Şi treci din nou pe drumul ăla. Nu ştii nici tu cum ai ajuns acolo, cum ai ajuns acolo? E ceva mai presus de tine sau de gîndirea ta, te-au dus picioarele singure, cum dracu ai ajuns acolo? Dar nu pleci, nu pleci pentru că nu te lasă picioarele, aceleaşi picioare care te-au adus acolo, şi inima. Nu te lasă inima să pleci.
Şi aleea asta nu-i formată din copaci, şi bănci, şi frunze căzute pe jos, şi porumbei, nu. E formată din copacii pe care i-a atins ea, băncile pe care şi-a pus geanta cînd se juca cu porumbeii, şi frunzele pe care le-a strîns ea în bucheţele, şi ţi le întindea, într-un joc naiv şi dulce. Şi Doamne, cît era de frumoasă. Acum nu s-a schimbat. Pur şi simplu nu-i a ta.
Dar nu ţi-e dor. Nu ţi-e dor de nimic din ce-a fost. Nu ţi-e dor de ea fugind desculţă pe podeaua rece dimineaţa, nu ţi-e dor de camera cu pereţii sîngerii de la razele soarelui, nu ţi-e dor de discuţiile pe care le aveaţi la mijlocul nopţii pe podea, în sufragerie, cu o cană fierbinte de ceai, nici măcar nu ţi-e dor de mirosul ei. Şi Doamne mirosea aşa frumos. Era un amestec de lăcrimioare şi iasomie. Uneori mirosea a scorţişoară, cînd era nervoasă mirosea a liliac. Îmi aduc aminte cînd o întrebai ce parfum foloseşte, naivule. Mirosea a primăvară. Şi pînă la urmă primăvara a fost cea care ţi-a furat-o.
Şi uneori era tristă, pentru că tu nu simţeai nici o dorinţă arzătoare, carnală, pur masculină, cînd te aflai lîngă ea. Chiar şi atunci cînd cămăşile pe care le purta se ridicau uşor în sus dezgolindu-i coapsele. Era una din acele femei pe care vrei să le priveşti non-stop, pe care vrei s-o miroşi şi s-o atingi cu vîrful degetelor, de frică să n-o răneşti. Dar ea nu ştia asta, ăsta era cel mai frumos lucru la ea. Nu ştia cît e de superbă, nu ştia cît farmec avea. Era uşoară ca o zînă, şi foarte înaltă, avea un machiaj modest, uneori avea buzele roşii, aproape negre, ca cireşele la sfîrşitul verii.
Şi cu toate astea nu-ţi era dor de ea, n-ai vărsat nici o lacrimă cînd a plecat. Nu pentru că nu ai iubit-o, ci pentru că ai iubit-o prea mult. Ai ţinut la ea şi la toate momentele petrecute împreună prea mult pentru a o păstra lîngă tine. Ea era ca o pasăre, pe care nu o puteai ţine în colivie, trebuia s-o laşi să zboare,să cutreiere, să plece... Ca o comoară, pe care nu te lasă nici legea nici sufletul să o ai doar pentru tine, şi ai lăsat-o să plece.
Şi cu ea s-a dus tot. Pentru că ea era tot de ce aveai nevoie. Ea era hrana ta, era izvorul tău, dar a plecat. A plecat aşa cum a venit, a ridicat capul sus şi te-a mîngîiat. A deschis uşa şi un vînt rece a suflat jos nişte foi de hîrtie de pe masă, era curent. Şi apoi ai auzit un zgomot puternic. Şi peste vreo 20 de minute ai realizat- nu mai e.
S-a dus. Dar nu s-a dus de bunăvoie,a furat-o primăvara.
