Îmi place să zîmbesc,pentru că lumea zîmbeşte odată cu mine. Privesc oamenii care sunt atît de trişti,vrei să zîmbeşti,indiferent de dispoziţie,vrei să zîmbeşti pentru a-i face pe ceilalţi să zîmbească. Dar ce se întîmplă cînd nu poţi zîmbi?
Şi vrei din toată puterea,pentru că eşti mai frumoasă cînd zîmbeşti...dar nu poţi.
Pentru că deja urăşti să fii atît de falsă şi deja îţi e indiferent dacă eşti sau nu frumoasă sau de cum se simt cei din jur.
Pentru că te saturi să tot dăruieşti tuturor,zîmbete,îmbrăţişări,fericire şi să nu primeşti nimic în schimb. Pe cine încerci să minţi? Desigur că aştepţi ceva în schimb,mereu vei aştepta. Aştepţi măcar răspuns,dar nu primeşti.
Şi ai obosit să tot dăruieşti. Şi te opreşti,şi aştepţi. Aştepţi o zi,două,o săptămînă şi vezi că oamenii nu dăruiesc,nu atît ţie cît şi celorlalţi. Nimeni nu dăruieşte,nimeni nu-ţi dăruieşte ţie nimic,înainte măcar dăruiai tu şi erai fericită,acum nimic.
Şi te trezeşti iar dimineaţa după ce ai adormit noaptea în timpul unui plîns cu sughiţuri şi falsezi cu acelaşi talent un zîmbet larg şi rîzi la toate glumele ratate ale părinţilor şi cuprinzi din nou şi săruţi din nou,fără a primi ceva în schimb şi fără a mai vedea aşa oameni ca tine pe undeva.
Şi continui aşa zi de zi. Şi fiecare dimineaţă te întreabă: "Vei mai rezista mult?"
Şi tu nu răspunzi niciodată,pentru că trebuie să falsezi zîmbetul ăla larg.
