Sînt lucruri, momente și persoane de la care am aglomerări de fluturi în stomac. Ca lumina de afară cînd e amurg. Cînd e destul de întuneric ca să vezi de departe oamenii mergînd cu ţigări aprinse şi destul de lumină ca să le desluşeşti şi feţele. Cînd e destul de frig ca să fii îmbrăţişată şi destul de cald ca să stai nemişcat cu orele. Cînd guşti un vin bun pentru prima dată şi realizezi că nu e nici pe departe ultima. Cînd eşti atît de fericit încît începi să plîngi.
Eu nu vreau să alung trecutul, pentru că el e o parte importantă din mine. Eu vreau picioare murdare pe scaune mari din metrouri vechi.
Şi în închegăturile viselor vii, ard punţi de vise moarte, transformate în cenuşă. Şi continuăm să ne ducem de nas cu ideea că totul e posibil, pînă cînd ajungem goi pe pămîntul rece.
Şi, Doamne, e atît de frumos încît inima îmi bate mai repede şi mai cu putere, e atît de întuneric şi atît de luminos. E mai presus de pămîntesc şi de cotidian, e dăruire completă, e uitare de sine întru bunăstarea celor flămînzi de frumos şi de estetic.
Eu nu vreau să dau foc trecutului, eu vreau să dau foc beţişoarelor mici de nicotină. Şi eu, tu, noi, am trecut prin cîte alţii n-au trecut în 10 ani. Şi-mi amintesc cît de calde îţi erau mîinile cînd mi le strîngeai la miez de noapte. Şi cît ne erau de roşii obrajii cînd cumpăram căciuli de Moş Crăciun în parc.
Şi cît de multă dragoste vedeam în ochii tăi.
