Supradoză de iubire
joi, 13 ianuarie 2011 § 4
Dăi Play şi nu vei regreta
Şi te simţi în sfîrşit tu! Şi zîmbeşti, zîmbeşti din toată inima! Te simţi originală,te simţi puternică,te simţi războinică,ca un soldat care a cîştigat războiul şi se întoarce în sfîrşit acasă,ca păsările care străpung cerul cu aripile,ca bradul care a supravieţuit Crăciunului. Şi mergi pe stradă şi vezi lumea,pe care ai lua-o şi ai
îmbrăţişa-o strîns de tot,să o scurgi de setea de iubire care îi face mereu nefericiţi! Şi ai săruta-o şi i-ai dărui o acadea,ca unui copil şi nu ai lăsa-o să plece niciodată! O ai pe toată,e doar a ta şi radiezi,vrei mai mult şi mai mult şi rîzi cînd ai o supradoză pentru că asta te face fericit! Ai strîns-o într-un borcan şi acum ai ieşit afară şi ai scos capacul,pentru că vrei ca toţi să o primească,din plin,aşa cum ai primit-o tu toată viaţa şi oricum erai tristă,ai realizat în sfîrşit-cît de ciudat nu ar fi toţi ţi-au dăruit-o puţin cîte puţin,chiar cînd erau supăraţi radiau,tu primeai razele călduţe şi le puneai repede în borcan,să nu scape cumva vreo una. Şi toată viaţa ta ai fost încălzită şi ocrotită de ce era mai rău,de tine! Pentru că în toată viaţa asta noi suntem singurul lucru de care ar trebui să ne fie frică,mie mi-e frică de mine. Şi cînd te ocroteau tot radiau. Şi tu primeai cu plăcere şi puneai în borcan. Şi azi borcanul e plin! Plin cu ce? Plin cu ce? Păi cum,încă nu ai înţeles? E plin cu dragoste! Dragoste pe care ai primit-o şi pe care ai meritat-o din plin. În zilele ploioase ieşi afară şi deschide borcănaşul,lasă razele să iasă şi bucură-te de cum îi faci pe ceilalţi prea posomorîţi fericiţi! Şi primeşte înapoi raze şi închide-le repede în borcan,să nu scape hoţomanele. Şi apoi cînd mai vine o zi ploioasă fă un om fericit! Fă 2 oameni fericiţi,fă un oraş fericit şi primeşte raze înapoi!
Vă mulţumesc pentru că aţi ales ca azi să fie ziua aia cînd aţi deschis borcănaşul cu raze,am primit azi o supradoză!
Şi îţi mulţumesc ţie (ştiu că acum zîmbeşti) pentru că tu găseşti în fiecare zi cîte o rază mică mică în borcănaş doar pentru mine!
Şi da,te iubesc.
Miraje
miercuri, 12 ianuarie 2011 § 0
Şi am mai intrat încă odată pe uşa aia,am mai zîmbit odată larg cînd am văzut cum motanul meu lenos doarme pe patul meu neordonat şi nearanjat pe care nimeni nu l-a atins de dimineaţă.
M-am trîntit pe cearşaful cu miros de Ariel şi am închis ochii strîns pentru a nu lăsa nici o rază de lumină să pătrundă. Am stat aşa mult timp pînă cînd nu am realizat că e deja tîrziu şi ar fi timpul să fac cîte ceva.
Dar îmi era prea greu să mă ridic şi să fac ceva,să strîng patul,să-l ridic pe Tom de pe braţe,măcar să mă mişc. Nici nu aveam dorinţa să fac asta.
În faţa mea era lumea,lîngă mine era viaţă dar la mine-n cap erau ca de obicei doar visuri şi speranţe,care mor,şi mor,şi mor,dar zi de zi se nasc mai multe decît s-au stins şi totul se repetă iar...şi iar...şi iar.
Nu pot să nasc noi şi noi decepţii dar le ţin pe cele de acum în viaţă. Scot chitara din cutie şi încerc să fredonez ceva care să nu mă facă mai nemulţumită,dar nu-mi prea ies multe.
Şi deja...puteam să zbor. Dar nimeni nu m-a avertizat de faptul că a fi cum eşti poate să nu placă. Dar mie-mi convenea,atîta timp cît lumea era a mea.
Şi am început să mă gîndesc din nou la tine....şi asta mă îngrijora.
Doar...pleacă.
marți, 11 ianuarie 2011 § 2
M-am ridicat de pe pat şi am oprit muzica. După cîteva secunde am început să mă întreb de ce am făcut-o,cred că pur şi simplu nu-mi mai auzeam gîndurile...sau eram prea obosită pentru a fi fericită. M-am aşezat din nou pe pat,cu capu-n pernă şi aşteptam momentul cînd mă voi sufoca pentru a mă ridica. Totul era aşa de confuz! Auzeam respiraţia mea,bătăile inimii...auzeam şi cum clipesc însă gîndurile oricum erau confuze.
Erau sunete ciudate care strigau stările inimii. Tăcerea mă sperie pentru că strigă adevărul.
Nu vroiam să ţip sau să contrazic pe cineva. Nu vroiam să-mi impun punctul de vedere,nu vroiam nici măcar să zîmbesc,nu vroiam oameni dragi aproape. Îmi era din ce în ce mai greu să respir dar era prea plăcută senzaţia de gol pentru a renunţa.
M-am ridicat la fel de rapid şi fără de sens cum m-am culcat. M-am încălţat şi am ieşit. Am găsit ceea ce doream,în sfîrşit. Să stau afară pînă îngheţ şi apoi să vin înapoi pentru a trece din nou de la vis la banalitate. Am încercat să ies cît mai încet,fără zgomot,dar cît de silenţios poate fi zborul unei păsări spre libertate?
Afară erau doar lumini...care străluceau grave şi fără de scop. O pădure de licurici şi încă una de pustietate. Toate astea pentru că visez prea mult,pentru că sunt PREA naivă,prea sentimentală,prea egoistă şi PREA falsă.
-Domnişoară staţi în uşă! Lăsaţi-mă să intru în scară!
-Desigur...mă scuzaţi.
Am stat acolo 20 minute,fără să mă mişc. Priveam "lumea" ca pe o minune. Altceva nu prea aveam ce face. Şi cînd am realizat că eram jalnică era prea tîrziu. Mergeam pe o alee cu copaci goi şi cărări murdare. Era drumul spre nicăieri,dar mie îmi plăcea aşa.
Credeam c-o să zăresc perechi,dar era o seară prea uşuratică pentru a-i plăcea cuiva,cred că de asta îmi plăcea mie aşa de tare. O vedeam ca pe o tîrfă- uneori seara îţi dă totul alteori îţi fură şi ultima picătură de speranţă şi geme de plăcere.
Nu-mi păsa. Eram eu cu muzica şi cu aleea aia cu străzi murdare. Şi eram mai fericită ca niciodată,chiar dacă plîngeam,eram într-un fel sau altul liberă. Eliberată de ceea ce uram mai mult-a rîde. Nu trebuia să zîmbesc pentru a arăta că totul e bine-simţeam asta şi era cel mai important. Nu eram muza sau clovnul nimănui,în sfîrşit m-am putut rupe pe cîteva minute din a fi clovn,nimeni nu rîdea isteric de ceea ce ziceam eu,nu eram nici măcar nevoită să merg dreaptă după standarte sau să nu fac baloane de gumă. Eram liberă,la ora 11 în noapte pe o alee murdară.
Simţeam că mîine nu mă voi putea trezi la ora 6,ştiam că nu am făcut temele...ştiam că nimic din ceea ce fac sau gîndesc nu merită dar continuam să flirtez cu tîrfa asta pentru că vedeam oarecum un scop măreţ,la urma urmei mi-am dat seama că era doar o disperată care doar le dădea speranţă celor mai disperaţi ca ea.
Şi mi-a mai dat şi un subiect de noapte,toţi cei care rîd zi cu zi de fapt plîng.
Şi concluzia e că clovnii sunt cei mai trişti oameni.
Şi mi se făcuse o poftă de cafea,aşa că am luat tîrfa la braţ şi am continuat să merg cu ea,plîngînd fericită şi ascultînd muzică în căşti,pe o alee murdară la ora 11 în noapte spre o cafenea,pentru că continuam să visez prea mult,pentru că eram PREA naivă,prea sentimentală,prea egoistă şi PREA falsă. Şi arătam penibil.
Signs
luni, 10 ianuarie 2011 § 4
Din seria "fiecare viaţă,e o poveste".
M-a impresionat enorm.
Şi DA,eu am dat de vreo 3 ori de el dar niciodată nu am avut răbdarea să mă uit la el,are 12 minute! Credeam că mă voi plictisi enorm! Dar acum în sfîrşit l-am vizionat,de 3 ori! Şi nu am regretat, ştiu că nu voi regreta niciodată. Chiar dacă ar fi fost ultimele 12 minute din viaţă.
Trist
joi, 6 ianuarie 2011 § 0
Şi mă faci să mă simt mizerabil. Ating cotele fericirii maxime şi mă simt zburînd,înţeleg că mai sunt lucruri care contează,mai sunt oameni care pot iubi şi care înţeleg. Şi mă simt fericită,şi visez,şi meditez,şi sunt împlinită! Bucuroasă! Zbor! Şi tu mă prăbuşeşti.
Iei cu tine tot de ce aveam eu nevoie şi nu-mi laşi nimic,rămîn acolo jos în noroi fără să mă mişc. Dar găsesc mereu forţe noi să iert,fără să-ţi cer mîna să mă ridic,mă ridic singură şi mă învăţ din nou să zbor însă mereu ştiind că mă vei prăbuşi din nou la pămînt şi ştiind că odată nu voi mai avea puterea să mă ridic.
Dar îmi asum riscul şi încep din nou,de la cea mai de jos creangă,pînă ajung din nou în vîrf şi zborul ăla mă face în sfîrşit să simt că sunt cineva din nou! Şi-mi dă încrederea de care am atît de mare nevoie şi pe care TU ar trebui să mi-o dai. Şi zîmbesc.
După toate astea zîmbesc şi sunt mîndră de mine,ştiu cum să trăiesc şi vreau asta şi zbor aşa pînă cînd tu nu mă dobori din nou. Şi coşmarul ăsta se învîrte iar...şi iar...şi iar...mă simt ca într-un cerc pe care nimeni nu vrea să-l întrerupă.
Şi atîta timp cît tu exişti,cred că nu-l va întrerupe nimeni.
Adică,tu nu ar trebui să fii singura care să mă cureţe de noroi şi să-mi dăruiască altă pereche de aripi? Din cîte ştiu eu ăsta e rolul vostru. Dar tu eşti diferită,tu mă faci mizerabilă,mă dobori şi te lupţi cu mine pînă şi pentru ultima suflare,pe care eu nu vreau să ţi-o dau,dar pe care violent mi-o sugrumi şi o răneşti pînă la sînge.
Pe de altă parte îţi sunt recunoscătoare. Cine,dacă nu tu,îmi va aminti mereu că sunt doar o bucată de carne căreia i s-a dat viaţă şi fără de care lumea nu ar fi nici mai bună nici mai rea.
Dar mă voi ridica iar. Simt asta. Şi mai simt că de fiecare dată îmi va fi mai greu şi mai greu să mă ridic.
Pînă cînd nu voi mai putea.
Şi mă voi stinge exact cum m-am aprins,ca un fluture metamorfozat în întuneric.
Fiecare viaţă,e o poveste.
Insomnia,mă chinuie şi mă mănîncă de vie.
Omul e obişnuit şi-i stă în sînge să se plîngă de viaţă,e ca şi atunci cînd spui că te doare capu' sau că te-ai săturat,sau că ţi-e frig,sau orice altceva,doar pentru a rupe tăcerea,pentru că altceva n-ai ce spune, uneori nici nu e adevărat că te doare capu' sau ţi-e frig. Spui asta cum sughiţi,fără să vrei.
În acelaşi mod te plîngi de viaţă,pentru că omului niciodată nu îi e bine. Cu cît are mai mult,cu atît VREA mai mult. Mai mult,şi mai mult,şi mai mult. Nu vorbesc de bani,nu vorbesc de maşini,averi. Vorbesc de fericire. Părinţii tăi divorţează la 14 ani şi tu te apuci de droguri,intri la colegiu dar peste un an te exmatriculează,te căsătoreşti şi apoi afli că soţia ta nu poate face copii,adopţi unul care se apucă şi el de droguri,la bătrîneţe eşti arestat pentru că l-ai ajutat pe fiul tău să se ascundă de poliţie şi apoi mori de la infarct.
Ai povestit povestea vieţii tale,în doar 3 fraze. Însă ai omis cîte ceva. Ai omis cum te aşezai pe locul din faţă în maşina tatălui şi tot drumul dansaţi pe cîntece disco vechi,şi cum vă adunaţi toţi duminica în living să vizionaţi un film. Cum ai dat un chef de zile mari cînd ăia te-au primit la colegiu şi beţia nebună pentru care te-au exmatriculat. Trenul ăla cu scaune de piele unde ai văzut-o prima dată pe soţia ta şi cum ai stricat 10 sticle de şampanie încercînd să le deschizi cînd i-ai cerut mîna. Cît de tare ai plîns de fericire cînd copilul adoptat ţi-a spus prima dată "tata". Cît de tare l-ai strîns la piept pe fiul tău cînd el a intrat transpirat pe uşa din spate fugind de poliţie. De ce le-ai omis?
Fiecare om are o viaţă,dar există o poveste veche despre un om care a avut o viaţă perfectă,fără nici o situaţie rea,fără nimic negativ! Doar lucruri bune. Şi ştiţi ceva? Nu e nimic de povestit despre el...Nimic. Pentru că toată viaţa lui a fost DOAR perfectă,şi pe cine ar interesa povestea unei vieţi perfecte?
Fiecare viaţă,e o poveste. Fiecare persoană e o poveste. O poţi citi în ochi,o poţi citi de pe chip,însă fiecare o are pe a sa,fiecare a suferit,fiecare a fost fericit,iubit,urît,înşelat.
Opreşte un om pe stradă,oricine,du-l într-o cafenea şi porneşte microfonul unui dictofon şi roagă-l să-şi povestească viaţa. Apoi mai opreşte unul,şi încă unul,şi încă unul...vei realiza că fiecare om are un roman de scris,despre fiecare poţi face un film,fiecare are o viaţă trăită şi încă una în viitor de trăit.
Fiecare contează.
Fiecare e o poveste care nu se mai repetă.
Niciodată.
