Shampoo addicted

  Am o întrebare. Pentru toţi cei care-mi citesc blogul, sau "mă citesc", cum îmi place mie să-mi spun, şi apoi scriu comentarii în care se luptă cu mine, la propriu, şi sunt deranjaţi, şi nu le place, şi-mi spun că sunt şi naivă şi proastă şi idioată şi etc.

De ce dracu mă citeşti? Crezi că viaţa nu ne-o arătat colţii destul mă mai faci să mă simt prost şi tu? N-o să spun over rated-ul "nu-mi pasă de ce spuneţi" sau "haters gonna hate", pentru că oricît am încercat să nu-mi pese de ce cred oamenii, îmi pasă. Dar sunt indignată.

Eu sunt de părerea că dacă îţi place ceva trebuie să strigi în gura mare, dacă nu-ţi place să treci pe alături. Atît. Rog de azi înainte comentariile insultătoare sau unde voi aveţi de gînd să vă sfădiţi cu mine şi să-mi negaţi toată părerea exprimată în articol, să le ţineţi pentru voi. Nu vă face pe voi mai buni, sau mai răi, mă face pe mine să mă simt mai prost. Am dus o politică foarte patriotică pe blog, acceptînd şi postînd orice comentariu, de orice gen, şi chiar răspunzînd la unele (nu cu aceeaşi monedă).

Şi nu, nu mă deranjează faptul că nu eşti de aceeaşi părere, nu mi-e frică că o să-mi demonstrezi că sunt greşită, pur şi simplu îmi deranjaţi nervii de fimeie. Atît. 

    Nu înţeleg de unde s-a luat toată chestia asta cu copilăria, cum că e cea mai frumoasă perioadă a vieţii şi toţi o vor înapoi, şi poeţii scriu poezii despre ea, şi prozatorii cărţi întregi, şi citate, şi chestii.
    Numai copilăria mea a fost de căcat?
    Sincer, de ce ar fi copilăria cea mai frumoasă perioadă a vieţii? Eu sunt ok şi cu adolescenţa, poate chiar îmi place mai mult. Să ne gîndim din altă perspectivă, cum am fost în copilărie? Nişte mucoşi care îmblam care pe unde ştie şi ne holbam ca degradaţii la tot ce vedeam. Ne învîrteam prin casă parcă aveam prea multă vodkă în organism şi dădeam la sigur cîte vreo vază pe jos, şi prinem o palmă la cur din tot sufletul de la mama. Şi lumea ne spunea că paturile zboară şi Zîna Măseluţă as'ne fure dinţii de sub pernă şi noi aşa-i credeam, şi aşa ne părea că toţi îs buni, pînă nu te apuca vrounu de mînă ş te trăgea după colţ.

Singurul lucru pentru care copilăria ar putea să fie apreciată ar fi pentru că puteai face orice dracu vroiai şi erai acceptat şi chiar aplaudat de toţi. Vrei s'te sui pe masă? Sui. Vrei pe cap? Sui. Vrei să te murdăreşti de noroi ca ultimu porc? Davai. Acuma dacă faci ceva de genul dat precis ajungi la evidenţă la Codru. Dar ştii, eu nu pot s-o iubesc nici pentru asta. Pentru că chiar dacă am făcut ceva din lista asta de "nesănătoşenii" nu le mai ţin minte, şi oricum au fost acceptate, nici n-are farmec. Iaca amuia s'te sui pe masă, ehehe, adrenalină. Cum să fugăresc toţi chelnerii după tine şi mama are aproape nervnîi srîv, pîn la 40 de ani o să ţii minte.
   Şi pînă la urma urmei, pentru mine copilăria nu a însemnat nimic spectaculos. Eram proastă ca un borcan de castraveţi marinaţi, ni părea că mama şi tata îs Dumnezău şi toţi din jur îs îngeri, nimic rău nu se întîmpla şi dacă se întîmpla asta era că s-o terminat bomboanele. Da, poate cuiva o să-i placă anume pentru faptul că totul era atît de uşor şi de simplu, că noi eram proşti tăţ buni şi tăt se putea. Dar mie nu-mi place.

Mie-mi place adolescenţa, cînd am început să căutăm, să aflăm, să descoperim, să le dăm tuturor feţele potrivite, fără îngeraşi şi bombonele, cînd lumea în sfîrşit mai are oleacă de sens.

Şi chiar dacă ar fi fost o copilărie frumoasă, sau cel puţin normală, oricum n-o vreau înapoi. Cui trebu. Vreau adolescenţă, mai multă şi mai intensă. Cu fugit de acasă, cu nopţi petrecut dracu' ştie pe unde, cu escapade pe la mare şi la munte, cu dragoste şi ură, cu mîncat de unghii, sunete de chitară, fumat iarbă şi băut ca nişte cai. Asta vreau. Şi cît mai mult dacă s' poate.

-Cum te simţi?
-Prost.
-Arată-mi.
-Da. Am făcut-o iar.
-De ce? Ce s-a întîmplat?
-Nimic.
-Nu înţeleg.
-Asta şi e problema, cucoană, nici eu nu înţeleg.
-Spune-mi.
-Nu s-a întîmplat nimic. Ba chiar a fost bine. A fost minunat, pot spune. Aida a venit înapoi.
-Aida?
-Da. Ţi-am spus despre ea.
-Da da. O ţin minte. Şi, a venit înapoi? Cum e?
-Obositor, dar în acelaşi timp plăcut. Chiar îmi place, mi-a fost dor.
-Şi atunci, de ce ai făcut-o? Ea?
-Nu! A fost chiar drăguţă,lucru ciudat. Mi-a vorbit calm.
-Se pare că ai avut o zi bună.
-Foarte.
-Şi totuşi?
-În baie. Cu cuţitul de la bucătărie.
-Ai plîns?
-Nu. Deloc. Am făcut-o fără lacrimi şi fără vreun motiv anume. De obicei o făceam în momentele de disperare, cînd cineva mă făcea să mă simt mizerabil. Acum...am făcut-o, pur şi simplu.
-Cîte?
-Vreo 6 de-alea mici şi una mare.
-Una mare?
-Da. E cea mai adîncă de pînă acum. Am tot tăiat şi tăiat pînă n-am mai putut, moral.
-E adîncă zici?
-Da, foarte. Am murdărit vreo 2 ştergare de sînge. Dar a fost plăcut.
-Şi nu vrei să-i pui capăt?
-Încerc. Dar azi am realizat că nu e ceva de care te poţi debarasa. E dependenţă. Sunt dependentă. 

-Cum vă numiţi?
-Alexandra. Alexandra Dancu.
-Îmi pare foarte bine. Prima dată?
-Prima.
-Ce vîrstă aveţi?
-17 ani împliniţi.
-Cum te simţi, Alexandra? Pot să-ţi spun Alexandra?
-Da. Sunt bine.
-Cum stau lucrurile în familie?
-În care din ele?
-În ambele.
-E bine. Totul este bine.
-Şi balivernele astea le spui şi prietenilor tăi?
-Da.
-Şi ăia te cred?
-Întotdeauna.
-Imbecilii. Ai rîs şi ieri?
-Da. Din toată inima.
-Şi apoi?
-Am venit acasă. M-am abţinut cu greu. Am deschis uşa, m-am aşezat jos, chiar acolo pe covor, şi n-am mai putut rezista.
-Şi ce-ai făcut?
-Am plîns. Am plîns cu sughiţuri, nu-mi ajungea aer. M-am trîntit acolo jos, jalnic, şi pur şi simplu am ţipat. Pentru că nu am mai putut rezista.
-Şi după asta ce-ai făcut?
-Trebuia să fac ceva. Trebuia. Dar nu mai erau lame. Mi le-a luat tîmpita aia.
-Şi cum ai rezolvat-o?
-Am luat cuţitul de bucătărie. Ăla albastru. E nou. E cel mai ascuţit din toate.
-Şi ai făcut-o? Din nou?
-Da. M-am oprit doar cînd sîngele picura pe podea.
-Cît trecuse de cînd ai făcut-o ultima dată?
-Vreo două săptămîni. Credeam că s-a terminat, credeam că coşmarul s-a terminat. Rănile deja începuseră să se vindece, eram oarecum mîndră.
-De ce-ai făcut-o?
-Ea.
-Iarăşi?
-Da. O urăsc. O urăsc mai mult decît se poate exprima în cuvinte. Urăsc parfumul ei. Urăsc maniera ei de a merge,de a vorbi. Urăsc cum mă priveşte, urăsc aerul superior pe care-l are cînd e lîngă mine. Urăsc hainele ei, îi urăsc prietenii, îi urăsc obiceiurile, o urăsc.
-Şi de ce nu o pedepseşti?
-Pentru că e vina mea.
-Nu te înţeleg.
-Nici eu. Dar ştiu că e vina mea. Şi eu sunt cea care trebuie să sufere.
-Şi de asta tai?
-Da. E pedeapsa mea.
-Şi el?
-El nu mă mai iubeşte. Şi a fost prea mult timp departe, suntem ca doi străini.
-Aţi vorbit?
-Nu pot.
-De ce?
-Pentru că sunt slabă. Nu mă pot abţine. Mă podidesc lacrimile la fiecare cuvînt.
-Şi de ce nu le laşi?
-Pentru că e jalnic. Să plîngi în faţa cuiva.
-E tatăl tău.
-Nu prea ştiu dacă verbul la prezent e unul potrivit.
-Îl mai iubeşti?
-Nu.
-Nu te cred.
-Nici eu.
-O să vorbiţi?
-Probabil. Cînd voi fi mai puternică.
-De ce nu vorbeşti cu nimeni?
-Vorbesc acum cu tine.
-Şi cum rămîne cu ei?
-Lor nu le pasă. Ei doar mă vor înapoi, cu orice preţ. Mă vor pentru ei. Dar nu mă vor pe mine. O vor pe ea.
-Pe cine?
-Pe tîmpita aia de Aida.
-Cine-i Aida?
-Imbecila aia care suferă de sindromul rîsului isteric. Care obişnuia să danseze pe drumuri cu căşti în urechi. O nebună. Puteam paria cu cineva că nu era sănătoasă.
-Pare amuzantă. Cine era tipa? De ce o îndrăgeau cei din jurul tău?
-Pentru că fericirea ei era molipsitoare, şi zîmbeau şi degradaţii ăia după ea. Avea talent cucoana.
-Şi zici că a plecat?
-S-a dus.
-Şi tu ai venit în locul ei?
-Da.
-Şi cînd vine înapoi?
-Nu mai ştiu. Poate veni şi peste 2 minute, poate să nu mai vină niciodată.
-De ce o faci?
-De ce fac ce?
-De ce tai?
-Vrei să ştii de ce tai?
-Da. De ce?
-Pentru că mă face să mă simt bine,de aia.
-Şi de ce nu faci altceva?
-Pentru că nu vreau. Şi pentru că nu pot. Şi pentru că oarecum nu merit. Şi nu voi merita vreodată. Asta e.
-Şi nu-ţi pare rău de nimic?

   Chestia asta cu familiile...cum vine ea?
   S-o luăm de la început. Ei bine, te-ai născut. Şi de la naştere, mă rog, dacă eşti printre acei norocoşi, te faci cu o familie. Cu o mamă, un tătic, bunei, vreun frate sau vreo soră, şi etc.
   Şi mari sînt căile vieţii, fiecare are familii diferite, dar chestia pe care eu n-o pot înţelege este de ce trebuie să-ţi iubeşti familia?
   Să mai încercăm odată. De ce TREBUIE să-ţi iubeşti familia? Care-i...fişca? Sînt lucruri, ca familia, ca mama, care intră în categoria asta de "trebuie". Trebuie de respectat, de iubit, şi de...idolatrizat, în mare măsură. Chestia pe care eu nu o înţeleg este:  de ce acest "trebuie"? De ce acest principiu,sau moralitate, a fost introdusă de către societate în viaţa noastră cotidiană ca o obligaţie?
   Nu vreau să sun ca o ipocrită, sau ca un copil alintat, dar de ce trebuie să-ţi iubeşti mama, doar pentru că ţi-e mamă, indiferent de caracter şi acţiuni şi etc.? De ce trebuie să-ţi iubeşti şi respecţi soţul, doar pentru că ai făcut alegerea asta în trecut? De ce trebuie să-ţi iubeşti întreaga familie, chiar şi rudele pe care le vezi odată la 4 ani? De ce oamenii străini nu-ţi pot fi familie, şi nu trebuie să-i iubeşti ca pe membrii familiei, chiar dacă te cunosc mai bine ca oricine şi petreci cu ei majoritatea timpului?
   Toţi am văzut femei bătute şi înjurate toată viaţa, care mai apoi plîng cu sughiţuri la mormintele celor care le-au făcut viaţa un calvar, toţi ne-am uitat pătrat la oamenii care-i vedeam pentru prima dată, dar pe care trebuia să-i primim în casă, să-i aşezăm la masă, să-i strîngem în braţe, pentru că mama o spus că-s cumătrii lu cumătra lu nănaşu lu bunica.
   După părerea mea, de adolescent naiv şi abia "intrat" în viaţă, nu ai dreptul să primeşti nimic în viaţă. Absolut nimic. Trebuie să iei, cu forţa sau fără, sau să meriţi.
   Nu trebuie să te aştepţi la dragoste şi respect etern doar pentru că într-o frumoasă zi de mai ai dat naştere cuiva. Nu aici se termină treaba. Şi nici la momentul în care ai aruncat cîte 200 de lei pe săptămînă pentru "îngheţată". Dragostea şi respectul trebuiesc cîştigate, nu cu frică sau cu ameninţări, ci cu...dragoste.
   Şi poate spun şi cred asta pentru că întreaga mea familie e un haos, sau poate asta-i pur şi simplu o părere. Chestia e că m-am cam săturat să primesc priviri ciudate atunci cînd nu prea arăt că mi-ar păsa de ce spun/fac/omoară/călăresc ai mei, şi cînd oamenii din jurul meu se aşteaptă să-mi iubesc întreaga familie, inclusiv părinţii, ca pe nişte zeităţi, chiar dacă ştiu tot ce-a fost în trecut, sau chiar dacă nu ştiu, pentru că "aşa trebu". Şi nu se pot împăca cu gîndul că ei pur şi simplu mă lasă rece.
   Şi culmea e că nu vor nici să asculte, nici să înţeleagă. Vor doar să spună ci trebu şi ci nu trebu.
   Asta e,na. N-am nici o idee de "încheiere genială" în cap.

 
    Şi treci din nou pe drumul ăla. Nu ştii nici tu cum ai ajuns acolo, cum ai ajuns acolo? E ceva mai presus de tine sau de gîndirea ta, te-au dus picioarele singure, cum dracu ai ajuns acolo? Dar nu pleci, nu pleci pentru că nu te lasă picioarele, aceleaşi picioare care te-au adus acolo, şi inima. Nu te lasă inima să pleci.
   Şi aleea asta nu-i formată din copaci, şi bănci, şi frunze căzute pe jos, şi porumbei, nu. E formată din copacii pe care i-a atins ea, băncile pe care şi-a pus geanta cînd se juca cu porumbeii, şi frunzele pe care le-a strîns ea în bucheţele, şi ţi le întindea, într-un joc naiv şi dulce. Şi Doamne, cît era de frumoasă. Acum nu s-a schimbat. Pur şi simplu nu-i a ta.
    Dar nu ţi-e dor. Nu ţi-e dor de nimic din ce-a fost. Nu ţi-e dor de ea fugind desculţă pe podeaua rece dimineaţa, nu ţi-e dor de camera cu pereţii sîngerii de la razele soarelui, nu ţi-e dor de discuţiile pe care le aveaţi la mijlocul nopţii pe podea, în sufragerie, cu o cană fierbinte de ceai, nici măcar nu ţi-e dor de mirosul ei. Şi Doamne mirosea aşa frumos. Era un amestec de lăcrimioare şi iasomie. Uneori mirosea a scorţişoară, cînd era nervoasă mirosea a liliac. Îmi aduc aminte cînd o întrebai ce parfum foloseşte, naivule. Mirosea a primăvară. Şi pînă la urmă primăvara a fost cea care ţi-a furat-o.
     Şi uneori era tristă, pentru că tu nu simţeai nici o dorinţă arzătoare, carnală, pur masculină, cînd te aflai lîngă ea. Chiar şi atunci cînd cămăşile pe care le purta se ridicau uşor în sus dezgolindu-i coapsele. Era una din acele femei pe care vrei să le priveşti non-stop, pe care vrei s-o miroşi şi s-o atingi cu vîrful degetelor, de frică să n-o răneşti. Dar ea nu ştia asta, ăsta era cel mai frumos lucru la ea. Nu ştia cît e de superbă, nu ştia cît farmec avea. Era uşoară ca o zînă, şi foarte înaltă, avea un machiaj modest, uneori avea buzele roşii, aproape negre, ca cireşele la sfîrşitul verii.
    Şi cu toate astea nu-ţi era dor de ea, n-ai vărsat nici o lacrimă cînd a plecat. Nu pentru că nu ai iubit-o, ci pentru că ai iubit-o prea mult. Ai ţinut la ea şi la toate momentele petrecute împreună prea mult pentru a o păstra lîngă tine. Ea era ca o pasăre, pe care nu o puteai ţine în colivie, trebuia s-o laşi să zboare,să cutreiere, să plece... Ca o comoară, pe care nu te lasă nici legea nici sufletul să o ai doar pentru tine, şi ai lăsat-o să plece.
    Şi cu ea s-a dus tot. Pentru că ea era tot de ce aveai nevoie. Ea era hrana ta, era izvorul tău, dar a plecat. A plecat aşa cum a venit, a ridicat capul sus şi te-a mîngîiat. A deschis uşa şi un vînt rece a suflat jos nişte foi de hîrtie de pe masă, era curent. Şi apoi ai auzit un zgomot puternic. Şi peste vreo 20 de minute ai realizat- nu mai e.
     S-a dus. Dar nu s-a dus de bunăvoie,a furat-o primăvara.