Cele mai grele sunt nopţile. Întunericul de afară îţi intră în inimă şi-ţi curge prin vene, amintindu-ţi uşor că ce-a fost nu va mai fi vreodată. Adevărul e că e a dracului de greu să pleci. E greu să uiţi. E greu să mai ai putere, să mai încerci. E greu să respiri în acelaşi ritm, în care respirai odată cu el.
Simţi cum luneci într-o gaură fără de ieşire, unde te laşi cuprinsă de întuneric, întunericul pe care atîta timp l-ai considerat lumină.
E cam tot atît de greu să laşi pe cineva să plece. E greu să le faci cu mîna şi să-ţi ascunzi rănile în acelaşi timp. Nu ai destule mîini. Poate asta şi e problema? Nu ai destule mîini să faci ceea ce ai vrut atît de mult să faci, nu ai atîtea inimi ca să iubeşti atît, cît ai vrut să iubeşti. Pentru că mie nu-mi ajunge doar o inimă, ca să te iubesc atît, cît tu meriţi a fi iubit.
Nu e deloc uşor să o începi din nou, să o iai de la capăt, cît de frumos ar fi exprimată această idee în filmele ieftine de pe tărîmul american. E greu să fii singur. E greu să ştii că durerile şi fericirile tale, sunt doar ale tale. Speranţele şi visurile tale, sunt doar ale tale.
Sticla de vin tot o termini singură, pentru că ţi-ai făcut-o cu mîna ta, şi nu o regreţi absolut deloc. E greu să crezi în miracole, cînd ele te lasă în noapte, şi pleacă.
E greu să respiri, cînd nu ai pentru ce, şi cînd nu mai ştii pentru cine.
Eu dacă aş fi o stea căzătoare, eu aş muri pentru o dorinţă de om singur.
