Cred că asta a fost tot. Cred că l-am pierdut pentru totdeauna. Şi o parte din mine tot repeta că era prea frumos să fie adevărat, şi acum că s-a terminat partea aia îmi tot strigă în urechi "şi la ce te-ai aşteptat? doar nu eşti bună de nimic."
Şi vreau să fug, să alerg, să mă duc undeva unde nimeni să nu mă găsească. Dar în acelaşi moment îl vreau pe el. Îl vreau mai mult decît am vrut orice în întreaga mea viaţă. Merg pînă la limita ridicolului, dar asta e. Şi m-am săturat să tot cad dintr-o mocirlă în alta şi să mă ridic de acolo mizerabilă, dar zîmbind. Credeam că în sfîrşit am găsit pe cineva care ar fi de acord să-mi întindă mîna, dar m-am înşelat. M-am tot convins că merit fericirea, de asta o primesc, acum tot la ce pot să mă gîndesc e cît de naivă am fost, cum am putut eu să cred că totul era pentru mine şi puteam să mă bucur de fiecare bucăţică.
Realizezi, într-un bun sfîrşit, că nu eşti decît un fir de praf, care oricum nu are prea mare importanţă în viaţa nimănui. Şi eşti singură. Atît de singură încît începi să auzi şoapte care te sperie. Prea singură pentru a ţine capul sus cînd mergi.
Poate prea singură să continui. Poate ăsta şi trebuia să fie sfîrşitul? Poate totul se termină... aici?
