Cînd eram mică aduceam toate animalele din împrejurări acasă,le hrăneam,le spălam lăbuţele,îi îmbrăcam cu hainele mele (mici) să nu le fie frig şi mai apoi cînd ştiam că mama vine acasă îi duceam înapoi afară pentru că ştiam că mama se va supăra. Însă mama ştia de mult,vecinele îi spuneau cum eu,de vreo 5-6 anişori,ieşeam (adesea desculţă) şi luam în braţe pisicile şi cîinii de pe afară,care erau mai mari ca mine şi nu lătrau sau fugeau,îi aduceam frumos acasă şi peste cîteva ore cu lacrimi în ochi îi scoteam înapoi curaţi şi îmbrăcaţi în haine care mai de care mai amuzante.Acum vreau din toată inima să-i aduc pe toţi acasă,mi-a rămas acelaşi instict de pe atunci. Însă,ce mă opreşte acum? Faptul că odată fiind mari şi descoperind lumea,ne e frică de ea. Aş fi vrut să rămîn copil,pe cînd doream să mă fac veterinar.
pff ce vremuri...ce pacat ca ne "maturizam" si unii din noi devin tot mai imbecili...cand eram cu toti copii toti eram destepti,frumosi si naivii...pff
frumos )
Să ştii că şi acum putem vedea partea ei (lumii) bună, şi mai putem aduce animaluţele în casă ))
rămînem copil în suflet!
eu nu mai pot. şi nu înţeleg de ce.