Pentru că afară plouă. Şi e frig.
Ştii, acum nu mi-e frig de tine, mi-e frig de ploaie. Poate e prea dimineaţă să-mi fie frig de tine, sau poate n-o să-mi mai fie niciodată. Ştii, cînd eşti goală? Cînd ţi-au scos tot, tot ce-ai avut, şi simţi doar abis în multitudinea de universuri pe care le aveai înainte drept conştiinţă şi suflet. Şi ai rămas doar oase.
Şi nu prea-ţi pasă de cine vine şi cine pleacă, rămîi goală. Atît de goală încît simţi vîntul cu fiecare particulă din corp. Cauţi, cauţi, cauţi...alergi te împiedici şi iar cauţi.
Şi scoţi fum gros, ca în videoclipurile proaste ale unor artişti şi mai proşti, şi te simţi mai bine. Iluzie?
Şi totul e o iluzie. Şi tu, şi el, şi tot ce se mişcă prea repede, şi tot ce stă pe loc aşteptînd. O să te trezeşti odată dimineaţa şi o să realizezi că nu eşti nimeni şi nimic, şi nu meriţi nimic şi pe nimeni. Pentru că e o zi prea proastă să fii capabilă de ceva. Şi pentru că nu ai făcut ce trebuia să faci, şi nu ai simţit ce trebuia să simţi.
Pentru că...nu.
Aş vrea să pot spune că te-am găsit şi e ok. Dar nu e deloc ok. Şi uneori am impresia că nici nu te-am găsit. Eşti cu mine, dar alergi. Poţi să te opreşti şi să mă priveşti în ochi? Nu. Pentru că e prea mult, prea mult pentru amîndoi. Poate e prea mult pentru a fi adevărat.
Şi fugi de mine, fugi de ea, fugi de tot ce-ţi cere responsabilitate, fugi de tot ce te înconjoară pentru că aşa te-ai deprins să faci. Şi ţi-e frică, ţi-e frică să nu dai greş, ţi-e frică să nu suspini greşit şi apoi să omori tot ce-ai construit atîta timp.
Mie mi-e frig. În sfîrşit mi-e frig de ploaie, şi nu de tine.
Vreau să fac parte din una din acele familii care beau împreună ceai la ora 7. O familie din care poţi să spui mîndru că faci parte. Unde tuturor le pasă, cu adevărat, de tot ceea ce simţi şi ce gîndeşti.
O familie unde nu eşti impus să faci nimic, pentru că fiecare ştie deja de mult timp cu ce are de contribuit la bunăstarea locuinţei. În serile de sîmbătă seara fiecare să iasă în oraş cu cine are de ieşit, şi să vină acasă cînd are de venit, apoi a doua zi să povestească şi fiecare să asculte atent şi să rîdă cu mult gust. Iar duminica toţi să se strîngă în faţa televizorului, să mănînce popcorn şi să privească un film.
Unde prietenii îţi sunt acceptaţi, pentru că fiecare membru al familiei înţelege cît de mult tu îi iubeşti. Unde odată în lună mama este prea obosită să gătească şi comandă mîncare proastă de la fast-food şi o mănîncă toţi din cutii, pe podea, rîzînd.
O familie care te înţelege şi te ajută. O familie unde te simţi ca acasă, acceptat şi iubit. La care abia aştepţi să te întorci cînd eşti departe.
Era o dimineaţă rece de octombrie, care semăna mai mult cu o zi caldă de decembrie, sau una proastă de mai. Deşteptătorul suna deja de 5 minute, dar ea dormea prea adînc pentru a avea vreo conexiune cu tot ce înseamnă cotidian. Şi-a dezlipit genele cu greu, lăsînd la vedere doi ochi mari şi verzi, obosiţi de la prea puţin somn şi prea multă veghe. "Cafea?" şopti o voce cald lîngă ureche, făcîndu-i nişte fire mai mici de păr să tremure iar degetele să se încleşteze de emoţie. "Da, te rog, fără zahăr". Cafeaua era una dintre puţinele lucruri care o puteau convinge să iasă de sub plapumă dimineaţa.
Ceaşca aburindă de licoare neagră însemna pentru ea mai mult decît atît. Era o delectare sufletească şi fizică. Era o cupă plină cu amintiri ale lucrurilor care au rămas mult în urmă, a unor universuri care se nasc şi mor în miimi de secundă atunci cînd buzele sorb gust amărui.
Cafeaua îi amintea de copilărie. Mirosul înţepător din bucătărie, unde tata stătea cu o ceaşcă mare şi un ziar, avînd un zîmbet fermecător pe faţă. Zilele reci de iarnă cînd cuprindea paharul cu ambele mîini şi lua înghiţituri mici, cu precauţie, ca un pictor singur în faţa pînzei albe. Şi el. El tot era făcut din boabe minuscule de cafea. Avea calitatea aia rară, te privea şi aveai ziua împlinită. Îţi dăruia energie şi nu cerea nimic în schimb.
Mereu se întreba de ce fără zahăr? De ce cafea amară, tare şi fără zahăr? De ce nu adăuga lapte şi miere? De ce nu o îndulcea cu pastile şi cacao? Poate era prea grăbită pentru fiţe de femeie mondenă, sau poate era prea femeie pentru a fi dulce.
Şi era mereu grăbită, grăbită spre o direcţie pe care nici ea nu o ştia. Şi obrajii i se făceau de un roşu murdar. Şi prin vene îi curgea cafea - amară, tare şi fără zahăr.
M-am săturat să stau aici. M-am săturat de 4 pereţi în care niciodată nu mai pot avea o bucată cît de mică de linişte, unde fiecare trebuie să comenteze sau să îndruge ceva care să-mi strice toată dispoziţia sau să mă facă să mă simt de parcă nu aparţin nicăieri şi nimănui.
Vreau să evadez, să-mi iau geanta şi să plec undeva departe, unde nu e nimeni care să mă cunoască sau să mă judece. Unde nu eşti nici măcar tu.
Dar m-am săturat să alerg, m-am săturat să fug dintr-o parte în alta ca nebuna şi apoi să spun că nu sunt mulţumită. M-am săturat să mă tot uit prin părţi să caut perechi de ochi care mă urmăresc. Să tresar de la fiecare atingere pentru că aşa m-am obişnuit să fac.
M-am săturat să mă tot învîrt într-un corp şi suflet care nu-mi aparţin şi nu mi-au aparţinut vreodată. Să rîd şi să merg mai departe. Să cad jos de 7 ori şi să mă ridic de 8.
Nu mă mai pot mişca, nu mai pot să vorbesc, putem sta împreună şi să tăcem? A tăcea. E un lucru mare.
M-am săturat să ţip. Nu mai am puteri.
Acum vreau doar să închid ochii şi să-mi imaginez că sunt altundeva, cu livezi de portocali în jur şi cu miros proaspăt de verde afară.
Să-mi imaginez că totul e bine, şi fluturii pot zbura mai mult decît o zi.
Fericirea e de fapt o minciună. Cine n-a fost disperat n-o poate simţi, trebuie să treci prin iad pentru a simţi căldura primei raze de soare, numai cel ce a cunoscut deznădejdea poate preţui cu adevărat zîmbetul.
Fericirea nu durează mult, e ceva de moment, moment în care toate particulele universului se unesc şi se transformă în bătăi de inimă şi fluturi.
Întotdeauna după bucuriile supreme vin depresiile, care durează mult mai mult.
De ce trebuie să suferim atît de mult pînă o găsim şi apoi s-o pierdem? S-o pierdem dintr-o oarecare prostie, sau lege tîmpită a universului, care nu ne poate lăsa să fim împreună.
Şi-ţi simt parfumul. Îl simt în fiecare părticică din corpul meu. Şi vreau să ţip, să bat în perne, sau în tine, şi să tot repet că nu e drept, că nu trebuia să fie aşa. Dar acum, ce mai contează...
Nu-mi e frică că voi rămîne singură, sau că tu vei pleca într-un loc mai rău, îmi e frică de mine. Îmi e frică de schimbarea care va avea loc în căpşorul meu cînd voi pierde şi ultima frîntură de suflet. Va pleca odată cu tine.
