E greu. Îmi pare rău, dar mi-e prea greu să pun lumea pe stop cînd sunt cu tine. Îmi pare rău. Ştii, chestia asta e subiect de filme americane, de alea care rulează la televizor după ora 9 seara. Toată chestia asta cu euforie şi deconectare de la cotidian în momentele în care iubeşti... nu e adevărat. Sau e adevărat şi e ceva greşit cu mine, poate fac eu ceva greşit?
E acolo. În tot acest timp, nu pleacă nicăieri, e acolo. Încerc să fug de el şi încerc să mă ascund, încerc să mă furişez în spatele tău şi să rîd, şi să-ţi sar în braţe, şi să uit, dar nu pot. E ceva mai puternic decît mine care mă urmăreşte şi mă va urmări mereu.
Şi îmi pasă mai mult decît crezi atunci cînd îmi spui că plagiez, că sunt superficială şi falsă. Eu mă simt goală în faţa ta, carne vie, cu toate vasele vizibile, poţi să-mi auzi muşchiul cardiac contractîndu-se şi plămînii înghiţind lacom oxigen. Şi atunci cînd îmi vorbeşti, fiecare particulă a corpului meu sîngerează. Nu realizezi asta?
Ştii, nu sunt perfectă, nu voi fi niciodată, dar e atît de greşit dacă te rog să-ţi închizi pleoapele şi să mă iubeşti? Poţi să mă iubeşti?
Poţi să te opreşti din strigăte, poţi să nu-mi reproşezi fiecare greşeală pe care o fac? Poţi să te opreşti?
E prea mult, şi tu nu vrei să înţelegi.
Sau poate nu eşti tu cel care e menit să înţeleagă.
