Shampoo addicted

  Adevărul e că tot ce vreau e linişte. Vreau să adorm în braţele tale, cu miros de cearceaf curat în nări. Cu respiraţie de tine pe pielea-mi dezgolită. Vreau ca lumea să se oprească, măcar pentru o oră, pentru ca visele mele să se transforme în florile tinereţii tale.

Şi în acea oră, seva care-mi curge prin vene va deveni elixir de tine. Ne vom părăsi lumile şi vom deveni aceeaşi persoană, tu vei fi existenţa mea trupească şi dorinţa mea sexuală, iar eu voi sta tăcută în partea cealaltă şi o să aştept să mi se întunece privirea cu fluturi, care vin de pretutindeni şi de nicăieri.

Tu o să mă strîngi la piept aşa cum obişnuiai să o faci odată, eu o să-ţi zîmbesc cu lacrimi în ochi şi o să-mi pierd bucăţi din fiinţă, ca să-ţi fac ţie loc.

Mie mi-e dor de întuneric şi de vocile noastre încălzite uşor cu ceai. Mi-e dor de picioare goale pe parchet rece. Mi-e dor de fericire, de zîmbete şi de desfătare.

Mi-e dor să-ţi arăt că te iubesc. Îmi lipseşti atît de mult încît zilele mele se termină atunci cînd eu mai întreb odată şi eu ştiu că nu, dar eu nu vreau să cred că nu.

Tu măcar realizezi ce înseamnă braţele tale pentru vertebrele mele? Tu măcar înţelegi ce înseamnă privirea ta pentru muşchii mei cardiaci? Tu măcar simţi că dragostea mea pentru tine e una bolnavă? Eu simt că te simt doar atunci cînd tu-deasupra-mea-ochi-închişi. Eu sînt fericită doar cînd întuneric-ploaie-braţele-tale-în-jurul-meu.

eu trăiesc doar cînd eu-tu-linişte.

   E prea tîrziu să-ţi sărut spaţiul dintre omoplaţi pentru că aceştia s-au destrămat în timp, devenind fire de nisip şi disperare. Îmi e greu să accept că am greşit tot acest timp, îmi e greu să încep de la început şi să repar tot ceea ce n-am făcut şi să mai fac odată ceea ce nu o să fac niciodată.

Îmi plăcea să cred că tu crezi că eu sunt altfel. Pînă cînd am aflat că degeaba eu cred că tu crezi că eu sunt altfel, pentru că nu-i aşa. Şi atunci mi-a devenit interesant, ce sunt eu oare pentru tine?

Plăcere nu eram, pentru că timpul petrecut cu mine e foarte greu numit astfel. Eu îmi contopeam trupul cu al tău şi vorbeam despre cît de mare e universul şi cît de neînsemnată e grandoarea acestuia pe lîngă sufletul tău. Şi tu nu mă auzeai pentru că erai ocupat. Eu credeam că erai ocupat cu faptul de a crede că eu sunt specială, dar nu era aşa.

Iubită tot nu-ţi eram, pentru că din noi doi eu aşteptam să-ţi sorb siropul din trupu-ţi amorţit, tu te gîndeai la altceva. Cînd eu eram cu tine, eu eram fericită, atît de fericită încît chipul tău era mai mult angelic decît omenesc, în viziunea mea infantilă. Cînd tu erai cu mine, pentru tine eu eram om, şi asta e ceea ce, poate, doare cel mai tare.

Şi ştii, eu nu pot să dorm pentru că în perioada asta între "eu mă culc în pat" şi "eu adorm" eu gîndesc mult, şi cînd eu gîndesc mult eu ajung cu gîndul la tine, şi cînd eu ajung cu gîndul la tine eu plîng.

Oare ce am fost eu pentru tine? Oare am fost destul sau oare am fost prea mult?

Tu pentru mine ai fost tot, pînă cînd nu am realizat că totul poate să fie şi gol, totul poate să fie şi vid.

Eu te-am iubit atît de mult, atît de mult! încît îmi tremură degetele cînd îmi amintesc cît de aproape eram de sacrificiu suprem şi albastră veşnicie. 

   Tot ce vreau să vă doresc este să vă dezvoltați curiozitatea, pentru că anume curiozitatea îl face pe om frumos. Setea asta nebună de a afla mai multe, din cărți, de la alți oameni, din locuri frumoase pe care vrea să le viziteze.

Sunteți frumoși, sunteți buni, sunteți fiecare o personalitate marcantă, și sunteți în 2014.

Vă doresc un an excepțional. 

 
   Cînd în viața noastră se întîmplă ceva rău, principala noastră grijă nu este ameliorarea situației, ci frica maniacală de a fi descoperiți. Cînd în viața noastră se întîmplă ceva rău, noi pretindem că totul e bine și zîmbim, ne schimbăm culoarea părului pentru că "aşa mi-a venit, nu ştiu cum", mîncăm mai multă ciocolată, îi sunăm pe cei pe care îi iubim şi facem planuri pentru viitorul apropiat, în timp ce interiorul ne arde în flăcări albastre de disperăre continuă.

În dependenţă de starea noastră de spirit, cuvintele capătă alte forme şi alt contur. Cel mai interesant e că începe acest joc jalnic, care are ca scop ducerea de nas a celor din jurul nostru, dar care rezultă pînă la urmă într-o constantă frică de... sine.

Eu nu vreau să îl văd, eu nu vreau să-i aud respiraţia, şi-mi tot repet asta în timp ce îi caut umbra printre trecători. Eu sunt bine, eu o să mă descurc, gînduri care se dezvoltă în paralel cu plînsul isteric interior, care e unul dintre cele mai ujasnîe plînsuri, pentru că e isteric şi e interior. Pe lîngă faptul că suntem răniţi, mai sîntem şi ipocriţi.

Şi pe cît de tare urăsc impactul situaţiilor tale majore asupra mea, pe atît de acasă mă simt cu tine.

Aş putea spune că tu eşti plăcerea mea vinovată. Ba chiar, folosind un mic artificiu poetic, mi-aş permite să te numesc extrem de nociv şi periculos, chiar şi în doze mici da a dracu' de bun. Şi de aici pornesc eu tălmăcirea cuvîntului "dependenţă". De la tine.

Dependenţa este un rău, pe care îl alegi benevol şi care te face să te simţi bine. Şi cînd zic bine, e bine. E foarte bine. Pe o scară de la 1 la acasă, atunci te simţi acasă de bine. Şi în timp ce ţi-e bine, tu foarte bine realizezi că, de fapt, ţi-e rău. Că nu faci ceea ce alţii se aşteaptă de la tine să faci, că tata te-ar dezmoşteni dacă ar afla despre asta, că odată şi odată o să-ţi pară, posibil, foarte rău. Dar ţie ţi-e bine.

acasă de bine.

---------------------------------------------------------
- Eu pot să fac ceva?
- Nu.
- Hai atunci eu o să te ţin de mînă.
- Şi?
- Eu o să te ţin de mînă cît o să plîngi.
- Dar eu nu plîng.
- Eu o să te strîng aşa de tare că o să plîngi. Eu am auzit că dacă plîngi, ap după asta ţi-i mai uşor. Dă mîna încoa.

 
   Cert este un lucru: eu toată viața te-am iubit, doar că nu te cunoșteam. Iar cînd te-am cunoscut, am început să te iubesc şi mai mult.

Ştii ce e încurcat? Lămîile mele din frigider au culoarea portocalelor şi miros a portocale, dar au gust de lămîi. Eu te port cu mine şi îţi simt mirosul pe propria-mi piele, dar cînd nu te văd îmi e greu să-mi aduc aminte trăsăturile chipului tău.

Eu am ochii suri doar de dimineaţă, mai apoi se înroşesc. De la frig, de la praf, de la migrene şi închipuiri spulberate.

Din pasiunile mele face parte jucatul cu degetele în părul tău în timp ce tu dormi şi eu citesc o carte. La fel ca fumatul cu fundul pe pervaz şi tălpile pe genunchii tăi. Urmate desigur de strigatul şi săritul cu picioarele desfăcute la tine în braţe, pe motiv că pot şi vreau.

Din pasiunile tale face parte apucatul constant cu degetele tale robuste a obrajilor mei şi schiţarea unor mutre ciudate. Dar şi urletul sălbatic de animal în pericol pe care îl faci pentru că e ora cînd vecinii nu sînt acasă şi pentru că... deatîta.

Din pasiunile noastre face parte comedia şi drama. Dar să nu omitem şi poziţionarea corpurilor noastre fără tricouri, unul deasupra altuia. Pentru că aşa eu simt cum inima ţi se zbate. Pornind din adîncul pieptului tău, străfulgerîndu-mi întreaga fiinţă.

-------------------------------------------------------------------
-Măi. Măăăi. Măăăăi!
-Da?
-Tu o să mă iei de soţie?
-Da. Da' mai tîrziu.
-Cînd?
-Stai să mă trezesc şi te iau.
-Promiţi?
-Da.

   Eu nu am nevoie de tine în viața mea pentru a fi fericită, pentru că mie îmi place să fiu mizerabilă. Mie îmi place să nu merit nimic și să nu obțin nimic.

A tinde spre a fi nimeni e cel mai nobil lucru, pentru că nimeni nu o face. Pentru că toți speră, încearcă și luptă. Știi, eu m-am săturat să lupt. Eu m-am săturat să încerc, să cad, să disper, să ţip şi să încerc să ajung undeva, cînd văd că toate drumurile care încep de la uşa mea, duc spre nicăieri.

Ştii care-i cea mai tristă formă a tristeţii? Cea uscată. Cînd ţi se opreşte privirea într-un punct şi tot ce poţi să faci este să... priveşti. Cînd vrei atît de mult să plîngi, dar nu poţi.

Stai şi te beleşti cu orele în întuneric şi nu poţi scoate nici măcar o lacrimă. Ajungi la un moment cînd îţi dai seama că nu, cînd vezi că ai obosit şi că nu ai pe nimeni lîngă tine pentru care ai putea continua.

Eu de fiecare dată cînd plîng, rîd. Pentru că naivitatea mea îmi pare atît de stupidă, încît devine amuzantă.

Sper că eşti fericit. Eu, sincer, sper că voi toţi sînteţi fericiţi.

 
 Îmi e foarte greu să nu apelez la vulgar și la superlativ atunci cînd oamenii mă roagă să li te descriu. Tu ai un fel al tău de a exista. Ce e frumos în tine este faptul refugiului.

Tu ai frica asta de constant și boala asta de a fugi. Problema e că nu poți simți cînd te dor picioarele și, deci, nu te poți opri. Eu încă sper că te vei opri în fața ochilor mei și o să mă saluți zîmbind. Nu simplu, crispat, ție simplu nu-ți stă bine.

Știi, zăpada reflectă lumina felinarelor. Îmi place mult tenta roșietică a întunericului dintre pereți. Eu nu mă pot opri nici măcar cînd dorm, ba chiar devine mai rău.

Eu toată ziua mă gîndesc despre cît de poetic a trecut o bătrînică strada şi cît de mult dinamism a fost în gestul şoferului care a trecut la roşu. Pentru mine voi nu sînteţi oameni, pentru mine voi sînteţi personaje.

Eu mă ascund în cărţi. Azi soarele nu a apus, nu, azi străzile pur şi simplu au fost în culori de sepia pentru cîteva ore, apoi soarele s-a culcat, împreună cu familia lui, iar soţia sa lucrează în schimbul de noapte şi are un nume tîmpit Luna şi el vrea să divorţeze, dar nu ştie cum s-o anunţe ca să nu-i frîngă inima.

Iacaşa chestii se învîrt la mine în cap, în timp ce tu încerci să-mi explici de ce raţionalul e raţional şi realitatea e realitate.

Eu nu vreau să trăiesc în realitatea ta. Eu am realitatea mea cu Luna, cu pisici şi dinamism în treceri la roşu.

Mie mi-e frică să nu cad şi să-mi zdrobesc visele şi creierii de asfalt pentru că afară nu mai ninge, dar eu încă sper şi cred că ninge.

Eu vreau ca anul ăsta să mă suni pe 27, nu pe 26, aşa ar fi mai frumos.

 
  Îți aduci aminte cînd am cumpărat un kilogram de căpșuni, unul de banane și un tub întreg de frișcă? Le-am amestecat la tine la balcon într-un vas mare şi le-am savurat cu şampanie. Îţi aduci aminte? Eu da.

eu mă gîndesc uneori cît de greu mi-ar fi să te uit, pentru că mi-ai dat atît de multe motive să te ţin minte, în toată deplinătatea persoanei tale.

Ştii ce nu-mi place mie la dragoste? că te prosteşte. Cînd iubeşti, nu te gîndeşti că afară-i frig, te gîndeşti că în braţele lui e cald. Cînd mănînci un măr te gîndeşti doar că pe el îl dor dinţii de la mere şi nu le mănîncă.

Şi uneori, eu mă gîndesc la albastru. La cît de albastre îmi sunt amintirile mele cu tine.

Pauză.

eu aş vrea ca fiecare om să iubească măcar odată în viaţă. Să se prostească în totalitate, să uite, să plîngă, să rîdă pînă la lacrimi, apoi iar să plîngă. Să alerge, să se împiedice, să suspine şi să ţipe din adîncul pieptului. Eu aş vrea ca fiecare om să caute şi să nu găsească, apoi să uite.

Nu e nimic frumos în dragoste. Nu am înţeles niciodată de ce oamenii descriu dragostea ca fiind frumoasă. Dragostea e palpitantă, e dinamică, e nebună şi stricată.

Nicidecum frumoasă.

Frumos în dragoste eşti doar tu. Şi ochii tăi mari cu gene lungi, acoperite cu fulgi.

 
    Cînd afară e frig noi căutăm căldură în inimi. Şi dacă nu o găsim în inima noastră, începem să cerşim pe unde apucăm, măcar cîte o fărîmă de ceva. Cînd afară e frig oamenii sunt mai trişti, sau poate mai fericiţi? Cert este că sunt altfel.

Cînd afară e frig noi trecem de la Cola la ceai şi fredonăm cîntece de Crăciun.

Avem timp destul să-l petrecem cu noi. Avem timp destul să ne privim în ochi şi să stăm cu orele în cadă, cu un pahar de vin şi o carte. Ştii, cînd afară e frig noi devenim mai simpli, şi tot de ce avem nevoie e o pătură şi o băutură caldă.

îţi vreau sufletul între palme şi respiraţia între claviculă şi bărbie.

vreau să mă cufund în frig prin şoapte. vreau să ajung la mine prin tine.

Cînd afară e frig noi uităm să ezităm şi uităm cum să avem obraji în culori palide. Cînd afară e frig, bunica mea face focul în sobă şi mămăligă.

fumul de ţigară se amestecă cu abur şi-ţi imaginezi cîte o fărîmă de duh părăsindu-ţi trupul cu fiecare respiraţie.

îţi încălzeşti nasul în obrazul lui şi-l mai şi săruţi copilăreşte din cînd în cînd. Lumea merge grăbită şi tu încerci să-ţi aminteşti dacă trebuie să ajungi undeva azi, şi-ţi mai faci un ceai.

Cînd afară e frig, în mine e cald.

fie de la ceai, fie de la tine.

   Starea mea de a nu fi cu tine are o definiție. Starea mea de a nu fi cu tine se numește nod în gît. Mă sufoc de la prea puțin de tine și de la faptul că am îngropat acel prea mult din mine adînc în capilare și nenorocitul vrea acum să iasă la suprafață.

Eu promit, eu promit că n-o să-l las. O să-l îngrop cu pahare de vin roşu şi o să-i arunc cu pietre în faţă pînă cînd va înţelege că nu are rost. Că luptă împotriva unui sistem prea puternic şi prea bine pus la punct.

Cel mai trist este că ştiu şi înţeleg prea bine că întotdeauna voi cerşi cîte ceva de la tine, pentru că existenţa şi viziunea îmi sunt tulburi atunci cînd nu-mi ajungi.

Vreau să plecăm împreună într-un oraş mare şi aglomerat, pentru ca să-mi poţi strivi florile crescute cu atît de mult drag în sufletu-mi. Vreau să-mi pierd mireasma de odinioară şi să o înlocuiesc cu tine. Pentru ca unde o să mă termin eu, să începi tu.

Vreau să-ţi pun mînuşa umedă pe păr şi să-ţi ridic capul în sus, ca din gura ta să iasă abur în forme gri, în contrast cu buzele roşii şi pline. Şi apoi să-mi reproşezi că sunt neatentă şi că o să răcesc, dar eu să nu te aud, pentru că-mi vorbeşti din adîncul spatelui şi-mi pari pe cît de aproape, pe atît de departe.

Ştii, ochii tăi nu sunt oglinzi, ci mai degrabă caleidoscoape. De asta îmi e frică de tine, fiecare mişcare îţi schimbă întreg spectrul vizual, ajungînd de la verde-neon la opac.

Eu cel mai mult te iubesc după ploaie, cînd bobocii trandafirilor ţi se deschid şi caută disperaţi raze de soare.

  Da, mulţumesc de anunţuri şi de email-uri, dar sincer, nu mă deranjează. Simt o oarecare furie interioară cînd văd lume care-şi asumă cuvintele mele şi se mai simt şi mîndri de asta, postează pe reţele de socializare şi-şi fac reclamă, dar în principiu, chiar nu mă deranjează.

Vreau să clarific un lucru simplu de tot, eu scriu pentru suflet, la început doar pentru al meu, acum şi pentru al vostru.

Şi, sinceră să fiu, rămîn un pic confuză, pentru că fiecare cuvînt înşirat aici, este o tristeţe, o bucurie, un vis nerealizat, o fărîmă de mine înmuiată în mai mult mine. Şi cu toate astea, oricum se găsesc oameni care şi le asumă.

Ce pot eu să cred despre ei? Păi singurul lucru pe care-l pot crede la moment e că n-au personalitate. Fiecare om este o poveste, fiecare om ne învaţă să greşim, să iertăm şi să iubim.

Şi deci, atunci cînd printre milioanele de pagini de web cineva-mi postează trăirile sub numele lor, nu mă pot simţi decît confuză.

De ce ai prefera gîndurile altcuiva, cînd ale tale sunt de sute de ori mai aproape de inima-ţi?

 
    Te rog frumos să-mi permiţi să te apuc încet de degete şi să te iau cu mine. Să te port pe aripile a ceea ce ţi-ai dorit mereu, dar ai tăcut, pentru că eşti sfios ca un copil.

Ştii, eu te iubesc la fel cum iubesc tăcerea. Mut şi cu neagră recunoştinţă.

Eu îmi amintesc de tine în nuanţe mai afabile, decît îmi amintesc de propria-mi existenţă. Eu îmi amintesc cum trupul tău curgea în mine şi celulele-ţi picurau încet, atunci am înţeles că fără de tine nu. Eu fără de tine refuz.

Vreau să coborîm valea spre rîu, şi să sărim în apa rece şi murdară. Vreau să-ţi simt palmele frîngîndu-mi toracele şi sorbindu-mi trupul. Vreau să depind de tine, cu fiecare particulă a corpului meu.

Şi te văd strîngîndu-mi faţa în palme, tremurînd tot, abia controlîndu-ţi slovele care ies nedesluşite dintre buzele de culoarea echimozelor, cu pielea de un albastru de nedesluşit sub lumina oarbă a lunii. Te văd strecurînd apa printre degete. Te văd suflînd înspre mine cu viaţă şi degerături.

Cum mă strîngi cu o forţă insuportabilă şi-mi şopteşti că mă iubeşti


şi cum eu îţi dau palme peste faţă şi îţi spun că e tîrziu
şi e frig.

    Eu mă înec pe uscat. Mie oxigen nu îmi ajunge, şi încerc să-i acoper lipsa cu nicotină şi cu lacrimi murdare. Eu ştiam că fericirea nu-i ieftină, dar nu ştiam că trebuie să plătesc ca pentru un rinichi pe piaţa neagră pentru ea.

Eu vreau prea multe şi nu obţin nimic. Eu am crezut toată viaţa că am multe talente pentru ca să ajung să realizez că sunt jalnică, din toate punctele de vedere. Nu am nevoie de cuvinte care să mă calmeze. Am realizat că abia acum m-am trezit dintr-un vis care a durat mult prea mult. Mi-a făcut nespusă plăcere să cred că totul e bine şi că totul va fi bine.

Eu m-am săturat să vorbesc despre disperare şi despre dezamăgire. Eu m-am plictisit deja să vorbesc despre disperare şi despre dezamăgire. Eu vreau să vorbesc despre cît de mult îmi plăceau gutuiele cînd eram copil. Dar nu pot, pentru că văd zeci de oameni suferind în fiecare zi, şi mă simt ca o trădătoare cînd îmi permit să mă simt fericită.

Şi văd zi de zi oameni care au ajuns departe, oameni care fac şi care pot face, şi apoi mă văd pe mine, într-o baltă de mizerie de alde "eu vreau să cred că pot" şi "sunt oameni care mă iubesc, eu ştiu". Eu văd oameni care au idealuri pe care mai apoi le întrec, şi eu îi observ în timp ce beau ceai verde cu lămîie şi mai scriu încă odată pe blog despre cît de jalnică e existenţa mea.

Eu văd oameni care termină facultatea şi îşi iubesc meseria, în timp ce eu încă mă gîndesc destul de serios să desenez cu creioane colorate pe vreun placat publicitar din centru. Să fie.

Eu ştiam că viaţa costă mult. Eu ştiam că fericirea costă şi mai mult. Dar nu mă aşteptam să cad din al nouălea cer direct în iadul pe care, azi, îl numesc realitate.

Doare. Arde.

 

    Știi ce mă enervează pe mine?

Pe mine mă enervează oamenii proşti. Dar vă rog, să nu omitem faptul că "proşti" are atît de multe sensuri încît nici oamenii deştepţi nu le pot explica pe toate. Oamenii proşti sunt oamenii care nu ştiu cînd să tacă, şi cînd să vorbească. Sunt ăia care nu-şi ţin gura nici cînd lumea din jur îi imploră s-o facă.

Oamenii proşti sunt oamenii care-şi aleg singuri toate activităţile în care vor să se implice, apoi se plîng că nu au timp şi că le este greu.

Oamenii proşti sunt cei care stau cu o tabletă în mînă şi povestesc despre tusa de asară di la Cocos şi despre cum acolo era "p'zda şeia de X care aşă-i de pafosnaia". E îi pafosnaia. Tu nu eşti. Ea e.
Am observat chestia asta în caracterul moldovenilor. La noi TĂŢ îs pafosnîe. Da eu nu-s. Nu. Eu nu-s.

Eu recunosc, da eu îs pafos. Avînd în vedere faptul că atunci cînd unui om îi place să se îmbrace bine, se machiază dimineaţa pentru ca să arate respectabil şi curat, îşi permite să mai iasă din cînd în cînd în oraş, vizitează localuri care-i plac şi alege în loc de obişnuita bere poate 2-3 shoturi de tequila - tu eşti pafos,
eu declar, oficial, la data de azi - eu-s pafos.

Oamenii proşti sînt oamenii cărora le pare că fără strelşi şi fard violet - ziua nu poate începe. Oamenii proşti sunt cei care nu învaţă pentru că nu le trebu. Cum p'la mea poate ceva, în general, să nu-ţi trebuiască în viaţă? Omul trăieşte pentru ca să înveţe. Du-te la cursuri, interesează-te, citeşte, nu te axa doar pe un domeniu, fă-ţi viaţa mai interesantă.

Oamenii proşti sunt cei care preţuiesc prietenii mai mult decît pe mama.

Prost, înseamnă să te uiţi dimineaţa pe fereastră şi să nu te gîndeşti de cîteva ori că dimineaţa e un nou început.

Oamenii proşti sunt cei care nu mănîncă ciocolate, tort şi prăjituri de la bunica, pentru ca să nu pună kilograme pe ei. Cei care întreabă "unu?" cînd transmiţi 5 lei în rutieră, cei care susţin că limba în care vorbim noi se numeşte "moldovenească", cei care au spus macăr odată în viaţa fraza "tu ştii şine-i tata meu?", cei care scriu propoziţii fără virgule, care nu-şi fac planuri de viitor, care n-au iubit niciodată, care nu zîmbesc cînd văd un copil mic, o pisică sau o vrăbiuţă.

Oamenii proşti sînt cei care n-au mîncat niciodată mere, pere sau piersici din copacul din grădină.

Oamenii proşti sunt cei goi în interior, un gol pe care niciun machiaj, niciun Cocos şi niciun 24 de litri de bere n-o să-l poată umple.

Niciodată.

   Mie îmi place să te aud pe tine respirînd. Eu îţi iubesc fiecare mică circumvoluţiune de pe buze. Eu îţi dăruiesc universul întru fericire şi un pic de disperare.

Eu mai am un pic şi devin fată mare. Tu mai ai un pic și devii mai mic decît ai fost vreodată. Adevărul e că noi nu avem nici măcar un fel de viitor, noi am crescut și am descrescut întru pierzanie. Noi nu vom stăpîni mări şi nu vom atinge idealuri, noi vom rămîne jos printre bulgări mici de noroi şi fire uscate de nisip.

Dar adevărul e că noi vom fi, de fapt, singurii destul de jos pentru a putea mirosi iarba, sau pentru a gusta roua. Noi vom auzi paşii grăbiţi, înălţîndu-se, a fiecăruia dintre voi, şi apoi vom asculta fiecare prăbuşire.

Şi, eu cred, noi vom fi fericiţi. Noi vom visa, dar nu vom ajunge nicăieri, pentru că asta e natura noastră - de a rămîne jos. Noi vom spera, dar nu vom atinge, noi vom încerca dar nu vom reuşi, toate astea pentru că noi nu.

Dar nouă ne place jos.

Atîta timp cît jos înseamnă împreună, şi atîta timp cît eu te aud pe tine respirînd. 

 Sînt lucruri, momente și persoane de la care am aglomerări de fluturi în stomac. Ca lumina de afară cînd e amurg. Cînd e destul de întuneric ca să vezi de departe oamenii mergînd cu ţigări aprinse şi destul de lumină ca să le desluşeşti şi feţele. Cînd e destul de frig ca să fii îmbrăţişată şi destul de cald ca să stai nemişcat cu orele. Cînd guşti un vin bun pentru prima dată şi realizezi că nu e nici pe departe ultima. Cînd eşti atît de fericit încît începi să plîngi.

Eu nu vreau să alung trecutul, pentru că el e o parte importantă din mine. Eu vreau picioare murdare pe scaune mari din metrouri vechi.

Şi în închegăturile viselor vii, ard punţi de vise moarte, transformate în cenuşă. Şi continuăm să ne ducem de nas cu ideea că totul e posibil, pînă cînd ajungem goi pe pămîntul rece.

Şi, Doamne, e atît de frumos încît inima îmi bate mai repede şi mai cu putere, e atît de întuneric şi atît de luminos. E mai presus de pămîntesc şi de cotidian, e dăruire completă, e uitare de sine întru bunăstarea celor flămînzi de frumos şi de estetic.

Eu nu vreau să dau foc trecutului, eu vreau să dau foc beţişoarelor mici de nicotină. Şi eu, tu, noi, am trecut prin cîte alţii n-au trecut în 10 ani. Şi-mi amintesc cît de calde îţi erau mîinile cînd mi le strîngeai la miez de noapte. Şi cît ne erau de roşii obrajii cînd cumpăram căciuli de Moş Crăciun în parc.

Şi cît de multă dragoste vedeam în ochii tăi.