Shampoo addicted

 
  Îți aduci aminte cînd am cumpărat un kilogram de căpșuni, unul de banane și un tub întreg de frișcă? Le-am amestecat la tine la balcon într-un vas mare şi le-am savurat cu şampanie. Îţi aduci aminte? Eu da.

eu mă gîndesc uneori cît de greu mi-ar fi să te uit, pentru că mi-ai dat atît de multe motive să te ţin minte, în toată deplinătatea persoanei tale.

Ştii ce nu-mi place mie la dragoste? că te prosteşte. Cînd iubeşti, nu te gîndeşti că afară-i frig, te gîndeşti că în braţele lui e cald. Cînd mănînci un măr te gîndeşti doar că pe el îl dor dinţii de la mere şi nu le mănîncă.

Şi uneori, eu mă gîndesc la albastru. La cît de albastre îmi sunt amintirile mele cu tine.

Pauză.

eu aş vrea ca fiecare om să iubească măcar odată în viaţă. Să se prostească în totalitate, să uite, să plîngă, să rîdă pînă la lacrimi, apoi iar să plîngă. Să alerge, să se împiedice, să suspine şi să ţipe din adîncul pieptului. Eu aş vrea ca fiecare om să caute şi să nu găsească, apoi să uite.

Nu e nimic frumos în dragoste. Nu am înţeles niciodată de ce oamenii descriu dragostea ca fiind frumoasă. Dragostea e palpitantă, e dinamică, e nebună şi stricată.

Nicidecum frumoasă.

Frumos în dragoste eşti doar tu. Şi ochii tăi mari cu gene lungi, acoperite cu fulgi.

 
    Cînd afară e frig noi căutăm căldură în inimi. Şi dacă nu o găsim în inima noastră, începem să cerşim pe unde apucăm, măcar cîte o fărîmă de ceva. Cînd afară e frig oamenii sunt mai trişti, sau poate mai fericiţi? Cert este că sunt altfel.

Cînd afară e frig noi trecem de la Cola la ceai şi fredonăm cîntece de Crăciun.

Avem timp destul să-l petrecem cu noi. Avem timp destul să ne privim în ochi şi să stăm cu orele în cadă, cu un pahar de vin şi o carte. Ştii, cînd afară e frig noi devenim mai simpli, şi tot de ce avem nevoie e o pătură şi o băutură caldă.

îţi vreau sufletul între palme şi respiraţia între claviculă şi bărbie.

vreau să mă cufund în frig prin şoapte. vreau să ajung la mine prin tine.

Cînd afară e frig noi uităm să ezităm şi uităm cum să avem obraji în culori palide. Cînd afară e frig, bunica mea face focul în sobă şi mămăligă.

fumul de ţigară se amestecă cu abur şi-ţi imaginezi cîte o fărîmă de duh părăsindu-ţi trupul cu fiecare respiraţie.

îţi încălzeşti nasul în obrazul lui şi-l mai şi săruţi copilăreşte din cînd în cînd. Lumea merge grăbită şi tu încerci să-ţi aminteşti dacă trebuie să ajungi undeva azi, şi-ţi mai faci un ceai.

Cînd afară e frig, în mine e cald.

fie de la ceai, fie de la tine.

   Starea mea de a nu fi cu tine are o definiție. Starea mea de a nu fi cu tine se numește nod în gît. Mă sufoc de la prea puțin de tine și de la faptul că am îngropat acel prea mult din mine adînc în capilare și nenorocitul vrea acum să iasă la suprafață.

Eu promit, eu promit că n-o să-l las. O să-l îngrop cu pahare de vin roşu şi o să-i arunc cu pietre în faţă pînă cînd va înţelege că nu are rost. Că luptă împotriva unui sistem prea puternic şi prea bine pus la punct.

Cel mai trist este că ştiu şi înţeleg prea bine că întotdeauna voi cerşi cîte ceva de la tine, pentru că existenţa şi viziunea îmi sunt tulburi atunci cînd nu-mi ajungi.

Vreau să plecăm împreună într-un oraş mare şi aglomerat, pentru ca să-mi poţi strivi florile crescute cu atît de mult drag în sufletu-mi. Vreau să-mi pierd mireasma de odinioară şi să o înlocuiesc cu tine. Pentru ca unde o să mă termin eu, să începi tu.

Vreau să-ţi pun mînuşa umedă pe păr şi să-ţi ridic capul în sus, ca din gura ta să iasă abur în forme gri, în contrast cu buzele roşii şi pline. Şi apoi să-mi reproşezi că sunt neatentă şi că o să răcesc, dar eu să nu te aud, pentru că-mi vorbeşti din adîncul spatelui şi-mi pari pe cît de aproape, pe atît de departe.

Ştii, ochii tăi nu sunt oglinzi, ci mai degrabă caleidoscoape. De asta îmi e frică de tine, fiecare mişcare îţi schimbă întreg spectrul vizual, ajungînd de la verde-neon la opac.

Eu cel mai mult te iubesc după ploaie, cînd bobocii trandafirilor ţi se deschid şi caută disperaţi raze de soare.

  Da, mulţumesc de anunţuri şi de email-uri, dar sincer, nu mă deranjează. Simt o oarecare furie interioară cînd văd lume care-şi asumă cuvintele mele şi se mai simt şi mîndri de asta, postează pe reţele de socializare şi-şi fac reclamă, dar în principiu, chiar nu mă deranjează.

Vreau să clarific un lucru simplu de tot, eu scriu pentru suflet, la început doar pentru al meu, acum şi pentru al vostru.

Şi, sinceră să fiu, rămîn un pic confuză, pentru că fiecare cuvînt înşirat aici, este o tristeţe, o bucurie, un vis nerealizat, o fărîmă de mine înmuiată în mai mult mine. Şi cu toate astea, oricum se găsesc oameni care şi le asumă.

Ce pot eu să cred despre ei? Păi singurul lucru pe care-l pot crede la moment e că n-au personalitate. Fiecare om este o poveste, fiecare om ne învaţă să greşim, să iertăm şi să iubim.

Şi deci, atunci cînd printre milioanele de pagini de web cineva-mi postează trăirile sub numele lor, nu mă pot simţi decît confuză.

De ce ai prefera gîndurile altcuiva, cînd ale tale sunt de sute de ori mai aproape de inima-ţi?

 
    Te rog frumos să-mi permiţi să te apuc încet de degete şi să te iau cu mine. Să te port pe aripile a ceea ce ţi-ai dorit mereu, dar ai tăcut, pentru că eşti sfios ca un copil.

Ştii, eu te iubesc la fel cum iubesc tăcerea. Mut şi cu neagră recunoştinţă.

Eu îmi amintesc de tine în nuanţe mai afabile, decît îmi amintesc de propria-mi existenţă. Eu îmi amintesc cum trupul tău curgea în mine şi celulele-ţi picurau încet, atunci am înţeles că fără de tine nu. Eu fără de tine refuz.

Vreau să coborîm valea spre rîu, şi să sărim în apa rece şi murdară. Vreau să-ţi simt palmele frîngîndu-mi toracele şi sorbindu-mi trupul. Vreau să depind de tine, cu fiecare particulă a corpului meu.

Şi te văd strîngîndu-mi faţa în palme, tremurînd tot, abia controlîndu-ţi slovele care ies nedesluşite dintre buzele de culoarea echimozelor, cu pielea de un albastru de nedesluşit sub lumina oarbă a lunii. Te văd strecurînd apa printre degete. Te văd suflînd înspre mine cu viaţă şi degerături.

Cum mă strîngi cu o forţă insuportabilă şi-mi şopteşti că mă iubeşti


şi cum eu îţi dau palme peste faţă şi îţi spun că e tîrziu
şi e frig.

    Eu mă înec pe uscat. Mie oxigen nu îmi ajunge, şi încerc să-i acoper lipsa cu nicotină şi cu lacrimi murdare. Eu ştiam că fericirea nu-i ieftină, dar nu ştiam că trebuie să plătesc ca pentru un rinichi pe piaţa neagră pentru ea.

Eu vreau prea multe şi nu obţin nimic. Eu am crezut toată viaţa că am multe talente pentru ca să ajung să realizez că sunt jalnică, din toate punctele de vedere. Nu am nevoie de cuvinte care să mă calmeze. Am realizat că abia acum m-am trezit dintr-un vis care a durat mult prea mult. Mi-a făcut nespusă plăcere să cred că totul e bine şi că totul va fi bine.

Eu m-am săturat să vorbesc despre disperare şi despre dezamăgire. Eu m-am plictisit deja să vorbesc despre disperare şi despre dezamăgire. Eu vreau să vorbesc despre cît de mult îmi plăceau gutuiele cînd eram copil. Dar nu pot, pentru că văd zeci de oameni suferind în fiecare zi, şi mă simt ca o trădătoare cînd îmi permit să mă simt fericită.

Şi văd zi de zi oameni care au ajuns departe, oameni care fac şi care pot face, şi apoi mă văd pe mine, într-o baltă de mizerie de alde "eu vreau să cred că pot" şi "sunt oameni care mă iubesc, eu ştiu". Eu văd oameni care au idealuri pe care mai apoi le întrec, şi eu îi observ în timp ce beau ceai verde cu lămîie şi mai scriu încă odată pe blog despre cît de jalnică e existenţa mea.

Eu văd oameni care termină facultatea şi îşi iubesc meseria, în timp ce eu încă mă gîndesc destul de serios să desenez cu creioane colorate pe vreun placat publicitar din centru. Să fie.

Eu ştiam că viaţa costă mult. Eu ştiam că fericirea costă şi mai mult. Dar nu mă aşteptam să cad din al nouălea cer direct în iadul pe care, azi, îl numesc realitate.

Doare. Arde.