Archive for decembrie 2014

---

vineri, 19 decembrie 2014 § 0

 
    Cine sunt, de fapt, oamenii? Şi cînd întreb cine sunt oamenii, mă refer la ce sunt ei în esenţă, nu la ce ar vrea ei să pară că sunt. Cine sunt oamenii de fapt? Sunt feţe mereu fericite sau mereu triste? Serioşi, zîmbăreţi, talentaţi sau leneşi?

Cine sunt cei, pe care îi vedem în fiecare zi pe stradă? Sunt oare oamenii cîntecul lor preferat?

Mie mi-ar plăcea dacă oamenii ar fi cîntecul lor preferat. Dar dacă oamenii pe care îi ştim aşa cum sunt ei, sunt de fapt altfel? Cum ne convingem că cel pe care-l vedem acum, este cel de întotdeauna? Şi cum ne convingem că cel de totdeauna va rămîne aşa... pentru totdeauna?

Sînt oare oamenii versurile lor preferate? Sau sînt şi oameni care nu citesc poezie? Dar sînt oare oameni care nu fac poezie? Pentru că toată viaţa noastră e poezie. Fiecare zîmbet şi fiecare lacrimă e poezie. Firul de păr care ţi se strecoară printre buze e tot poezie. Şi ce poezie frumoasă!

Unii oameni sînt cafea, alţii sînt apă plată. Pentru că atunci cînd eu spun că oamenii sunt cafea şi apă plată, tu ţi-ai imaginat doi oameni diferiţi. Sau poate oamenii sînt universitatea la care merg, oamenii pe care îi întîlnesc şi culoarea fularului pe care-l poartă?

Sînt oare oamenii, oamenii pe care-i iubesc? Sau cei pe care-i urăsc? Sînt oare oamenii... oameni?

Cînd poţi spune "eu cunosc un om!". Niciodată, sau întotdeauna?

Poate oamenii sunt cît de repede le bate inima cînd se sperie, sau frecvenţa propriei respiraţii, sau cît de des clipesc, sau gesturile şi cuvintele pe care le repetă întruna, sau dependenţele lor, sau cît de repede aleargă ei cînd aleargă repede

sau ce numesc "acasă" şi ce numesc "fericire"

sau cît de strîns te cuprind atunci cînd nu te-au văzut de mult, sau cît de larg îţi zîmbesc cînd treci prin uşile terminalului de la aeroport

cît de zgomotos închid uşa de la maşină, şi cît de mult se scuză după asta. Cît de zgomotos beau ceaiul şi cît de zgomotos îl mestecă. Cît de des te privesc cu coada ochiului sau cît de mult îşi trag căciula pe urechi.

oamenii sunt cîtă suferinţă au trăit şi cîtă supă de casă au mîncat. Cîţi părinţi au sărutat şi au îmbrăţişat. Cît de mult unt pun pe pîine dimineaţa şi cît de multe fărîmituri fac cînd o mănîncă.

Doamne, cît de frumoşi sunt oamenii!

oh my head my head

joi, 18 decembrie 2014 § 1




   Nu vreau să spun că nu îmi pasă de tine, pentru că aş fi o mincinoasă. Îmi pasă de tine. De ce faci şi de cît de greu respiri.

Eu nu ştiu ce am eu cu noaptea. Noi avem o relaţie specială. Noi ne iubim atît de mult încît uneori devine ilegal (sau amoral). Mie îmi place să fac de toate noaptea, în afară de somn, desigur. Mie îmi place să mă plimb, să mănînc, să beau ceai, să gîndesc, să citesc şi să iubesc. Şi cel mai mult îmi place să le fac noaptea.

Cînd mergem să căutăm sirene, mi se face mereu sete. Sete de nu ştiu nici eu ce. Sete de somn, de odihnă, sau de speranţă de mai bine. Mi-e sete de fericire şi de fără-griji. Uneori mi-e sete de prietenii frumoase şi hohote. Dar cel mai des mi-e sete de tine. Tu ai intrat la mine în organism şi ai obţinut cetăţenie de organ în toată firea, fără de care circuitele şi chestiuţele nu-mi pot funcţiona. Şi apoi ai crezut că ar fi amuzant să pleci.

Dar mai lăsat cu noaptea, şi asta e bine. Noaptea totul e mai frumos, mai calm şi mai pur. Eu te iubesc mai mult noaptea, pentru că ziua mi-e frică să te pierd. Prostesc, din partea mea, pentru că noaptea mi te-a furat.

Dar nu-i nimic, tot tu m-ai învăţat să iert. Şi m-ai învăţat că dacă iubeşti, eşti gata să aştepţi nopţi şi nopţi

...şi nopţi.

ambrosie

luni, 1 decembrie 2014 § 0


  Vom fi oare şi noi vreodată frumoşi? Vom dansa oare şi noi vreodată strîns ţinîndu-ne de mîini, şi vom zîmbi? Voi fi oare eu vreodată frumoasă?

Vom fi oare, vreodată, împreună?

Dacă aş şti, Doamne! Dacă aş şti ce vreau de la tine, ţi-aş cere-o. Dar eu simt că mă pierd pentru că nu voi avea niciodată nimic din ceea ce mi-aş fi dorit. Sau ai fi dorit tu să-mi oferi.

Nu-mi va fi dor de nimic. Eu credeam că o să doară, dar nu doare. Dacă e să fim sinceri, nu simt nimic. Dar ţi-am mai spus-o. Am ales să nu simt nimic, pentru că îmi imaginez locul în care nu o să ajungem niciodată

şi mă pierd. Şi nu înţeleg, dacă mai are rost? Şi dacă mai are rost, atunci de ce mai are rost? Poţi tu oare să-mi spui că mă iubeşti aşa, încît eu să cred din toată inima că tu mă iubeşti?

toată viaţa noastră e făcută din glume ieftine şi filme proaste. Eu nu te-am invitat în inima-mi pentru asta. dar cred că tu nu poţi mai mult.

Şi de ce aş aştepta eu de la tine mai mult.

poate ţie îţi e mai greu decît mie. Eu ştiu că ţie îţi e mai greu decît mie, şi poate decît tuturor noi

dar pentru mine ăsta e un greu pe care l-am ascuns atît de mult, încît acum îmi iese din abdomen şi-mi aruncă toată existenţa în negură

Vom fi oare şi noi vreodată frumoşi?