E amuzant cum cîndva lucrurile care mi se par acum banale,mi se păreau superbe,şi invers. E amuzant cum aştept acum vara ca pe o binecuvîntare,dar cînd eram mai mici anotimpurile veneau şi se duceau parcă fără să le fi observat măcar,dacă era afară frig-era frig,nu înjuram frigu' şi mă uitam că în calendar e deja aprilie şi tot e frig,acceptam şi zîmbeam,aşa vroia Cel de sus să fie. Acum suntem indignaţi,cînd îi iarnă nu ne plaşe că-i frig,cînd îi vară nu ne plaşe că-i prea cald,urîm şcoala,dar apoi ajungem s-o iubim. Cum se întîmplau toate cînd nu noi eram "cei care decid"?
De ce nu simţea nimic inimioara noastră cînd se temrina şcoala? Se termina...şi ce? Vacanţă...ura. Acum aşteptăm vacanţele ca disperaţii şi le înfulecăm,nu mai lăsăm o minuţică vie.
Cum mergeam înainte în rutieră şi nu ne ruşinam,fîstîceam,aranjam părul şi fusta de 200 ori cînd un băiat se aşeza lîngă noi? Cum nu ne certam ore cu părinţii pentru că ne-au luat haine pe gustul lor? Cum ne ajungeau 5 lei pe zi,pentru drum,pentru o prăjitură la cantină şi ceva dulce pe drum spre casă?
Cum ne bucuram atît de tare încît săream în sus de fericire cînd intra mama pe uşă cu 2 îngheţate mici,plombir? Cum nu oboseam niciodată să-i spunem mamei c-o iubim? Cum o simplă mustrare de la părinţi ne făcea să fim atît de trişti şi de vinovaţi?
Degeaba ne mai numim maturi dacă nu mai putem să fim copii. Mi-e dor de copilul din mine.
