Mi-a păsat atît de mult timp de ceea ce credeau ceilalţi,insinuînd că nu-mi pasă. Dar îmi păsa şi îmi pasă,pentru că încerc să ascund lucruri şi încerc să fac o părere bună. Dar pur şi simplu e imposibil să nu-ţi pese de oameni şi toţi cei care pretind că nu le pasă cît de puţin sunt doar nişte mincinoşi.
Mi-a fost mereu ruşine dacă cineva se uita mai lung la mine. De mică plîngeam mult şi o imploram pe mama să-mi ia şi mie reviste roz Prinţesele şi Barbie şi pix cu puf în vîrf ca să fiu şi eu ca restu',dar nu-mi lua. Şi apoi spuneam mereu că nu-mi iau pentru că nu-mi plac. Dar îmi plăceau...îmi plăceau atît de mult şi cînd le aducea cineva la şcoală savuram fiecare cuvînt,oricum cu o faţă nepăsătoare.
Şi atunci cînd a fost perioada cu "nu ne permitem" am suferit mult. Nu am suferit mai mult ca părinţii mei,nu am suferit pentru că sunt total materialistă,ci pentru că pe atunci credeam că prietenii mei se vor întoarce de la mine dacă nu voi avea ceea ce au şi ei,dar apoi mi-am dat seama că prietenii adevăraţi vor rămîne alături de mine orice haine nu aş purta,cît de ciufulită nu aş fi şi orice aş mînca sau bea. Abia acum am aflat aceste lucruri,atunci imploram jachete şi genţi cu Barbie.
Tatăl meu avea mereu gusturi ciudate (pentru mine,atunci). Aveam 6-7 ani,cînd toţi purtau jachete cu sclipici şi ghetuţe roz,eu purtam pantaloni la dungă şi jachete albastru închis proaspăt călcate. Nu pentru că aşa era moda sau pentru că eu vroiam,ci pentru că părinţii mei de mică vroiau să mă transforme într-o femeie adevărată,elegantă şi serioasă.
Am invidiat mereu pe cei din jur,pentru orice nu ar fi fost,lucruri sau înfăţişare sau sentimente pe care le primeau. Mi-am dorit mereu să am mai mult,nu pentru ca să arăt ci pentru ca să ştiu că am şi pot.
Şi la un moment dat am realizat că nu merită. Nu merită pentru nimeni şi pentru nimic. Da,cine îmi va fi alături,îmi va fi alături cu sau fără apartament în centru,cu sau fără haine de firmă,cu sau fără careva talente ascunse. Nu m-am simţit niciodată specială sau diferită.
Toată lumea îmi spune că sunt cel mai pozitiv om pe care îl cunosc...şi sunt de acord. Pentru că îmi place să trăiesc,îmi place să mi se facă milă şi să ajung fără niciun leu de 1 cînd ies din subterană,îmi place să zîmbesc la copiii mici care trec pe drum,îmi place să respir aerul curat şi să zîmbesc spre soare,îmi place să alerg prin pădure şi să-mi taie calea vreo veveriţă,îmi place să vin acasă unde mă simt bine şi cald şi împlinită,îmi place să ies după un duş cald şi să mă pun în pat cu o carte bună,îmi place să zîmbesc tuturor şi să nu plîng niciodată în faţa nimănui,îmi place să fiu aşa cum sunt,îmi place să deschid celor care mă cunosc o nouă lume.
Şi nu voi renunţa la asta nicicînd,chiar dacă niciodată nu îmi voi permite hainele şi casele voastre,niciodată nu voi arăta la fel de bine ca voi,niciodată nu voi fi la fel de atrăgătoare ca voi şi băieţii nu vor întoarce mereu capul după mine şi niciunul nu-mi va face curte cum vă face vouă.
Şi dacă sincer,acum nu vă mai invidiez deloc. Ba chiar mi-e milă de voi,pentru că a fi simplu e un lucru mare. Şi nu-mi pasă deloc dacă îmi voi lua haine de la SecondHand (care de fapt sunt mai originale) şi voi trăi undeva într-un sat,şi voi merge la o şcoala din sat,şi nu voi da doi bani pe cosmetice şi pe părerea celor din jur.
Pentru că trăiesc,cu adevărat. Şi acum chiar nu-mi mai pasă.
Frumos, Morgan! E cel mai sincer lucru pe care l-am citit de mult timp. Știi, cred că asta e fata de care m-am Îndrăgostit: cea căreia nu-i era frică să scrie despre cele mai confidente lucruri pentru că erau atât de consistente pentru ea, pentru că purtau o parte atât de importantă din ea. Mi-e dor și îi simt lipsa.
<3 mulţumesc enorm, chiar mi-ai făcut ziua cu comentariul ăsta