Shampoo addicted

   
   Ştii...

Ţi s-a întîmplat vreodată ca momentele fericite să te facă mai disperată, decît cele triste? E ceva în sărbătorile de Crăciun, în ziua în care finisezi un an de studii, în ziua ta de naştere, ceva magic, care te face să te gîndeşti numai la cît de fericită trebuie să fii.

Dar tu nu eşti. Nu ştii nici tu de ce, dar nu eşti. Poate nu eşti fericită pentru că nu-i ai pe cei care-ţi formează fericirea alături, poate nu eşti fericită pentru că în adîncul sufletului ştii că n-ai meritat niciodată fericirea.

Nu eşti fericită pentru că...pentru că nu eşti.

Şi nu e trist, nu, e prostesc. Pentru că ai aşteptat ziua asta, pentru ca s-o pierzi aşa cum le-ai pierdut pe restul. Să o arunci în vînt, să smulgi fila din calendar şi s-o arunci la gunoi.

La mulţi ani mie.

Îţi doresc fericire.

 
    Am fost educaţi într-un stil comunist, am fost educaţi în ideea că nu putem face nimic şi că nu putem schimba nimic. Fiecare dintre noi a primit o lecţie dură, cum că nu poate aduce nici o schimbare în lume.

Masele au fost învăţate că nu pot schimba nimic, conducerea e conducere şi aşa va rămîne, iar ei trebuie să tacă şi să accepte ceea ce li se dă, pentru că protestele şi nemulţumirile nu vor schimba nimic oricum, şi la urma urmei "ei ştiu mai bine, ei au şcoală".

Însă setea noastră de libertate nu a fost niciodată potolită, întotdeauna am încercat să ne luptăm cu ceea ce era teoretic "deasupra" noastră. Am protestat, am scris plîngeri, am luptat, am găsit oameni care să ne susţină, totul fiind în zadar pentru că ori am fost prea slabi să continuăm, ori am realizat că nu are nici un sens să luptăm împotriva sistemului.

Dar ce se întîmplă cînd primim puterea în mîinile noastre? Facem acelaşi lucru. Am luptat pentru libertate şi democraţie, şi acum ca nişte ipocriţi adevăraţi cenzurăm, interzicem şi nu acordăm dreptul la opinie.

Ne plîngem de politica ţării, şi înfiinţăm şcoli unde "Dacă nu-ţ plaşe ţăi mutat şcoala".
Ne plîngem de şcoli şi infiinţăm forumuri unde "Dacă vreu cenzurez, dacă nu-nu, nu contează dacă ai făcut ceva"
Ne plîngem de forumuri şi începem bloggingul, unde "Dacă n-ai fost de acord cu mine, îţi şterg comentariul"

Şi continuăm să fim o parte a acestui cerc vicios, continuăm să fim nişte ipocriţi şi să cerem schimbare, dar cînd schimbarea depinde de noi - să o ignorăm.

Ăsta e motivul pentru care nu vom ieşi niciodată din mlaştina în care am intrat de unii singuri.

     M-ai stricat tu, cu toate prostiile tale şi promisiunile aruncate în vînt, care nu erau nimic altceva decît scrum ieftin şi praf.

M-au stricat toţi cei care au plecat pentru că sunt nişte laşi, nimic mai mult, nişte laşi jalnici care au preferat să fugă decît să înfrunte tot ceea ce eu sunt încă nevoită să înfrunt.

M-ai stricat cînd mi-ai spus că nu e alegerea ta şi aşa va fi mai bine. Şi eu am aprobat. Dar... cine eşti tu să hotărăşti ce e mai bine pentru mine? Cine eşti tu să mă părăseşti, cînd erai singurul lucru care-mi dădea motive să respir? Şi să expir în schimb cu dioxid de carbon murdar. Ca mine. Ca noi.

M-ai stricat tu cu strigăte în miez de noapte, cu miros de parfum ieftin şi cu personalitate de curvă ipocrită.

M-ai stricat, zi de zi cîte puţin, cînd mă convingeai că nu sunt bună de nimic şi nu voi fi vreodată, mi-ai spus-o de atît de mult ori încît acum cred în asta mai mult decît tu ai crezut vreodată.

M-ai stricat cînd îmi răspundeai cu strigăte, cînd mi-ai făcut geanta şi mi-ai spus să plec departe de tot.

M-ai stricat cînd mi-ai spus că mi-e soră şi trebuie s-o iubesc la fel de mult cum o iubeşti tu. M-ai stricat cînd m-ai obligat să te sărut şi mi-ai lăsat vînătăi pe braţul stîng.

M-ai stricat cînd mi-ai spus să nu ţip pentru că oricum nu ne aude nimeni, cînd ai întrebat dacă preţul e mare şi dacă merită.

Cînd prin vene îmi curgea sînge amestecat cu venin şi tu nu ai venit să mă ţii de mînă. Cînd oricine altcineva era mai bun decît mine de sute şi mii de ori.

M-am stricat de la primele picături de sînge, şi apoi nu m-am putut opri.

Să nu mă întrebi de ce sunt cine sunt. Să nu mă întrebi de ce nu mai sunt ce eram. Tu, el, voi, fiecare dintre voi aţi stricat cîtă o mică parte din ceea ce însemnam cîndva.

Şi nu e destulă fericire în lume ca să unească cioburile la loc.

 

  Și tu nu o să mă poți opri niciodată. Nu o să poți să-mi pui beţe în roate pentru că am fost mereu mai puternică decît tine.

Ai idee cît galben am înghiţit ca să ajung praf din nou?

Erai aşezat pe ultima scară şi îmi zîmbeai cu ochii abia vizibili din fum gros de ţigară. Stăteai în prag cu flori de cîmp moarte. Cu miros de pustiu.

Ai ameţit şi ai căzut. Şi era prea tîrziu ca eu să te pot prinde. Mi-ai alunecat printre degete.

E negru.

Ai grijă pe unde calci. Pămîntul e presurat cu bucăţi mici de sticlă de la oglinzi şi veselă stricată. Mergi şi priveşte în sus ca să ajungi la capăt cu picioarele roşii şiroind.

Dă la o parte uşa de la dulap şi scoate dintr-un ciorap verde cu ornamente tribale capsule de viaţă. Capsule cu praf bej deschis înăuntru.

Nu număra. Îţi sîngerează picioarele. Ascultă-i pe ei.

Doare.

Mai găseşte cîţiva centimetri. Încă cîţiva centimetri. Ea nu trebuie să afle, ea nu trebuie să ştie, ea nu trebuie să existe.

Tu nu trebuie să exişti.

Ai fost acolo pentru mine? Ai băut din sucul disperării? A fost dulce sau amar?

Trebuie să treci rîul, înnot. Pentru prima dată în viaţă roagă-te.

Trezeşte-te încleştată.

Zîmbeşte şi realizează că niciodată nu ai fost fericită.

Mîine prima zi de şcoală după vacanţă.
eu beu.
da.
în faţă la comp?
da.

eu mănînc cipsuri?
da.
asta-i rău?
da.
cause fuck you that's why.

i just want to disappear

 
   Pe mine nu mă fute. Pe mine serios nu mă fute. Nu mă fute relaţia ta ahuitelinaia cu prietenul tău pe care-l ai deja de 2 ani. Nu mă fute cît de tare ai răcit pentru că nu ai purtat fular iarna asta, sau că profa de mate' e vacă. Nu mă fute nici că ţi-a murit pisica.

Nu mă fute cîte ţigări fumezi pe zi, pentru că nu e un concurs. Nu mă fute cîţi ani are maică'ta. Nu mă fute cu cine te fuţi.

Am ajuns într-o stare în care, serios, nu mă fute absolut nimic.

Şi ni-i pizdeţ şi de huiova. Da, nie cînd ni-i pizdeţ şi de huiova eu vorbesc în jargon, deal with it. Şi nu mă fute că unii cred că folosirea frazelor în engleză pentru că ţi-e mai uşor să te exprimi înseamnă un gol în vocabularul tău de română. Nu mă fute, sincer.

Şi tot la ce pot să mă gîndesc este la ce stare am ajuns. Nu am pe nimeni lîngă mine, în cel mai direct sens, nu am pe nimeni pe care să-l sun la ora 7 seara să iasă cu mine la o ţigară, pentru că am un caracter de pizdă care i-a îndepărtat pe toţi de lîngă mine.

Şi, serios, nu-mi pasă. aka nu mă fute.

I-am îndepărtat pe toţi cei cărora le păsa cît de puţin de mine, i-am îndepărtat pe cei care mă iubeau, unii au ales să se îndepărteze singuri.

Şi fericirea nu e pentru mine. Pentru că fericirea nu a fost niciodată un sentiment complet pentru mine. Fericirea e minciuna proştilor. Fericirea îi bred.

Care nu există.

Şi nu pot să mă concentrez la un singur lucru, pentru că, din nou, ca întotdeauna, lumea se învîrte. Şi vreau să plîng, să plîng mult mult de tot. Şi să-mi treacă.

Da' n-o să-mi treacă. Pentru că fericirea nu e de mine.

Da' pe cine-l fute...

 
    Faptul că nu te iubesc nu e cel mai important moment al discuției. Nu. De ce te-ai axat pe o idee şi tragi din ea cu nesaţ? Uită. Las-o să plece. Nu ai meritat-o niciodată şi nici ea nu te merita pe tine.

Eşti mai frumoasă prin fum de ţigară. Îţi dă o aură de femeie puternică. Ne otrăvim? Păi dacă ne otrăvim, o facem împreună, pentru că atunci cînd mori e frumos. Te simţi mai liber ca niciodată pentru cîteva secunde, cînd ştii sigur că asta a fost singura decizie din viaţa ta care contează cu adevărat. E frumos? E frumos.

Oare oamenii regretă? Cînd sar? Oare atunci cînd îşi desprind picioarele de pămînt, primul gînd care le trece prin cap e că vor să se oprească, dar e deja prea tîrziu? E ca şi atunci cînd vrei ceva cu ardoare şi apoi realizezi că nu merită.

Sau cînd ştii că mori. Eu ştiu că mor. Eu ştiu că mor cu fiecare zi cîte puţin, mor particule din mine, şi nici mie nu mi-a mai rămas mult.

Şi pînă la urmă, de ce te-ai axat pe faptul că nu te iubesc? De ce nu eşti interesat de faptul că eu nu sunt fericită? De faptul că viaţa mea a devenit 90% suferinţă şi lacrimi care curg pe obraji uscaţi de frig şi se amestecă cu scrum de ţigară? Poate pentru că nu-ţi pasă?

Sau nu ţi-a păsat niciodată? E mai uşor să te gîndeşti că tu eşti vinovatul, e mai uşor să prinzi o idee şi s-o ţii cu ambele mîini să nu-ţi scape. E oare asta fereastra prin care vei evada?

De ce  nu-ţi pasă de durere, ci numai de ceea ce o provoacă?

Tu. Şi restul. Şi toţi alţii. Şi am lacrimi pentru toată lumea,

numai că nimeni nu are lacrimi pentru mine.