Shampoo addicted

- A aflat.
- Ea?
- Da. A aflat. Dar nu totul, ştie şi ea doar cîte ceva, vrea să facă faţa că-i pasă.
- Cine i-a spus?
- Tîmpita aia roşcată. Măcar acum am un motiv să nu mai vorbesc cu ea. Căutam de mult unul.
- Sunteţi apropiate?
- Nu. Nici măcar nu învăţăm împreună. E o străină. A intrat în viaţa mea ca o...nălucă, şi acum pretinde că mă cunoaşte şi-mi vrea binele.
- Şi ce-a spus? Cînd a aflat?
- A fost chiar amuzant. A spus că nu-şi poate imagina cît de idiot poate fi cineva să facă aşa ceva. Ştii, majoritatea erau din cauza ei. Ea m-a făcut, ea m-a implorat.
- Vroiai să afle?
- Sincer?
- Da.
- Nu. Nu vroiam ca cineva să afle.
- Nu ai vrut ajutor? Nu l-ai căutat?
- Am spus cuiva. Şi am fost respinsă şi luată-n rîs, şi apoi şi ea şi el îmi spun cum doar idioţii şi degradaţii fac aşa ceva, şi rîd. Auzi, rîd. Şi rîd aşa, cu poftă, şi te privesc în ochi. Oare oamenii chiar nu înţeleg, de ce? E din vina lor, a tuturor, dar ei nu au coaiele să privească adevărul în ochi şi să-l accepte. Mi-e interesant, cum e să trăieşti cînd ştii că cineva se răneşte din cauza ta? Şi mă simt aşa... Nu e ca şi cum vrei să mori, pentru că atunci cînd vrei să mori măcar ai un scop. E ceva mai mult, nu mai vrei să trăieşti. Atunci cînd nu mai vrei să trăieşti eşti cu adevărat pustiu din interior.
- N-ai încercat să spui nimănui?
- Eram aproape. Atît de aproape... Era un moment de sinceritate pentru toţi, şi eram ATÎT de aproape să mă ridic şi să spun tot ce am de spus, era ca şi cum doi demoni se luptau în mine, stăteam acolo ca o proastă şi mă gîndeam la ce să fac.
- Şi?
- Şi n-am făcut-o. Şi-mi pare a naibii de bine. Poate mi-e ceva predestinat? Poate trebuie să trec singură peste asta.
- De cînd?
- O săptămînă.
- N-ai avut motive?
- Am avut cu toana. N-am avut curajul. Sau poate exact inversul, am avut curajul să ţin capul sus.
- Şi niciodată?
- Niciodată.
- De ce?
- E mai bine aşa. Trec io cumva şi singură.