Era o dimineaţă rece de octombrie, care semăna mai mult cu o zi caldă de decembrie, sau una proastă de mai. Deşteptătorul suna deja de 5 minute, dar ea dormea prea adînc pentru a avea vreo conexiune cu tot ce înseamnă cotidian. Şi-a dezlipit genele cu greu, lăsînd la vedere doi ochi mari şi verzi, obosiţi de la prea puţin somn şi prea multă veghe. "Cafea?" şopti o voce cald lîngă ureche, făcîndu-i nişte fire mai mici de păr să tremure iar degetele să se încleşteze de emoţie. "Da, te rog, fără zahăr". Cafeaua era una dintre puţinele lucruri care o puteau convinge să iasă de sub plapumă dimineaţa.
Ceaşca aburindă de licoare neagră însemna pentru ea mai mult decît atît. Era o delectare sufletească şi fizică. Era o cupă plină cu amintiri ale lucrurilor care au rămas mult în urmă, a unor universuri care se nasc şi mor în miimi de secundă atunci cînd buzele sorb gust amărui.
Cafeaua îi amintea de copilărie. Mirosul înţepător din bucătărie, unde tata stătea cu o ceaşcă mare şi un ziar, avînd un zîmbet fermecător pe faţă. Zilele reci de iarnă cînd cuprindea paharul cu ambele mîini şi lua înghiţituri mici, cu precauţie, ca un pictor singur în faţa pînzei albe. Şi el. El tot era făcut din boabe minuscule de cafea. Avea calitatea aia rară, te privea şi aveai ziua împlinită. Îţi dăruia energie şi nu cerea nimic în schimb.
Mereu se întreba de ce fără zahăr? De ce cafea amară, tare şi fără zahăr? De ce nu adăuga lapte şi miere? De ce nu o îndulcea cu pastile şi cacao? Poate era prea grăbită pentru fiţe de femeie mondenă, sau poate era prea femeie pentru a fi dulce.
Şi era mereu grăbită, grăbită spre o direcţie pe care nici ea nu o ştia. Şi obrajii i se făceau de un roşu murdar. Şi prin vene îi curgea cafea - amară, tare şi fără zahăr.
Super! ;)