Shampoo addicted

 
    Fiecare are nevoie de ceva care să-l ajute să... take the steam off, să se descarce, de probleme, emoţii ş.a.m.d. Well, metoda mea e să alerg. Te trezeşti frumos de dimineaţă, pui pe tine un maiou şi nişte adidaşi, căşti în urechi şi pur şi simplu ieşi. Te porneşti în ce direcţie vrei şi... alergi. Well, ce vreau eu să vă spun acum nu e ceva ce aţi auzit mereu, că să alerji îi tare clasna şi că tăţ aşă trebu. Nu, eu vreau să vă spun adevărul. Suje. Serios, suje. La propriu. Îmi place să alerg? Nu. Categoric nu.

Continui s-o fac din o oarecare deprindere, pentru că ni plaşe să mă laud la lume că pot alerga 10 km şi pentru încă cîteva nuanţe. Well ceea ce suje, vedeţi mai departe.

1. Trezitul de dimineaţă. Am auzit dalbaiobi care mi-au recomandat să alerg seara, înşearcă tu să alergi seara după o zi de umblat pe tocuri şi alergat pe la dansuri şi şcoală şi engleză şi muzică şi etc. aşa as'mă rîd. 
2. Cîinii. De fapt, depinde pe unde alergi. Ei nu populează chiar toate cartierele, dar nu e deloc funny cînd se ia o haită după tine şi tu nu ştii care-i cea mai bună idee, să alergi mai repede sau să te opreşti şi să te comporţi de parcă nici nu-ţi pasă.
3. Adidaşii. Ia cam mult să găseşti ceva funcţionabil. Şi dacă vreţi să vă apucaţi, nu alegeţi conversuri rozove şi vă pare ghine, nu contează culoarea sau forma, contează să fie a naibii de comode şi să fie cu talpa rezistentă. Atît. Dacă încă arătaţi bine după o alergare atunci nu aţi făcut-o cum trebuie.
4. Oboseala. Cuiva îi place să alerge? Bullshit. Nimănui nu-i place procesul, cînd te simţi ca o balenă în călduri şi nu ştii cine te omoară mai tare, picioarele sau inima, poate doar vreun sado-masochist (aşa se scrie? nu cred. too lazy to google). Plăcerea absolută o primeşti cînd ajungi la finiş, e ceva de genul "fuck yeah", pentru că nu prea credeai că o să reuşeşti, dar pînă la urmă o faci, şi durerile de muşchi de a doua zi le primeşti ca pe medalii. 
5. Gîndurile. Eu cînd alerg mă gîndesc la alergat, la cum îmi arată picioarele, la cît de repede îmi bate inima, la cîntecul din Ipod, nu mă gîndesc că iaca m-am sfădit cu mama şi treb să ud florile, dar ar trebui. Teoretic, ar trebui ca atunci cînd alergi să meditezi la viaţă şi chestii, eu mă gîndesc cum s'nu cad acolo jos şi să mor, nu la şcoală sau la examene. Dar poate ăsta e tot un fel de "eliberare de gînduri", cînd nu te mai gîndeşti la ele.
6. Şoferii. Eu personal fac jogging pe marginea carosabilului, nu prea-mi place idioţenia de gen alergat în jurul clădirii sau în cercuri pe stadion, alergi şi pentru suflet, mai vezi ceva nou, oameni, natură, nu numai faci cercuri ca un idiot. Dar mă rog, e părerea mea. Şi deci, care-i chestia cu şoferii? Păi chestia cu şoferii e că ei văd prima dată în viaţă pe cineva alergînd, şi treb să se bage în seamă, odată unu' s-a oprit şi s-a oferit să mă ducă acasă. How cute. În general, cam toţi claxonează. Serios, ar trebui să li se ia permisul imbecililor ăstora. Da' care e treaba ta cu mine bă'? Ei aşa ţ dau namioaşe de "padruga asta aleargă însamnă că are popa4kă afighitelinaia ia dă să fac nişte zvukuri". Serios, e enervant. Du-te în treaba ta şi nu te lega de oamenii care fac ceva productiv (sau, mă rog.)
7. Mama. Bunica. Prietenii. La noi societatea cînd te aude că poţi mînca 5 pachete de îngheţată şi tăt e ok, eşti erou. Dacă alergi dimineaţa TUPA pt că vrei, eşti nebună. Sau speculaţiile cu "şi-ţi trebu ţîa să slăbeşti, uiti la tine". Fimeie, eş'ti linişteşte. Dacă alergi ap ori eşti la dietă ori nebună ori kakaeta beşannaia sporţmencă? Cînd o să scape şi Moldova de stereotipuri de astea, mă obosesc.

- A aflat.
- Ea?
- Da. A aflat. Dar nu totul, ştie şi ea doar cîte ceva, vrea să facă faţa că-i pasă.
- Cine i-a spus?
- Tîmpita aia roşcată. Măcar acum am un motiv să nu mai vorbesc cu ea. Căutam de mult unul.
- Sunteţi apropiate?
- Nu. Nici măcar nu învăţăm împreună. E o străină. A intrat în viaţa mea ca o...nălucă, şi acum pretinde că mă cunoaşte şi-mi vrea binele.
- Şi ce-a spus? Cînd a aflat?
- A fost chiar amuzant. A spus că nu-şi poate imagina cît de idiot poate fi cineva să facă aşa ceva. Ştii, majoritatea erau din cauza ei. Ea m-a făcut, ea m-a implorat.
- Vroiai să afle?
- Sincer?
- Da.
- Nu. Nu vroiam ca cineva să afle.
- Nu ai vrut ajutor? Nu l-ai căutat?
- Am spus cuiva. Şi am fost respinsă şi luată-n rîs, şi apoi şi ea şi el îmi spun cum doar idioţii şi degradaţii fac aşa ceva, şi rîd. Auzi, rîd. Şi rîd aşa, cu poftă, şi te privesc în ochi. Oare oamenii chiar nu înţeleg, de ce? E din vina lor, a tuturor, dar ei nu au coaiele să privească adevărul în ochi şi să-l accepte. Mi-e interesant, cum e să trăieşti cînd ştii că cineva se răneşte din cauza ta? Şi mă simt aşa... Nu e ca şi cum vrei să mori, pentru că atunci cînd vrei să mori măcar ai un scop. E ceva mai mult, nu mai vrei să trăieşti. Atunci cînd nu mai vrei să trăieşti eşti cu adevărat pustiu din interior.
- N-ai încercat să spui nimănui?
- Eram aproape. Atît de aproape... Era un moment de sinceritate pentru toţi, şi eram ATÎT de aproape să mă ridic şi să spun tot ce am de spus, era ca şi cum doi demoni se luptau în mine, stăteam acolo ca o proastă şi mă gîndeam la ce să fac.
- Şi?
- Şi n-am făcut-o. Şi-mi pare a naibii de bine. Poate mi-e ceva predestinat? Poate trebuie să trec singură peste asta.
- De cînd?
- O săptămînă.
- N-ai avut motive?
- Am avut cu toana. N-am avut curajul. Sau poate exact inversul, am avut curajul să ţin capul sus.
- Şi niciodată?
- Niciodată.
- De ce?
- E mai bine aşa. Trec io cumva şi singură.

   De ce nu vorbesc cu nimeni despre problemele mele.
Trebuie suca şi articolul ista să vină odată şi odată. (o mică paranteză, de la un timp am un vocabular aşa ciudat, cv de genul la un...puşcăriaş care-i şi dealer în acelaşi timp, aşăi blea? cred că m-am legat cu păţănaşii care nu trebu.)
 So,back to business, de ce nu vorbesc cu nimeni despre problemele mele. Primesc întrebarea asta cam frecvent, aşa, la o rată normală. Dar totuşi trebuie răspunsă, oficial, aşă frumos. Cu tobe şi restu.

Păi, în natura omului există mai multe lucruri, care-l definesc, în mare parte. Sînt lucruri care diferă de la om la om, sînt lucruri care sunt specifice şi mai sînt lucruri care diferă de la om la om la o rată de... 1 din 100.

PĂI, un lucru care e în natura omului, este să se plîngă. Nu contează, i-a murit pisica, s-o rupt o unghie, nu lucrează priza din dormitor, televizorul are puţine canale, l-a părăsit nevasta, se plînge. Cui? Tuturor. Depinde deja de gravitatea problemei şi de caracterul omului. De ce se plîng oamenii? Nuştiu. Poate le stă lor mai uşor aşa. Sau poate nu-i doare după asta nimic, sau îi doare mai puţin. Dar întrebarea principală nu e asta, întrebarea principală este ce se aşteaptă ei să primească în schimb? Alinare, înţelegere, dragoste, măcar ceva din aceste sentimente.

ŞII acum vine partea mai mişto decît toate astea, ce primesc ei în schimb? Păi, 10% din cazurile mele de încercare de hai să vorbesc cu cineva, s-au terminat cu mine fiind capeţ şi de enervată, încă mai tare ca înainte, şi regretînd vapşe că am încercat. Celelalte 90%, oo, iaca acolo îi bomba. Păi dialogul ar merge cam aşa.
-măi iaca la mine aşa ş aşa ş aşa...
-Da băi, da tu nu-ţi închip cum te înţăleg, iaca la mine fix aşă o fost!

sau

-da băi, da la mine cum crezi că-i? Iaca aşeia blea m-o lăsat, ş iaca univeru ista ş după asta....


Ştii care-i problema aici? E ceva de genul... HELLO, eu amu mă jălui, nu tu, aşa că shut the fuck up şi ascultă. Dar nu. Cînd lumea te aude vorbind de problemele tale, ei suddenly şi deodată îşi amintesc de ale lor, şi tot la ce se reduce conversaţia voastră e să vă spuneţi unul la altul şi de tupa îi la voi. Şi ştii care-i problema? că toţi vor să spună şi nimeni nu vrea să asculte. Nimeni.


Deatîta că lora li-i paralel. Da ştii, cel mai tare doare anume atunci cînd în sfîrşit, treci peste toate obstacolele psihologice pe care le ai în tine (mie personal mi-e foarte greu să vorbesc cu cineva despre mine sau viaţa mea personală) dar le treci, şi te deschizi cuiva, şi eşti oarecum mîndră, ceva de genul "hell yeah bitches i did it", şi tot ce auzi în schimb e "EEII fa da la mine să vez şi huiova, caro4e îl ţîi minte pe andrii aşela?".


 Ştii, poate e puţin cam egoist, dar vreau şi eu ca odată în viaţă cineva chiar să mă asculte. Nu-mi trebuie comentarii de sfîrşit, sau premii, vreau ca cineva tupă să şadă acolo pe scaun, să nu buhnească în rîs ca un idiot şi să nu-mi înceapă a înşira istoria vieţii lui cînd eu termin.


Dar e cam, din domeniul fantasticii. But i'm awesome at listening. Şi dacă aveţi probleme veniţi la mine. Here 24/24 bitches.

  Am eu o problemă cu cuvîntul ăsta, domnişoară. Nu iaca sincer, nu vă zgîrîie la urechi? Domnişoară. Ei capeţ. Mare pulă persoană importantă.

E aşa...sună aşa...nuştiu. Nu sună cum trebuie. "Stau lîngă o domnişoară" "Bună seara domnişoară" BEAAAH. Doamne. E ceva, nuştiu, ciudat la chestia asta cu domnişoara. "Fată" slabo? sau cum? Pur şi simplu sună şi arată FOARTE ciudat şi ne to. Şi nu-mi place. E ca aşa, un "luat la mişto", sau ca şi cum ai băga un "extrovertit" cînd grăieşti cu Feghea despre cartoafe. Mulţi nici nu ştiu cum se scrie domnişoară da cînd şi-i auzi, să uită la tine cu privirea aia de pervert în călduri "domnişoară luaţi loc" şi încă îţi mai dă din ochi, nici nu ştii să rîzi sau să plîngi. Dam mai bn ni spune doamnă. Sună mai acceptabil decît... domnişoară. fu. 

   Vreau să inspir! Vreau să fiu genul ăla de om despre care cei din jur să zică chestii de genu "Domle', fata aia, are bă ce are, da' are ceva". Vreau să las oamenii nedumeriţi după ce plec, ca un uragan, sau o furtună. Să se întrebe ce-a fost asta, de-a fost vis sau realitate.
   Vreau să "fac" ziua cuiva, să fiu o prezenţă esenţială pentru cineva, vreau, vreau, vreau... Vreau să aud şoapte care să-mi spună că-s nebună, vreau să aud şoapte care să mă invidieze, şoapte care să mă iubească. Vreau să zbor, dă pot zbura prin tot ceea ce noi numim "cotidian". Vreau ca prezenţa mea să fie o continuă amăgeală şi nelineşte, tulburare, o deplină plăcere intelectuală şi spirituală. Vreau să fiu primăvara. Să plec fără să mă uit în urmă şi să-i las pe toţi întrebîndu-se dacă mă vor mai vedea. Vreau să fiu ca o...fantomă. Sau nu, ca o albină, sau fluture, da' macăr ţînţar. Nu vreau ca lumea să-mi spună că sunt frumoasă, că mă îmbrac bine sau că am talent la ceva, vreau ca lumea să-mi spună că sunt interesantă. "Băi o ştii pe aia?" "da mă, interesant om, interesantă personalitate." Clar că un "ai ţîţă mari" pe aişi,pe colo nu încurcă niciodată
    Vreau să impresionez oamenii, nu prin doam' fereşte ce trucuri magice, ci prin lucruri simple, pe care fiecare le-ar face dar poate n-au curajul, prin fraze spuse la locul lor şi prin apariţii spectaculoase. Vreau să impresionez prin estetica frumosului şi estetica urîtului, prin clasic şi prin vulgar, prin înjurături şi cuvinte în franceză, vreau să impresionez prin cine sunt sau, mă rog, cine aş fi putut fi.

Vreau.