că o fac din ruşine, în sfîrşit cititul a devenit la modă! Dar dacă nu-ţi place să faci ceva - nu o fă. Nu trebuie să motivezi cu nimic în afară de faptul că nu ai avut dorinţă să.

Paranteză închisă.

Îmi plac oamenii care citesc cu un creion în mînă. Citatele preferate, subliniate atent în cărţi pot spune despre cineva mai mult decît ai putea tu descoperi în 50 de ani. Pentru că vezi tu, citatele preferate nu sunt chestii amuzante, sau jocuri de cuvinte interesante, sunt cele mai ascunse şi mai întunecate gînduri, pe care nici măcar tu nu le poţi reda prin cuvinte, dar uite că cineva a putut, şi ţi se potriveşte de minune.

Cărţile pe care le citim nu sunt altceva decît poveşti de viaţă prin care am fi vrut să trecem şi am fi vrut să le înfruntăm. Cărţile sunt ceea ce sufletul nostru a cerşit, dar raţiunea nu i-a permis, un vis interzis sau poate o iubire neîmplinită, ceva ce nu vei avea niciodată şi te împaci cu gîndul de a citi şi de a savura.

Ştii, cartea mea preferată e ultima pe care am citit-o, pentru că nu sînt cărţi bune şi cărţi rele, sunt cărţi care ţi se potrivesc şi cărţi care nu ţi se potrivesc.

Simplu.

Şi ce trebuie să ştii despre mine este că îmi pare fascinant cît de mult pot spune cărţile despre oamenii care le-au citit.

Caşmir

joi, 28 martie 2013 § 1

 
 Pot să-ţi ofer praf?

 Praf de stele purpuriu. Te voi plăti în sărutări şi în fluturi. Şi vreau să te simţi special cînd te strîng de mînă, pentru că e diferit, crede-mă. Vreau să te simţi special cînd te ating, pentru că fiecare atingere e diferită.

Mi-e frică să te ţin în mîini pentru că te văd curgîndu-mi printre degete, şi încerc să te prind, dar îmi scapi, îmi scapi de fiecare dată.

E vorba de fum de ţigară. De mult fum de ţigară. Nu ţi s-a părut niciodată magnific cum în cîteva secunde particulele se integrează în corpul tău, devin o parte din tine, te completează din interior, şi apoi se pierd în atmosferă?

E ceva în privirea ta, e ceva în felul în care respiri. Cînd îţi simt cutia toracică sub palmele mele, în mişcări ritmice, şi aud cum toate organele cerşesc oxigen şi tu le potoleşti setea. În mişcări ritmice. Sub palmele mele.

Şi nu pot să mă opresc din a crede că minţi cînd îmi spui că mă iubeşti. E ceva în fiinţa ta, ceva prea astral pentru a putea fi contopit cu cotidianul.

E prea mult? Te rog să-mi spui cînd e prea mult şi o să mă opresc. Şi-ţi promit că n-o să plîng.

Promit.

Te-aş învălui în caşmir de culoarea cerului senin. Şi m-aş uita la tine zîmbind. Aş iubi apusurile, pentru că îmi vor aminti de tine. Aş lăsa sîngele nostru să se înnece în alcool şi tutun ieftin.

Şi doamne cînd te cuprind cu braţele, simt cum cuprind întreaga-mi existenţă.

asta e.

duminică, 24 februarie 2013 § 1


   M-am săturat. Pur şi simplu m-am săturat.

Nu sunt fericită pentru că... nu sunt fericită. Aşa sunt eu, nefericită. Aş voi fi mereu şi aşa am fost întotdeauna. M-am săturat de ţipete, de strigăte, de decizii în care eu nu sunt inclusă şi nu voi fi niciodată.

M-am săturat să înţeleg şi să ascult. M-am săturat să ştiu, şi să înţeleg şi să ascult.

Vreau să arunc farfurii prin casă, să se facă cioburi, să mă uit zîmbind şi apoi să fug. Pentru că m-am săturat de tine, şi de el, m-am săturat să fiu nevoită să zîmbesc pentru că aşa vrei tu şi pentru că aşa "se cuvine". M-am săturat să te felicit pentru acţiuni în care n-am fost implicată şi care TREBUIE să mă aranjeze, fizic şi moral.

M-am săturat să te sărut pe ambii obraji pentru că "aşa se cuvine", cînd în suflet vreau să te scuip şi să te iau la palme, pentru că ai ucis copilul din mine.

"te-ai schimbat"

da. Dar nu eu m-am schimbat. Ei m-au schimbat. Ei toţi. Forţat.

şi te urăsc. te urăsc. te urăsc. Din adîncul sufletului. Şi nu însemni nimic pentru mine. Te-aş omorî dacă nu aş fi pedepsită pentru asta.

Da. Tu nu eşti pedepsită pentru că omori universurile mele în fiecare zi, dar eu aş fi pedepsită dacă aş opri chinurile.

toate la timpul lor.
toate la timpul lor.


suflă.

joi, 21 februarie 2013 § 0

 
  Lalele şi păpădii. Să zburăm, să zburăm, să zburăm şi să ne oprim pe piscuri înalte ca să bem apă rece de izvor şi apoi să continuăm să zburăm.

Pentru că am dat greş la tot ce am dorit mai mult, şi mi-e frică să nu dau greş la tine.

Ştii, cînd e vară şi găseşti păpădii, şi îţi pui o dorinţă şi le împrăştii seminţele? De parcă zeci de suflete se pierd pentru propriile tale aspiraţii.

Mi-e frică să nu mori ca o sămînţă de păpădie. Am frica asta constantă că o să te pierd. Mă simt inferioară tuturor lucrurilor care te fac să surîzi. Îmi e frică să nu te rănesc, eşti cea mai firavă fiinţă pe care o cunosc. Îmi e frică să te ating. Eşti din sticlă rece, bine lustruită.

Ţărmul mării măturat de spumă densă, de un verde murdar. Te uiţi adînc în ochii mei şi-mi tot repeţi că mă iubeşti, dar o parte din mine nu ţi se va încrede niciodată. Luptăm ambii cu fantomele trecutului şi cu frica constantă de viitor, dar găsim timp pentru a face planuri infantile.

Şi mie îmi place să visez, crede-mă. Dar nu pot. Îmi amintesc constant de păpădii.

Loţiune de corp cu aromă de portocale, ojă de unghii roz pal, Marlboro roşu şi mult mult ceai verde cu mentă.

Te implor nu sufla.

Update.

sâmbătă, 16 februarie 2013 § 0

  Odată cu personalizarea şablonului, am pierdut playerul de jos. L-am adăugat din nou, cu un playlist care conţine cam ceea ce ascult la moment.

Cam depresiv, asta e.

Enjoy! 

Relativ

§ 2


   E relativ, ca totul în lumea asta. La fel cum ți-e sete mai tare cînd cineva bea apă de izvor lîngă tine.

Îmi lipseşti cel mai mult cînd deschid fereastra şi vîntul rece îmi zgîrîie obrajii. Fiecare picătură de ploaie îmi aminteşte că puteai fi aici, dar nu eşti. Şi cînd aud pocnetul sticlelor de şampanie şi clinchetul paharelor, mă gîndesc că am fi putut fi noi.

Şi cînd e noapte şi e tîrziu, şi e atît de tîrziu încît nu-ţi mai este somn ci eşti doar obosită, mai mult sufleteşte decît fizic, şi doare cînd respiri.

Aerul nu e gratis. Fiecare plătim în picături de sînge din inimă pentru el. Dar ploaia e gratis, melancolia e gratis. Sarea din lacrimi e gratis.

Vreau să-mi priveşti în adîncul ochilor şi să-mi spui ce vezi, şi eu o să fac acelaşi lucru. Şi o să împărţim în doi o îngheţată de căpşuni.

Şi-mi amintesc de cum miroşi.

Miroşi a fluturi.


Nu.

joi, 14 februarie 2013 § 0

 
   Nu vreau să pătrunzi atît de adînc, pentru că doare. Nu vreau să intri la mine şi să mă apuci de mînă, şi să-mi spui că miros a lăcrimioare.

Nu vreau să mă uit la tine şi să-mi amintesc de tot ce urăsc despre mine. Eşti întruchiparea adevărată a tot ceea ce urăsc.

Nu vreau să fie septembrie. Septembrie e rece. În septembrie cerul e plin de baloane galbene şi pene de păun. Ţie îţi place septembrie?

Eu urăsc septembrie. Şi ploaia roz. Îmi deranjează ochii. Ploaia nu trebuie să fie roz.

Îţi urăsc punctul ăla negru din mijlocul ochilor. Trece din nuanţa de maro pe care o iubesc atît de mult, într-un negru murdar. Îmi aminteşte că eşti uman. Că nu eşti nicidecum întruchiparea divinităţii.

Eu vreau ca tu să fii întruchiparea divinităţii. Vreau să simt fiori de pisică cînd mă atingi.

Nu vreau să mă ţii în braţe. Vreau să mă simt independentă. Nu vreau să mă atingi.

Nu vreau nici o particulă a corpului tău atingîndu-mă.

Dar în acelaşi timp îţi vreau fiinţa în totalitate. De unde începi şi pînă unde mă termin. Şi acum uite-te în ochii mei şi spune-mi că nu mă iubeşti!

spune-mi!

Nu poţi. Nu poţi pentru că baloane galbene, pentru că pisică şi pentru că negru.

Ninge. Vrei să ningă? Nu ninge în septembrie.

Ştii, mie îmi place septembrie. Şi ploaia roz. 

tîmpenii

miercuri, 6 februarie 2013 § 2

 
  Nu-mi place să scriu eseuri pentru şcoală.

Sunt mai multe motive, care nu se combină unul cu altul. În primul rînd majoritatea temelor pentru eseuri sînt tîmpite. Tîmpite nu în sensul de "nu ne dezvoltă ca personalitate" (chiar dacă e prezent şi factorul ăsta) ci tîmpite în sensul de prea personale.

Cum poţi să fii profesor la şcoală şi să dai ca temă pentru acasă eseu despre mamă cînd ai un copil de la orfelinat în clasă, sau eseu despre iarnă cînd copilul ăsta urăşte iarna. Eseu despre dragoste cînd el a trecut cu 2 zile în urmă printr-o despărţire dureroasă şamd.

Ar fi posibil ca elevul să-şi ia inima în dinţi şi să-şi facă tema, însă eseul ar deveni personal peste nivel, ar deveni mai mult un fel de confesiune a stărilor sale interioare, astfel de rînduri nu-şi au locul în clasă, unde te aud 20+ colegi şi un profesor, în ochii cărora trebuie să te uiţi mult timp după asta.

Cea mai uşoară ieşire din situaţie ar fi să taci, să înghiţi şi să aberezi pe o pagină jumate' despre lucruri care nu ţi s-au întîmplat niciodată dar "te-au marcat", despre oameni pe care nu-i respecţi măcar dar "sunt totul pentru mine" sau despre cît de tare "îmi iubesc părinţii" dar nu le-am spus-o niciodată. Devii un ipocrit dar ai note mari şi nu dezvălui nimic din ceea ce te frămîntă cu adevărat în faţa unor oameni care-ţi sunt de fapt necunoscuţi. Ştii, sentimentul ăla cînd citeşti rînduri care conţin în ele sîngele tău şi lacrimi şi emoţii, cît de multe emoţii, şi apoi ridici capul şi vezi ochi goi, suflete goale, te aşezi şi asta a fost tot.

Altă variantă ar fi să nu faci nimic, pentru că nu suporţi ipocrismul. Ai fi mîndru de tine, cu demnitatea întreagă dar cu note slabe.

Cum să luptăm cu propriul nostru sistem de învăţămînt, şi cu propriile noastre frici?

yep

vineri, 1 februarie 2013 § 0


   Cînd ai piesa aia a cărei cuvinte te descriu perfect, absolut perfect, şi nu ştii dacă vrei s-o împarţi cu cineva pentru că e prea personală dar vrei s-o împarţi pentru că e atît de frumoasă.

Katy Frankin, artista preferată din milioane. She's just amazing ok.

sîrmă ghimpată şi vanilie

marți, 29 ianuarie 2013 § 4


  Adevărul e că îmi lipseşti.

Am tot încercat să evit fraza asta. Greu de pronunţat, greu de asimilat, greu. Am tot metamorfozat starea mea de spirit, am orientat lacrimile spre fum de ţigară şi sughiţurile spre ceaţă, ca să pară o simplă criză de frig, de iarnă, de tristeţe, de negru. 

Am tot luptat pentru a ajunge la acelaşi rezultat - pocăinţă. Mărturisire. Îmi lipseşti, asta e. Asta e tot ce se poate deduce, tot ce se poate simţi. Îmi lipseşti tu şi tot ce însemni tu pentru mine.

Îmi lipseşte fiecare mişcare a ta. Îmi lipseşti mai mult pentru cum mă faci să mă simt, decît pentru cum te simţi tu. Ne-am obişnuit să negăm, şi sîntem destul de buni la asta.

Cînd vine vorba de confesiuni sincere frazele mele se leagă cîte una la fiecare 5 minute. Pentru că e greu. E ca şi cum ai sta goală în faţa cuiva şi ai aştepta să fii judecată, să ţi se arunce cu noroi şi pietre în faţă, sau să fii îmbrăţişată şi sărutată pe frunte. 

Pentru că unele lucruri nu pot fi reparate, trebuie să-mi înveleşti inima în hîrtie roz şi să mi-o dăruieşti înapoi, pentru că doare prea tare cînd e la tine. 

Nu, nu ştiam că sunt capabilă de a iubi.

Adevărul e că nu sunt capabilă de a iubi cu buchete de trandafiri şi limuzine, şi cine romantice în restaurante scumpe, sau cu telefoane subite sau porecle şi alintături.

Eu iubesc cu ţigări scumpe şi cafea neagră fără zahăr. Eu iubesc cu colanţi rupţi şi escapade noaptea pe străzi părăsite. Eu iubesc cu păr ciufulit şi jazz, cu lacrimi, certuri şi isterii fără motiv. 

Eu iubesc cu pasiune, cu glume proaste, cu acadele mîncate împreună pe furiş, cu rîsete violente şi înjurături, cu palme şi muşcături, cu tine cu tine cu tine.

Dă-mi voie să te iubesc fără limite, dă-mi voie să te iubesc fără prejudecăţi şi fără abţineri, dă-mi voie să te iubesc natural, simplu, sincer.

Dă-mi voie să-ţi arăt că e mai mult, e mult mai mult, eu sînt mult mai mult, dă-mi voie să te apuc de mînă şi să-ţi arăt cît de mult însemni pentru mine. Dă-mi voie să mă dăruiesc ţie întru totul, să-mi unesc sufletul cu ceea ce însemni tu, şi să devenim un tot întreg.

Dă-mi voie să-mi amestec esenţa cu tine, să simt că aparţin undeva.

Dă-mi voie să te iubesc. Cum n-am mai iubit pe nimeni înainte, cu colanţi rupţi şi escapade noaptea pe străzi părăsite, cu păr ciufulit şi jazz

Cu lacrimi,
certuri


şi isterii.

Fără motiv.

Pentru că te ador.