Ştii,sentimentul ăla pe care-l ai de...nici tu nu ştii de cînd îl ai. Cînd vrei să te ridici de pe scaun şi să ieşi din camera care te sufocă,să deschizi uşa fără să o scîrţîi şi să ieşi. Să ieşi din tot ceea ce pînă acum ai numit în zadar viaţă,să pleci pur şi simplu din monoton şi să simţi vîntul rece care-ţi bate nemilos faţa. Să-l iubeşti,să-l cuprinzi,să te pierzi în el,să-l înconjori din toate părţile pentru ca mai apoi să dispară,apoi să-l găseşti iar,să te ridice pe culmi şi să te coboare înapoi,să te răcorească şi să-ţi ridice părul desprins sus de tot. Să fugi. Departe de tot ce vezi în jur,de tot ce te înconjoară. Să fugi măcar pînă la capătul pămîntului. Să tot fugi şi să fugi pînă cînd ieşi din cartierul tău,să continui să mergi mai departe,pînă ieşi din sector,din oraş...să continui însă de parcă ai merge pe un spaţiu gol fără de graniţe,ce-ţi pasă ţie de ei? Ce le pasă lor de tine?
Şi să mergi...să tot mergi. Pînă nu mai vezi păsări deasupra capului şi vîntul ţi-a uscat de tot lacrimile. Să-l iei din nou la braţ şi să continui să mergi,să mergi,să mergi... De parcă ai fi intrat într-o transă,să nu te uiţi la tăbliţele pe care sunt scrise nume de oraşe,doar să continui să mergi. Îţi intră pietricele în papuci şi nu mai poţi merge normal,dar mergi mai departe. Mergi,mergi,mergi. Oare cît ai mers? Oare cîte apeluri pierdute ai?
Nu contează.
Continui să mergi. La un moment dat te opreşti. Te aşezi pe iarbă şi te descalţi.
Picioarele îţi sîngerează. Ai obţinut ce ai vrut,o durere destul de mare să o acopere pe cea din suflet.
Acum te poţi opri.
