Pacientul nr. 32

vineri, 20 aprilie 2012 § 1


-Cum vă numiţi?
-Alexandra. Alexandra Dancu.
-Îmi pare foarte bine. Prima dată?
-Prima.
-Ce vîrstă aveţi?
-17 ani împliniţi.
-Cum te simţi, Alexandra? Pot să-ţi spun Alexandra?
-Da. Sunt bine.
-Cum stau lucrurile în familie?
-În care din ele?
-În ambele.
-E bine. Totul este bine.
-Şi balivernele astea le spui şi prietenilor tăi?
-Da.
-Şi ăia te cred?
-Întotdeauna.
-Imbecilii. Ai rîs şi ieri?
-Da. Din toată inima.
-Şi apoi?
-Am venit acasă. M-am abţinut cu greu. Am deschis uşa, m-am aşezat jos, chiar acolo pe covor, şi n-am mai putut rezista.
-Şi ce-ai făcut?
-Am plîns. Am plîns cu sughiţuri, nu-mi ajungea aer. M-am trîntit acolo jos, jalnic, şi pur şi simplu am ţipat. Pentru că nu am mai putut rezista.
-Şi după asta ce-ai făcut?
-Trebuia să fac ceva. Trebuia. Dar nu mai erau lame. Mi le-a luat tîmpita aia.
-Şi cum ai rezolvat-o?
-Am luat cuţitul de bucătărie. Ăla albastru. E nou. E cel mai ascuţit din toate.
-Şi ai făcut-o? Din nou?
-Da. M-am oprit doar cînd sîngele picura pe podea.
-Cît trecuse de cînd ai făcut-o ultima dată?
-Vreo două săptămîni. Credeam că s-a terminat, credeam că coşmarul s-a terminat. Rănile deja începuseră să se vindece, eram oarecum mîndră.
-De ce-ai făcut-o?
-Ea.
-Iarăşi?
-Da. O urăsc. O urăsc mai mult decît se poate exprima în cuvinte. Urăsc parfumul ei. Urăsc maniera ei de a merge,de a vorbi. Urăsc cum mă priveşte, urăsc aerul superior pe care-l are cînd e lîngă mine. Urăsc hainele ei, îi urăsc prietenii, îi urăsc obiceiurile, o urăsc.
-Şi de ce nu o pedepseşti?
-Pentru că e vina mea.
-Nu te înţeleg.
-Nici eu. Dar ştiu că e vina mea. Şi eu sunt cea care trebuie să sufere.
-Şi de asta tai?
-Da. E pedeapsa mea.
-Şi el?
-El nu mă mai iubeşte. Şi a fost prea mult timp departe, suntem ca doi străini.
-Aţi vorbit?
-Nu pot.
-De ce?
-Pentru că sunt slabă. Nu mă pot abţine. Mă podidesc lacrimile la fiecare cuvînt.
-Şi de ce nu le laşi?
-Pentru că e jalnic. Să plîngi în faţa cuiva.
-E tatăl tău.
-Nu prea ştiu dacă verbul la prezent e unul potrivit.
-Îl mai iubeşti?
-Nu.
-Nu te cred.
-Nici eu.
-O să vorbiţi?
-Probabil. Cînd voi fi mai puternică.
-De ce nu vorbeşti cu nimeni?
-Vorbesc acum cu tine.
-Şi cum rămîne cu ei?
-Lor nu le pasă. Ei doar mă vor înapoi, cu orice preţ. Mă vor pentru ei. Dar nu mă vor pe mine. O vor pe ea.
-Pe cine?
-Pe tîmpita aia de Aida.
-Cine-i Aida?
-Imbecila aia care suferă de sindromul rîsului isteric. Care obişnuia să danseze pe drumuri cu căşti în urechi. O nebună. Puteam paria cu cineva că nu era sănătoasă.
-Pare amuzantă. Cine era tipa? De ce o îndrăgeau cei din jurul tău?
-Pentru că fericirea ei era molipsitoare, şi zîmbeau şi degradaţii ăia după ea. Avea talent cucoana.
-Şi zici că a plecat?
-S-a dus.
-Şi tu ai venit în locul ei?
-Da.
-Şi cînd vine înapoi?
-Nu mai ştiu. Poate veni şi peste 2 minute, poate să nu mai vină niciodată.
-De ce o faci?
-De ce fac ce?
-De ce tai?
-Vrei să ştii de ce tai?
-Da. De ce?
-Pentru că mă face să mă simt bine,de aia.
-Şi de ce nu faci altceva?
-Pentru că nu vreau. Şi pentru că nu pot. Şi pentru că oarecum nu merit. Şi nu voi merita vreodată. Asta e.
-Şi nu-ţi pare rău de nimic?
-De nimic. De cîte ori...de cîte ori am încercat să le spun, de cîte ori am încercat să repar ce am făcut şi să fac ce nu am făcut, de cîte ori am încercat prin toate metodele din lume să o fac, nu mai pot dom'le. Nu mai pot cucoană! Nu mai pot...şi ştii care-i cel mai curios lucru? ŞTII? CU TINE VORBESC. ştii? sau nu ştii? sau te faci că nu ştii? te faci că nu ştii...ca toţi idioţii care mă înconjoară. ştii? te rog...spune-mi că ştii 
-Nu ştiu. care e?
-Doare. Doare îngrozitor de tare. Poate mai tare decît pot cuvintele exprima.

What's this?

You are currently reading Pacientul nr. 32 at Shampoo addicted.

meta

§ 1 Response to “Pacientul nr. 32”

§ Leave a Reply