Shampoo addicted

  Eu întotdeauna am fost adeptă gîndului că arta vine din durere. Și necătînd la faptul ăsta, am ajuns să fac artă (și încă pe bani).

Articularea propriilor mele gînduri în povești întortocheate și neînțelese obișnuia să fie metoda mea preferată de a-mi ignora perioadele depresive, și de a-mi re-organiza tendințele și impulsurile creative într-un produs finit, împachetat cu bant și expulzat pe tărîmurile internetului.
3 ani după, cum se face că nu-i ușor a scrie? Cuvintele nu se leagă în propoziții, virgulele nu cad unde se cuvine, pînă și limba română îmi pare străină, rece și mult prea departe.

Au trecut mulți ani de cînd nu mai scriu. Toată viața mea am fugit ca să scap, și am scăpat ca să fug. Am scăpat de acasă, de fapt am scăpat de mai multe instanțe de acasă, am scăpat de iubiri frumoase și de lacrimi, cel mai important e că am scăpat de cum mă vedeau ei, și de cum mă vroiau ei, și am început să mă caut pe mine. Am învățat să fiu singură, să gîndesc mai mult decît am gîndit vreodată. Am învățat să cad, să mă ridic, să iubesc, să fug de mine și de lume. Și undeva în toată abundența asta de învățat-uri - m-am dezvățat să scriu.

Și am fost tare mult timp încrezută, că asta e. Obișnuiam să mă plîng pe interneturi de dureri de inimă, și pisici pierdute în copaci. Să stau nopțile în pat cu ceai, scriind, uitîndu-mă pe geam la un oraș stricat, un oraș murdar de zîmbete ce-au fost odată, și nu vor mai fi. Am hotărît, că nu mai pot scrie. Nu va fi cum a fost odată, nu am în mine flacăra aia literară, care mă inspira odată. Și m-am lăsat.

Bănuiam că intenția și dorința mai era acolo, suflînd încet și dînd de știre de fiecare dată cînd aprindeam o țigară, sau cînd mă gîndeam la tine. Dar nu îndrăzneam, pentru că îmi părea fals. Am văzut atîtea lumi, atîtea emoții, atîtea începuturi și sfîrșituri, încît nu îmi imaginam, cum aș putea să le redau, în cuvinte? Durerea nu mai era în mine, arta nu mai era în mine, era undeva departe, unde nu puteam să o strîng, să o înțeleg, să o aștern în paragrafe și să apăs publish. Nu-mi părea posibil.

Adevărul e că nu era destulă durere.

Și acum este.

Condiția umană este una dintre cele mai mari tragedii ale vieții mele. Nu știu dacă voi ajunge vreodată la un moment, în care o să mă pot simți împlinită, măcar și pe cea mai minisculă schemă. Aceeași voce care mă împinge și mă inspiră, îmi spune că nu e sens, ba chiar îmi dovedește, că n-am de ce, și n-am pentru ce.

Am văzut întotdeauna fericirea ca un scop, ca un țel bine definit, cu pași stabili, corecți, un fel de Highway to Heaven, la propriu. Acum învăț încet, că fericirea e un privilegiu. Oameni din același mediu, cu familii și educații similare, pot fi la poluri total opuse, cînd vine vorba de cît sunt de fericiți. Eu am avut tot, și nu mi-a fost bine. Iar uneori n-am avut nimic, și eram în extaz. Mie îmi plac cifrele, îmi plac formulele, statistica, îmi plac lucruri pe care le pot defini, și explica. În cazul dat însă, nu există constante, totul e atît de diferit de la zi la zi, de la oraș la oraș, de la proiect la proiect, viața mea e o continuă mișcare, care mă epuizează, iar în toată mișcarea asta, sufletul meu e pe alocuri abandonat, pe alocuri ignorat, ca la sfîrșitul zilei nu doar să sufăr, dar să sufăr și să nu am idee, ce aș putea face, să fiu fericită.

Înainte era o țigară, o noapte fugită de acasă, cafea la Petrom, sfîrșit de an școlar. Acum e orice și nimic, e incontrolabil, e imposibil de înțeles, și veșnic schimbător.

M-am dezvățat a scrie, și m-am dezvățat a fi fericită.

dar cel puțin, încerc să reînvăț a scrie.