Shampoo addicted

-Cum vă numiţi?
-Alexandra. Alexandra Dancu.
-Îmi pare foarte bine. Prima dată?
-Prima.
-Ce vîrstă aveţi?
-17 ani împliniţi.
-Cum te simţi, Alexandra? Pot să-ţi spun Alexandra?
-Da. Sunt bine.
-Cum stau lucrurile în familie?
-În care din ele?
-În ambele.
-E bine. Totul este bine.
-Şi balivernele astea le spui şi prietenilor tăi?
-Da.
-Şi ăia te cred?
-Întotdeauna.
-Imbecilii. Ai rîs şi ieri?
-Da. Din toată inima.
-Şi apoi?
-Am venit acasă. M-am abţinut cu greu. Am deschis uşa, m-am aşezat jos, chiar acolo pe covor, şi n-am mai putut rezista.
-Şi ce-ai făcut?
-Am plîns. Am plîns cu sughiţuri, nu-mi ajungea aer. M-am trîntit acolo jos, jalnic, şi pur şi simplu am ţipat. Pentru că nu am mai putut rezista.
-Şi după asta ce-ai făcut?
-Trebuia să fac ceva. Trebuia. Dar nu mai erau lame. Mi le-a luat tîmpita aia.
-Şi cum ai rezolvat-o?
-Am luat cuţitul de bucătărie. Ăla albastru. E nou. E cel mai ascuţit din toate.
-Şi ai făcut-o? Din nou?
-Da. M-am oprit doar cînd sîngele picura pe podea.
-Cît trecuse de cînd ai făcut-o ultima dată?
-Vreo două săptămîni. Credeam că s-a terminat, credeam că coşmarul s-a terminat. Rănile deja începuseră să se vindece, eram oarecum mîndră.
-De ce-ai făcut-o?
-Ea.
-Iarăşi?
-Da. O urăsc. O urăsc mai mult decît se poate exprima în cuvinte. Urăsc parfumul ei. Urăsc maniera ei de a merge,de a vorbi. Urăsc cum mă priveşte, urăsc aerul superior pe care-l are cînd e lîngă mine. Urăsc hainele ei, îi urăsc prietenii, îi urăsc obiceiurile, o urăsc.
-Şi de ce nu o pedepseşti?
-Pentru că e vina mea.
-Nu te înţeleg.
-Nici eu. Dar ştiu că e vina mea. Şi eu sunt cea care trebuie să sufere.
-Şi de asta tai?
-Da. E pedeapsa mea.
-Şi el?
-El nu mă mai iubeşte. Şi a fost prea mult timp departe, suntem ca doi străini.
-Aţi vorbit?
-Nu pot.
-De ce?
-Pentru că sunt slabă. Nu mă pot abţine. Mă podidesc lacrimile la fiecare cuvînt.
-Şi de ce nu le laşi?
-Pentru că e jalnic. Să plîngi în faţa cuiva.
-E tatăl tău.
-Nu prea ştiu dacă verbul la prezent e unul potrivit.
-Îl mai iubeşti?
-Nu.
-Nu te cred.
-Nici eu.
-O să vorbiţi?
-Probabil. Cînd voi fi mai puternică.
-De ce nu vorbeşti cu nimeni?
-Vorbesc acum cu tine.
-Şi cum rămîne cu ei?
-Lor nu le pasă. Ei doar mă vor înapoi, cu orice preţ. Mă vor pentru ei. Dar nu mă vor pe mine. O vor pe ea.
-Pe cine?
-Pe tîmpita aia de Aida.
-Cine-i Aida?
-Imbecila aia care suferă de sindromul rîsului isteric. Care obişnuia să danseze pe drumuri cu căşti în urechi. O nebună. Puteam paria cu cineva că nu era sănătoasă.
-Pare amuzantă. Cine era tipa? De ce o îndrăgeau cei din jurul tău?
-Pentru că fericirea ei era molipsitoare, şi zîmbeau şi degradaţii ăia după ea. Avea talent cucoana.
-Şi zici că a plecat?
-S-a dus.
-Şi tu ai venit în locul ei?
-Da.
-Şi cînd vine înapoi?
-Nu mai ştiu. Poate veni şi peste 2 minute, poate să nu mai vină niciodată.
-De ce o faci?
-De ce fac ce?
-De ce tai?
-Vrei să ştii de ce tai?
-Da. De ce?
-Pentru că mă face să mă simt bine,de aia.
-Şi de ce nu faci altceva?
-Pentru că nu vreau. Şi pentru că nu pot. Şi pentru că oarecum nu merit. Şi nu voi merita vreodată. Asta e.
-Şi nu-ţi pare rău de nimic?