Totul în viaţa noastră are de fapt legătură cu pisica din copac (din copacul meu, dacă e să fim mai exacţi).
Faptul că uneori simţi cum Pămîntul se învîrte, sau faptul că uneori nu mai poţi simţi nimic, faptul că soarele galben de ieri, se face azi de un negru lucios, ca o bucată de piele de pe eticheta unei perechi noi de cizme, din magazinul Cristina (noi susţinem producţia autohtonă).
Şi atunci cînd te trezeşti mai tîmpit decît ai mers la somn, să ştii că sentimentul dat nu este decît o consecinţă a soarelui. Şi plus la asta, luna în declin e, într-o ipoteză pe care o susţin (azi), un prim semn de schizofrenie. Şi voi îmi mai spuneţi că luna şi soarele nu au nimic cu pisica din copac?
Ea era neagră, cu pete albe. Sau invers, sau ambele. Şi ochii îi erau verzi. Combinaţie de femeie fatală. Ceea ce mă face să-mi amintesc... eu n-am fost niciodată una din alea, dar cred că sunt mai fericită ca ele. Femeile fatale nu sunt niciodată fericite, doar suferinde. Iar mie îmi tremură mîna dreaptă cînd te sorb ca pe un ceai de fructe. Cu povidlă.
La mine fiinţa se topeşte la fel ca pisica neagră din copac, îşi sapă o groapă adîncă şi sare încolo cu ochii închişi. Şi apoi urmăreşti iepurele alb prin poezie. Şi, apoi, culmea! Ajungi tot la pisica neagră din copac.
N-aş vrea să mă opresc. Vreau să aştept felinarele să se stingă. E ca şi cum un stat întreg de oameni influenţi cade în genunchi cînd în faţa lor se arată conducătorul. Guru. Dumnezău alah isus
Te vreau cu mine la nord, să te strîng în braţe cu căldura sudului. Ca să înţelegi cît de multe îţi doresc, şi cît de mult te doresc. Legăturile dintre noi trebuiesc sudate, cu plumb proaspăt dezgropat dintr-o păşune care era cîmp de luptă în timpul celui de-al doilea război mondial.
Mi-a spus odată o profesoară de română, că dacă scrii cifre într-un text, strici toată coerenţa textului, aşa că: mi-e dor de vara anului o mie opt sute şaisprezece.
Şi cît nu te-am căutat în cîmpul de lavandă, nu te-am putut găsi.
