Shampoo addicted

Mi-a fost mereu ruşine dacă cineva se uita mai lung la mine. De mică plîngeam mult şi o imploram pe mama să-mi ia şi mie reviste roz Prinţesele şi Barbie şi pix cu puf în vîrf ca să fiu şi eu ca restu',dar nu-mi lua. Şi apoi spuneam mereu că nu-mi iau pentru că nu-mi plac. Dar îmi plăceau...îmi plăceau atît de mult şi cînd le aducea cineva la şcoală savuram fiecare cuvînt,oricum cu o faţă nepăsătoare.

Şi atunci cînd a fost perioada cu "nu ne permitem" am suferit mult. Nu am suferit mai mult ca părinţii mei,nu am suferit pentru că sunt total materialistă,ci pentru că pe atunci credeam că prietenii mei se vor întoarce de la mine dacă nu voi avea ceea ce au şi ei,dar apoi mi-am dat seama că prietenii adevăraţi vor rămîne alături de mine orice haine nu aş purta,cît de ciufulită nu aş fi şi orice aş mînca sau bea. Abia acum am aflat aceste lucruri,atunci imploram jachete şi genţi cu Barbie.

Tatăl meu avea mereu gusturi ciudate (pentru mine,atunci). Aveam 6-7 ani,cînd toţi purtau jachete cu sclipici şi ghetuţe roz,eu purtam pantaloni la dungă şi jachete albastru închis proaspăt călcate. Nu pentru că aşa era moda sau pentru că eu vroiam,ci pentru că părinţii mei de mică vroiau să mă transforme într-o femeie adevărată,elegantă şi serioasă.

Am invidiat mereu pe cei din jur,pentru orice nu ar fi fost,lucruri sau înfăţişare sau sentimente pe care le primeau. Mi-am dorit mereu să am mai mult,nu pentru ca să arăt ci pentru ca să ştiu că am şi pot.

Şi la un moment dat am realizat că nu merită. Nu merită pentru nimeni şi pentru nimic. Da,cine îmi va fi alături,îmi va fi alături cu sau fără apartament în centru,cu sau fără haine de firmă,cu sau fără careva talente ascunse. Nu m-am simţit niciodată specială sau diferită.

Toată lumea îmi spune că sunt cel mai pozitiv om pe care îl cunosc...şi sunt de acord. Pentru că îmi place să trăiesc,îmi place să mi se facă milă şi să ajung fără niciun leu de 1 cînd ies din subterană,îmi place să zîmbesc la copiii mici care trec pe drum,îmi place să respir aerul curat şi să zîmbesc spre soare,îmi place să alerg prin pădure şi să-mi taie calea vreo veveriţă,îmi place să vin acasă unde mă simt bine şi cald şi împlinită,îmi place să ies după un duş cald şi să mă pun în pat cu o carte bună,îmi place să zîmbesc tuturor şi să nu plîng niciodată în faţa nimănui,îmi place să fiu aşa cum sunt,îmi place să deschid celor care mă cunosc o nouă lume.

Şi nu voi renunţa la asta nicicînd,chiar dacă niciodată nu îmi voi permite hainele şi casele voastre,niciodată nu voi arăta la fel de bine ca voi,niciodată nu voi fi la fel de atrăgătoare ca voi şi băieţii nu vor întoarce mereu capul după mine şi niciunul nu-mi va face curte cum vă face vouă.

Şi dacă sincer,acum nu vă mai invidiez deloc. Ba chiar mi-e milă de voi,pentru că a fi simplu e un lucru mare. Şi nu-mi pasă deloc dacă îmi voi lua haine de la SecondHand (care de fapt sunt mai originale) şi voi trăi undeva într-un sat,şi voi merge la o şcoala din sat,şi nu voi da doi bani pe cosmetice şi pe părerea celor din jur.

Pentru că trăiesc,cu adevărat. Şi acum chiar nu-mi mai pasă.

Ghostgirl:Homecoming. Tonya Hurley.

Nu doar promisiunile,ci şi principiile. Sau faptul că spuneţi că niciodată nu o veţi suporta pe aia,ăla,dar pînă la urmă deveniţi prieteni?

Şi nu vine vorba doar despre promisiuni sau principii. Vine vorba şi despre scopuri,vise,la care pur şi simplu ai renunţat. De ce? Pentru că erai slab,pentru că erau peste limitele tale sau pur şi simplu pentru că ţi-a fost frică de lume. Şi nu sunt doar scopuri pe care le-ai povestit vecinei la o cafea,sunt vise care ţie îţi croiau viaţa încet,încet,sunt în primul rînd promisiune date ŢIE nu comunicate vecinei.

Devii un nimic pentru tine,deoarece nu ai avut forţa destulă să treci peste greutăţi. Nimeni nu a spus că este uşor şi nici nu o va spune niciodată,dar toţi pot spune că merită. Merită sacrificiile,merită timpul,merită banii,merită nervii. Merită tot ceea ce ai investit.

Tu ţi-ai îndeplinit vreun vis? Ai renunţat la multe? Ţi-a părut rău?

De ce întreb ţi de ce azi? Mi-am pus şi eu azi un scop. Da nu vă spun pentru că eu un scop pentru mine,nu pentru ochii lumii. Da' dacă îl îndeplinesc şi merg pînă la capăt-mă laud. Caneşna mă laud.

Hugs.

Inspirată de ea.

Nu m-a atras,pentru că privea vag,ca toţii bărbaţii de altfel. Nu căuta cu privirea cele mai ascunse detalii,doar privea,de parcă dorea să vadă doar culorile,să trăiască în nişte pete. Avea look'ul ăla tipic adolescenţilor dar arăta foarte matur.

Era agresiv,era ciufulit, neîngrijit, ciudat, visător, nepăsător, murdar...ridica ochii din pămînt pentru a-i închide din nou în faţa soarelui.Îl priveam cu ochi mari,vrînd să găsesc ceva simetric în figura lui,o fărîmă de ordine sau un fir de păr aranjat. N-am găsit.

Avea ochi verzi,mari,cu gene negre şi scurte. Părul îi dădea în ochi,dar nu-l deranja.

El nu era genul meu. Nu era genul nimănui. El privea în ochi cînd vorbea cu tine. Te ajuta fără să te facă să roşeşti. Nu spăla mîinile după masă (şi nici înainte),nu dansa,nu desena, nu cînta, nu avea poze pe facebook.

Nu era un om inteligent şi nici nu avea idei strălucite. Trezea multe aşteptări de la toţi pentru că TREBUIA să fie cineva în viaţă,el însă dorea să trăiască.

L-au dat părinţii la colegiu să-l facă avocat...şi l-au exmatriculat. Pentru că întîrzia şi chiulea.

Îmi vorbea privindu-mă direct în ochi şi zîmbînd,nu întrerupea sau devia,pur şi simplu asculta. Şi eu puteam să plîng doar la el în braţe,pentru că doar el înţelegea. Nu-mi spunea că ceilalţi sunt nişte nesuferiţi şi eu sunt cea mai bună,nu-mi promitea nimic,doar asculta şi-mi zîmbea trist şi-mi spunea că totul va fi bine,că el e aproape. Şi eu credeam.

Şi Doamne. L-am iubit atît de tare.

Pe cine? Pe el.

Leagănul pisicii,Maurice Baring

Uneori cei mai puternici oameni dimineaţa sunt cei care au plîns întreaga noapte.

Şi nu vreau să mă ierţi,vreau doar să accepţi că-mi pare rău. Pentru tot. Chiar şi pentru momentele bune.

Cred că pur şi simplu nu merit să fiu fericită. Şi mi-e oarecum milă de mine.

Dar nu vreau să uit,vreau doar să-mi pară rău.

Te rog.

Şi vrei din toată puterea,pentru că eşti mai frumoasă cînd zîmbeşti...dar nu poţi.

Pentru că deja urăşti să fii atît de falsă şi deja îţi e indiferent dacă eşti sau nu frumoasă sau de cum se simt cei din jur.

Pentru că te saturi să tot dăruieşti tuturor,zîmbete,îmbrăţişări,fericire şi să nu primeşti nimic în schimb. Pe cine încerci să minţi? Desigur că aştepţi ceva în schimb,mereu vei aştepta. Aştepţi măcar răspuns,dar nu primeşti.

Şi ai obosit să tot dăruieşti. Şi te opreşti,şi aştepţi. Aştepţi o zi,două,o săptămînă şi vezi că oamenii nu dăruiesc,nu atît ţie cît şi celorlalţi. Nimeni nu dăruieşte,nimeni nu-ţi dăruieşte ţie nimic,înainte măcar dăruiai tu şi erai fericită,acum nimic.

Şi te trezeşti iar dimineaţa după ce ai adormit noaptea în timpul unui plîns cu sughiţuri şi falsezi cu acelaşi talent un zîmbet larg şi rîzi la toate glumele ratate ale părinţilor şi cuprinzi din nou şi săruţi din nou,fără a primi ceva în schimb şi fără a mai vedea aşa oameni ca tine pe undeva.

Şi continui aşa zi de zi. Şi fiecare dimineaţă te întreabă: "Vei mai rezista mult?"

Şi tu nu răspunzi niciodată,pentru că trebuie să falsezi zîmbetul ăla larg.

Te urăsc pentru că m-ai distrus pe mine,te urăsc pentru că m-ai transformat pe mine în ceva ce urăsc.

Te urăsc pentru că te-am iubit prea tare. Şi acum vreau doar să-ţi reproşez tot ce am pe suflet pentru ca să-ţi arăt că şi eu pot urî aşa cum urăşti tu!

Şi mi-e milă de tine.