Și-mi păreai atît de liniștit cînd dormeai. Cînd respirai încet, în perna plină de praful grijilor tale, care ți se scurg noaptea din cap. Iar dimineața tu le adulmeci, le strîngi pe toate și le aranjezi în albumul existenței tale. Un album de suferință și părăsiri. Și căutări.
Te părăsesc apoi te caut, te caut în mine apoi în fiecare. Și nu pot să înțeleg dacă mi-e mai rău, sau mai bine atunci cînd te găsesc.
Viața mea a devenit dependentă de grija mea constantă față de tine. Îți mai aduci aminte cînd ți-am spus despre Alexandra? Și despre vara anului 1816? Știi ce s-a întîmplat în vara anului 1816?
Dar despre pisica din copac? Ea era în copacul meu.
Eu sunt gata să ți-o dau ție, pentru că eu știu că eu voi găsi o cale de a ajunge unde îmi doream atît de mult să ajung. Eu nu mai am nevoie de pisica din copac, sau poate am nevoie de ea mai mult decît niciodată.
Dacă te deranjează zgomotul tastaturii, te rog să mă anunți, înaintea de a reveni înapoi în lumea reală, care e atît de crudă și de rece.
E rece pentru că a obosit. Ca și oamenii. Știți oameni care devin reci, cînd obosesc? Eu știu doi. Erau frumoși, dar au obosit de noi, și s-au răcit. Ca și orașul în timpul iernii, el obosește și ne învelește în alb, ne dă sărbătorile de Crăciun și concedii la munte, și cînd se gîndește să ne mai dea o șansă, încearcă să ne iubească din nou.
Eu ție ți-aș da un milion de șanse. Oare cum n-ar fi dacă n-aș obosi nu de tine?
Tu mie îmi spui că eu sunt frumoasă. Și eu văd doar păsări cu aripi frînte, care nu-și vor putea lua zborul niciodată, dar care încearcă. Oare eu m-am săturat să încerc?
Ce spui? Ce crezi?
Tu nu crezi și nu spui nimic. Tu ești adormit. Și o, cînd te privesc, cît aș vrea, cît aș vrea și eu măcar o fărîmă din liniștea ta pentru mine.
și două pentru tine, pentru cînd te vei trezi.
Te părăsesc apoi te caut, te caut în mine apoi în fiecare. Și nu pot să înțeleg dacă mi-e mai rău, sau mai bine atunci cînd te găsesc.
Viața mea a devenit dependentă de grija mea constantă față de tine. Îți mai aduci aminte cînd ți-am spus despre Alexandra? Și despre vara anului 1816? Știi ce s-a întîmplat în vara anului 1816?
Dar despre pisica din copac? Ea era în copacul meu.
Eu sunt gata să ți-o dau ție, pentru că eu știu că eu voi găsi o cale de a ajunge unde îmi doream atît de mult să ajung. Eu nu mai am nevoie de pisica din copac, sau poate am nevoie de ea mai mult decît niciodată.
Dacă te deranjează zgomotul tastaturii, te rog să mă anunți, înaintea de a reveni înapoi în lumea reală, care e atît de crudă și de rece.
E rece pentru că a obosit. Ca și oamenii. Știți oameni care devin reci, cînd obosesc? Eu știu doi. Erau frumoși, dar au obosit de noi, și s-au răcit. Ca și orașul în timpul iernii, el obosește și ne învelește în alb, ne dă sărbătorile de Crăciun și concedii la munte, și cînd se gîndește să ne mai dea o șansă, încearcă să ne iubească din nou.
Eu ție ți-aș da un milion de șanse. Oare cum n-ar fi dacă n-aș obosi nu de tine?
Tu mie îmi spui că eu sunt frumoasă. Și eu văd doar păsări cu aripi frînte, care nu-și vor putea lua zborul niciodată, dar care încearcă. Oare eu m-am săturat să încerc?
Ce spui? Ce crezi?
Tu nu crezi și nu spui nimic. Tu ești adormit. Și o, cînd te privesc, cît aș vrea, cît aș vrea și eu măcar o fărîmă din liniștea ta pentru mine.
și două pentru tine, pentru cînd te vei trezi.
