Cel mai greu lucru la a fi departe de acasă, e că nu poţi îmbrăţişa oameni. Nu le poţi şopti cît de tare îţi sunt dragi, şi cît de tare vrei să fugi cu ei în lumea largă.
Iar cel mai trist lucru la a fi departe de casă, e cît de repede uiţi oamenii. Cît de puţin timp îţi ia să te întrebi "oare mai vreau să-i îmbrăţişez, sau deja nu?". Cît de repede devii confuz în propriile tale sentimente, şi nu ştii ce vrei şi ce iubeşti.
Şi cel mai dulce lucru la a fi departe de casă e cînd bei singur o sticlă de vin şi nu te ameţeşte, ci te încălzeşte uşor, te deviază într-un univers al ţelurilor neatinse, cărţilor necitite, locurilor nevăzute şi al buzelor nesărutate.
Cel mai bine e atunci cînd ai cu cine. Nu credeam că o să ajung vreodată să fiu atît de "uşor-atîrnabilă" faţă de oameni, a căror necesitate chiar nu o înţelegeam. Dorinţa asta de societate şi de a socializa nu îmi era cunoscută, ca mai apoi să înţeleg ce înseamnă să "ai cu cine".
Ştii, omului nu-i trebuie mult, îi trebuie doar din cînd în cînd un "am cu cine", şi omul e fericit.
Doare cel mai mult că eu încep să plîng cu mult înainte de a pierde, ca un fel de anticipare dureroasă a inevitabilului, ca în momentul în care mă desprind, să fiu albă, palidă şi incapabilă de a fi surprinsă într-o ipostază slabă. Nu că eu n-aş avea suflet, ci că îl folosesc prea mult şi prea cînd nu era necesar.
Adevărul e că nu înţeleg de ce viaţa trebuie să fie complicată, cînd noi suntem cei ce facem alegeri, zi de zi. Şi oricum o dăm în bară pentru că aşa e frumos şi aşa trebuie, aşa e mai interesant.
Şi cînd ieşim din rahatul în care ne-am băgat tot noi, sîntem fericiţi şi mîndri, că de', am făcut un lucru mare, am ales să fim fericiţi.
