Ştii care-i chestia cea mai importantă în toată situaţia asta? Că n-ai pe nimeni. N-ai pe nimeni să tacă lîngă tine,să te-apuce de mînă şi să tacă,să plîngă cu tine,sau doar să tacă. Pentru că nu trebuie să auzi cum totul va fi bine,ştii tu prea bine că nu va fi,sau poate va fi,dar ce contează,acum e rău. Şi vrei doar să vorbeşti cu cineva,pentru că..na,ai nevoie de un suflet care cel puţin să asculte.
Şi toată viaţa ne-am ascuns după castele de nisip pe care le construiam noi singuri,şi le făceam fragile,cu intenţia de a fi răsturnate de cei cărora le va păsa,cu adevărat. Dar nimănui nu-i păsa,şi din beton s-au făcut nisip,şi tot speri că poate poate odată. Şi te-ai obişnuit cu ideea să nu vorbeşti cu nimeni despre tine,să asculţi oameni spunînd despre cît de greu le este,să-i susţii,să le spui că totul va fi bine,şi să auzi de la ei "viaţa ta e atît de perfectă! mereu rîzi! minunat!",să zîmbeşti după asta,să le cumperi îngheţată ca să-i vezi şi mai fericiţi,şi să ajungi acasă şi să plîngi. Să plîngi ca oamenii nebuni,cu sughiţuri,să nu-ţi ajungă aer,să baţi cu pumnii în pereţi pînă îţi sîngerează degetele,să te lungeşti pe podea şi să te înneci în propriile lacrimi,să plîngi atît de mult încît să speri că vei uita,poate poate,odată,de tot.
Şi nu plîngi pentru că ţi-e greu,plîngi pentru că ţi-e greu şi nimeni nu aude. Dar în adîncul inimii ştii,că oricît de multe întrebări nu ţi-ar da cineva,nu vei răspunde. pentru că nu poţi,tu nu vorbeşti despre tine,tu nu poţi,pur şi simplu,vorbi despre tine. Te simţi patetic,şi citeşti mila în ochi,sau curiozitatea aia puternică care te face să te simţi folosit. Cuvintele vin prea multe,prea multe,şi tu le opreşti,unele detalii sunt fără de folos,dar vrei să spui tot,şi ajungi să nu spui nimic. "e totul bine,sunt doar obosită". Şi gata.
La ce să mai disperi,la ce să mai crezi,pune-ţi masca pe faţă şi trăieşte mai departe.
Şi ştii ce doar cel mai tare din toată adunătura asta de cuvinte fără sens? Că te-ai deschis. Odată. O singură dată,unui om. Unui om frumos. Care te-a ascultat,şi tu te-ai simţit pentru prima dată în viaţă liberă,şi ai continuat. Şi te-ai oprit din a-ţi mai pune masca cînd vorbeai cu el,şi apoi ai auzit insulte. Ai auzit cuvinte de ocară,ai auzit indiferenţă,dar cel mai important,ai citit în ochi plictiseală. Şi-ţi dai seama.
Realizezi! în acel moment,anume atunci,realizezi,că lumea te place doar din cauza măştii. Bucata aia de plastic pe care o afişezi lumii,şi pe care o numeşti faţă,ţi-a făcut ţie prieteni. Şi fără de ea eşti un nimeni. Te arăţi pe tine-eşti mort.
Da doare frate'. Asta-i tot! doare. A naibii de tare
Şi toată viaţa ne-am ascuns după castele de nisip pe care le construiam noi singuri,şi le făceam fragile,cu intenţia de a fi răsturnate de cei cărora le va păsa,cu adevărat. Dar nimănui nu-i păsa,şi din beton s-au făcut nisip,şi tot speri că poate poate odată. Şi te-ai obişnuit cu ideea să nu vorbeşti cu nimeni despre tine,să asculţi oameni spunînd despre cît de greu le este,să-i susţii,să le spui că totul va fi bine,şi să auzi de la ei "viaţa ta e atît de perfectă! mereu rîzi! minunat!",să zîmbeşti după asta,să le cumperi îngheţată ca să-i vezi şi mai fericiţi,şi să ajungi acasă şi să plîngi. Să plîngi ca oamenii nebuni,cu sughiţuri,să nu-ţi ajungă aer,să baţi cu pumnii în pereţi pînă îţi sîngerează degetele,să te lungeşti pe podea şi să te înneci în propriile lacrimi,să plîngi atît de mult încît să speri că vei uita,poate poate,odată,de tot.
Şi nu plîngi pentru că ţi-e greu,plîngi pentru că ţi-e greu şi nimeni nu aude. Dar în adîncul inimii ştii,că oricît de multe întrebări nu ţi-ar da cineva,nu vei răspunde. pentru că nu poţi,tu nu vorbeşti despre tine,tu nu poţi,pur şi simplu,vorbi despre tine. Te simţi patetic,şi citeşti mila în ochi,sau curiozitatea aia puternică care te face să te simţi folosit. Cuvintele vin prea multe,prea multe,şi tu le opreşti,unele detalii sunt fără de folos,dar vrei să spui tot,şi ajungi să nu spui nimic. "e totul bine,sunt doar obosită". Şi gata.
La ce să mai disperi,la ce să mai crezi,pune-ţi masca pe faţă şi trăieşte mai departe.
Şi ştii ce doar cel mai tare din toată adunătura asta de cuvinte fără sens? Că te-ai deschis. Odată. O singură dată,unui om. Unui om frumos. Care te-a ascultat,şi tu te-ai simţit pentru prima dată în viaţă liberă,şi ai continuat. Şi te-ai oprit din a-ţi mai pune masca cînd vorbeai cu el,şi apoi ai auzit insulte. Ai auzit cuvinte de ocară,ai auzit indiferenţă,dar cel mai important,ai citit în ochi plictiseală. Şi-ţi dai seama.
Realizezi! în acel moment,anume atunci,realizezi,că lumea te place doar din cauza măştii. Bucata aia de plastic pe care o afişezi lumii,şi pe care o numeşti faţă,ţi-a făcut ţie prieteni. Şi fără de ea eşti un nimeni. Te arăţi pe tine-eşti mort.
Da doare frate'. Asta-i tot! doare. A naibii de tare
