Hai să ne orientăm un pic spre altceva. Ce spui cînd chiar nu ai ce spune? Ori vorbeşti aşa întruna, fără să te opreşti. Sau taci. Şi nici nu poţi spune care-i mai rea.
E mai rău să ţii, să legi de tine, sau să te duci odată cu el. Curentul. Unde duc toţi curenţii, dacă nu la mare? O simţi cum merge făr'de tine, şi făr'de mine.
Dar cel mai tare doare că merge fără noi. Pentru că noi nu mai sîntem deja "noi".
Mă gîndeam cîteodată cum e să fii copil. Nu toate variantele estea, cu fericire şi naivitate, că subiectul ăsta deja e răsuflat, şi mie nu-mi plac subiectele răsuflate.
Cînd te naşti într-un sat micuţ din nordul Moldovei, şi vezi în fiecare sîmbătă o maşinărie mare mare, în care urcă oameni, şi care pleacă departe, departe de universul tău. Şi se îndreaptă dracu' ştie unde. Pentru că la tine universul e format din casa părintească, copiii din mahală şi magazinul de unde tata cumpără pîine şi ciocolată (dacă ai fost cuminte). Şi cît de mare e oare şocul cînd afli că universul e de fapt mare?
Că după sat, este alt sat, şi după satu' ăla mai este alt sat, şi după satul ăla este oraşul! Şi după oraşul ăla mai e altul, şi altul, şi apoi e altă ţară!
Şi mai sunt şi alte planete! Păi cum putea mintea ta de copil să se gîndească vreodată, că după magazinul de la colţ, e o altă galaxie? Că lumea nu se învîrte în jurul plăcintelor bunicii, ci în jurul Soarelui!
Şi oare ce s-a întîmplat în sufletul meu de copil, atunci cînd am ieşit pentru prima dată din Chişinău? Sau cînd am văzut pentru prima dată marea? Oare cum m-am simţit cînd am văzut ceva, ce nu puteam cuprinde cu ochii? Şi era albastră şi rece. şi îngrijorată. Se gîndea cu ce să-şi hrănească peştii şi cum să ţină atîtea corăbii în frîu.
Şi eu acuma mă simt ca un copil, care şi-a părăsit universul, şi a aflat că uite mai este altul.
Că el nu se învîrtea în jurul copacului de cireş din ogradă, că sînt lucruri mai mari, şi mai frumoase, şi mai multe, şi mai dulci.
Oh cît de dulci!
o privet
o boje skoliko let