Shampoo addicted

    Cînd te trezeşti dimineaţa şi afară e încă întuneric, deschizi fereastra şi laşi aerul rece-rece să intre în casă, te înveleşti într-o pătură pufoasă şi-ţi faci un ceai fierbinte.

Cînd ieşi din duş şi te simţi proaspătă şi curată, învigorată, perfect pentru a începe o ziuă nouă cu dreptul.

Cînd şoferii îţi zîmbesc şi te lasă să treci la roşu, iar tu le zîmbeşti înapoi şi te grăbeşti în partea cealaltă de drum.

Cînd vezi dimineaţa un pachet de suc proaspăt în frigider.

Cînd vii seara obosită şi te descalţi de tocuri, îmbraci un maiou gigantic şi-ţi faci coc, îţi iei un măr şi te aşezi în faţa laptopului.

Cînd te trezeşti dimineaţa şi te uiţi alături, şi acolo e exact cine trebuie să fie.

Cînd iei periuţa de dinţi şi cînţi în duş.

Cînd găseşti bani în buzunarele hainelor pe care nu le-ai purtat de mult.

Cînd îmbraci ceva nou pentru prima dată.

Cînd deschizi un pachet nou de ţigări.

Cînd auzi că un profesor lipseşte şi aveţi lecţia doar pentru voi.

Cînd citeşti o carte bună. Bună de tot.

Cînd zîmbeşti.

   
     Ştii care-i problema oamenilor? Se ataşează prea repede de alţi oameni. Problema omenirii în general e dragostea.

Nu, dragostea nu e un dar şi nici într-un caz nu e o binecuvîntare, dragostea e problema principală a universului. Din dragoste ne naştem, cu ea trăim, şi pentru dragoste murim. O căutăm în fiecare şi în orice, ca un lucru esenţial vieţii, îi simţim căldura pentru ceva timp, pentru ca mai apoi să fim cu un picior în groapă cînd ne părăseşte.

Şi aici vine întrebarea, e mai bine să iubeşti şi să pierzi decît să nu iubeşti deloc?

De ce suntem atît de slabi încît avem în permanenţă nevoie de cineva alături? De ce nu putem trece prin viaţă singuri, cu capul sus, şi cu inima curată şi liberă? Căutăm sentimente, ne complicăm, ne combinăm apoi ne plîngem şi ne învinovăţim pentru lucruri pe care nu le-am făcut dar le regretăm, apoi uităm, plîngem, suferim, iertăm, şi din nou. Şi din nou... din nou. E ca un cerc vicios în care ne învîrtim fără a găsi scăpare, un labirint de proporţii gigantice pe care nu-l putem străbate în nici un fel.

Şi pînă la urmă noi facem alegerea. Noi sărim, ştiind prea bine că o să ne rănim, o să ne rănim rău de tot. Dar ne ducem la risc, pentru că credem în fericire. Închidem ochii şi avem speranţă, dar undeva în adîncul inimii ştim că totul se va termina cu lacrimi, certuri, pumni în pernă, zile pierdute şi ceai. Mult ceai.

De ce te iubesc atît de mult? 

    Am răcit. Mă doare gîtul, mă doare capu', mă doare nasul. Am citit azi 200 de pagini, apoi am dormit, am băut mult ceai, şi iar am citit.

Azi am stat în casă şi am fumat, pentru că mi-era prea lene să mă ridic, să mă îmbrac respectabil şi să ies. Ştii, sînt zilele alea cînd pur şi simplu vrei să stai lungit şi să te uiţi în pod, să te gîndeşti la tot. Să te gîndeşti la viaţă, la moarte, la dimineaţă, la soare, la el. Să te gîndeşti la el prea mult şi să ţi se învîrtească capul.

Pentru că nici nu-l cunoşti.

Şi mai torni o cană de ceai. Şi iar creezi scenarii inimaginabile şi imposibile în cap, de lene sau de prea multă energie, şi-ţi imaginezi cum ar fi dacă, cum oare ar fi dacă? Îţi faci o lume în care vrei să trăieşti, închizi ochii şi o savurezi.

Apoi auzi ticăitul de ceas atît de cunoscut şi realizezi că eşti în acelaşi loc, cu aceeaşi oameni şi cu aceleaşi sentimente.

Tic. tac. tic. tac.

Şi iar te gîndeşti la el. 

   Vreau să pot face poze cu ochii. Şi să iasă pe gură, ca la polaroid. rîgîi odată ş fut o fotcă

Să pot imortaliza orice moment care mi-e drag, pentru că viaţa e prea frumoasă ca pur şi simplu să treacă pe alături.

Ar cam trebui s'mă pornesc la şcoală da aşa ni-i lene. Da zato păru meu azi şăde clasno. Înseamnă că viaţa e frumoasă. Şi am un pachet plin de ţigări şi 6 lecţii înainte. Viaţa e frumoasă x2.

Am băut vreo 4 cani de ceai şi vreau să mă pornesc în locul unde eu treb să fiu prili4naia.

Hai v-am pupat, ne mai auzim)

p.s. asta-i postarea cu numărul 666. 

   
       Aş mai scrie o postare despre cît de tare m-am zaebit, dar cred că ideea a fost înţeleasă. Am ajuns într-o stare de pohuism absolut, din cauze încă nederminate. Vreu să îmblu na leva.

Vreu să cuprind pe cineva. Am pristup nejnosti. Amuş ni găsăsc eu în toată casa asta pe cineva de cuprins.

Da' ştii, vreau să cuprind pe cineva care să cuprindă înapoi. Ponimaeş o 4eom ia? Vreau să cuprind pe cineva care să mă cuprindă înapoi şi mai strîns, şi mai puternic, şi mai călduros.

Cineva care să împartă cu mine pachetul de ţigări. Care să nu-mi ţină predici şi lecturi inutile. Care să tacă, şi să cuprindă. Vrei s'mă cuprinzi?

Şi ar cam trebui să mă duc acasă, da hule, sîntem tineri. Cît sîntem tineri trebuie să venim acasă ca la hotel. Trebuie.

Şi ştii cîteodată

da nică.

nică nică galea, nică.

nică...

    Eu de mîine nu mă matiresc vorbesc urît. Sure.

Am aşa o senzaţie de curvă. Mă doare o buză şi mă ameţăşte capul.

Da eu mă protejez.

M-am zaebit foarte jestoca de şcoală şi de casă. M-am zaebit foarte jestoca de ai mei care au trecut mai nou la modul "pidari" sau "psihanutîe raditeli". M-am zaebit foarte jestoca de apă din cran, are gust de hlorcă şi mă zaebeşte zaebează. M-am zaebit foarte jestoca de comp, vreu afară 24/25. Da eu ştiu, eu îs copchil, da eu nu pot şîde în casă. Pentru că m-am zaebit foarte jestoca.

M-am zaebit foarte jestoka să scriu. Şi să merg cu tocuri la şcoală tot m-am zaebit.

Şi mai vreu căpşuni cu vafle. 

     Nu, eu nu scriu rar pentru că e septembrie şi trebuie de învăţat, eu scriu rar pentru că mă aflu într-o perioadă ciudată.

Mă simt dezamăgită de oameni la care ţineam, urîtă de oameni care credeam că mă iubesc şi folosită de cei de care aveam eu nevoie. Trădată, uitată şi într-o aşa numită depresie pasivă.

Vara asta a fost ahuiennaia. Nu este cuvînt în limba română care să exprime starea me de extaz faţă de cele 3 luni de tusă. Vara asta am trăit.

Toamna asta suje, majoritatea oamenilor din jurul meu sug, viaţa mea la moment suge.

Am observat că oamenii la care ţineam, şi pentru care aş fi fost gata să fac o grămadă de lucruri, m-au părăsit cu prima ocazie. Au spus cuvinte care nu trebuiau spuse, au vorbit despre lucruri care nu trebuiau discutate şi pur şi simplu mi-au arătat, mai pasiv sau mai direct, că nu le pasă. Şi poate nici nu le-a păsat niciodată.

Iar oameni pe care îi ştiam de cîteva luni, oameni pe care nici nu-i cunoşteam la un nivel acceptabil mi-au fost aproape şi m-au susţinut, au tăcut cînd au simţit că e cazul şi m-au strîns în braţe cînd simţeam că nu mai pot continua.

Trebuie să-mi schimb părerile şi atitudinile către cei care-mi sunt apropiaţi, majoritatea nu merită nici un gram din atenţia mea, iar alţii merită mult mai mult decît le ofer.

Vreau să tusesc, să mă trezesc dimineaţă să beau pentru dispoziţie şi să fug peste 7 lecţii de chin, şi apoi să tusesc.

Şi mai vreau ceai cu malină. Şi să cîntăm din nou la chitară în mijlocul bulevardului duminica, cînd circulaţia e închisă.

Şi mai vreau Marlboro roşu. La mine la balcon. Cu el. Ş parcă gata.

    S-a dus. A luat cu ea tot ce mi-a dăruit mai bun.

A luat şi lacrimile şi zîmbetele. A plecat repede, poate prea repede.

Am început a plînge abia cînd maşina ei s-a pierdut după deal. Nu ştiu singură de ce. Poate am un ego prea mare pentru ca s-o las să mă vadă distrusă. Dar am ajuns acasă şi am ţipat ca un copil a cărui jucărie s-a stricat. Am ţipat şi am bătut cu pumnii în podea, pentru că nu e drept.

Şi a plecat...

   Îţi aduci aminte dimineţile?
Cînd intrai la mine în casă în vîrful degetelor să nu mă trezeşti şi făceai cafea pentru ambii. Cînd îmi era frig şi tu-mi dădeai haina.

Cînd bătea vîntul şi tu rîdeai, şi te uitai la mine în ochi şi-mi dădeai şuviţele la o parte. "Îţi acoperă ochii, şi e păcat". Cînd ieşeam la balcon dimineaţa pe la vreo 5, cînd zorii abia apucau să iasă, eu într-un cearşaf subţire şi tu în blugi, îmbrăcaţi la nimereală. Stăteam acolo şi fumam cu orele.

Şi cum mă priveai. Aveai darul ăla de a mă face să mă simt unică. Simţeam o mîndrie inexplicabilă şi copilărească cînd mă apucai de mînă pe stradă, pentru că ştiam că pot striga lumii că eşti al meu, ca o mamă prea ataşată de copilul său.

Şi-ţi mai aduci aminte cînd m-a agăţat unu' pe stradă, într-o seară de august? Te-ai oprit încet, te-ai întors înspre mine şi m-ai strîns în braţe atît de călduros, şi ai spus aproape strigînd "eu nu o dau la nimeni. niciodată."

Şi ai promis.

Şi fiecare atingere era pentru mine o mică particulă dintr-un univers pe care noi l-am creat, fiecare privire năştea emoţii de nedescris.

Dar s-a terminat. S-a terminat pentru că eu ţineam la ochii tăi mai mult decît tu ai fi putut vreodată ţine la ai mei. S-a terminat pentru că aşa am vrut eu, aşa ai vrut tu, aşa a vrut cineva mai puternic ca noi.

S-a terminat odată cu dimineţile de vară şi cu cafeaua din ceaşcă. Odată cu pachetul de Marlboro.

Odată cu noi.