Shampoo addicted

   M-am săturat. Pur şi simplu m-am săturat.

Nu sunt fericită pentru că... nu sunt fericită. Aşa sunt eu, nefericită. Aş voi fi mereu şi aşa am fost întotdeauna. M-am săturat de ţipete, de strigăte, de decizii în care eu nu sunt inclusă şi nu voi fi niciodată.

M-am săturat să înţeleg şi să ascult. M-am săturat să ştiu, şi să înţeleg şi să ascult.

Vreau să arunc farfurii prin casă, să se facă cioburi, să mă uit zîmbind şi apoi să fug. Pentru că m-am săturat de tine, şi de el, m-am săturat să fiu nevoită să zîmbesc pentru că aşa vrei tu şi pentru că aşa "se cuvine". M-am săturat să te felicit pentru acţiuni în care n-am fost implicată şi care TREBUIE să mă aranjeze, fizic şi moral.

M-am săturat să te sărut pe ambii obraji pentru că "aşa se cuvine", cînd în suflet vreau să te scuip şi să te iau la palme, pentru că ai ucis copilul din mine.

"te-ai schimbat"

da. Dar nu eu m-am schimbat. Ei m-au schimbat. Ei toţi. Forţat.

şi te urăsc. te urăsc. te urăsc. Din adîncul sufletului. Şi nu însemni nimic pentru mine. Te-aş omorî dacă nu aş fi pedepsită pentru asta.

Da. Tu nu eşti pedepsită pentru că omori universurile mele în fiecare zi, dar eu aş fi pedepsită dacă aş opri chinurile.

toate la timpul lor.
toate la timpul lor.

 
  Lalele şi păpădii. Să zburăm, să zburăm, să zburăm şi să ne oprim pe piscuri înalte ca să bem apă rece de izvor şi apoi să continuăm să zburăm.

Pentru că am dat greş la tot ce am dorit mai mult, şi mi-e frică să nu dau greş la tine.

Ştii, cînd e vară şi găseşti păpădii, şi îţi pui o dorinţă şi le împrăştii seminţele? De parcă zeci de suflete se pierd pentru propriile tale aspiraţii.

Mi-e frică să nu mori ca o sămînţă de păpădie. Am frica asta constantă că o să te pierd. Mă simt inferioară tuturor lucrurilor care te fac să surîzi. Îmi e frică să nu te rănesc, eşti cea mai firavă fiinţă pe care o cunosc. Îmi e frică să te ating. Eşti din sticlă rece, bine lustruită.

Ţărmul mării măturat de spumă densă, de un verde murdar. Te uiţi adînc în ochii mei şi-mi tot repeţi că mă iubeşti, dar o parte din mine nu ţi se va încrede niciodată. Luptăm ambii cu fantomele trecutului şi cu frica constantă de viitor, dar găsim timp pentru a face planuri infantile.

Şi mie îmi place să visez, crede-mă. Dar nu pot. Îmi amintesc constant de păpădii.

Loţiune de corp cu aromă de portocale, ojă de unghii roz pal, Marlboro roşu şi mult mult ceai verde cu mentă.

Te implor nu sufla.

  Odată cu personalizarea şablonului, am pierdut playerul de jos. L-am adăugat din nou, cu un playlist care conţine cam ceea ce ascult la moment.

Cam depresiv, asta e.

Enjoy! 

   E relativ, ca totul în lumea asta. La fel cum ți-e sete mai tare cînd cineva bea apă de izvor lîngă tine.

Îmi lipseşti cel mai mult cînd deschid fereastra şi vîntul rece îmi zgîrîie obrajii. Fiecare picătură de ploaie îmi aminteşte că puteai fi aici, dar nu eşti. Şi cînd aud pocnetul sticlelor de şampanie şi clinchetul paharelor, mă gîndesc că am fi putut fi noi.

Şi cînd e noapte şi e tîrziu, şi e atît de tîrziu încît nu-ţi mai este somn ci eşti doar obosită, mai mult sufleteşte decît fizic, şi doare cînd respiri.

Aerul nu e gratis. Fiecare plătim în picături de sînge din inimă pentru el. Dar ploaia e gratis, melancolia e gratis. Sarea din lacrimi e gratis.

Vreau să-mi priveşti în adîncul ochilor şi să-mi spui ce vezi, şi eu o să fac acelaşi lucru. Şi o să împărţim în doi o îngheţată de căpşuni.

Şi-mi amintesc de cum miroşi.

Miroşi a fluturi.

 
   Nu vreau să pătrunzi atît de adînc, pentru că doare. Nu vreau să intri la mine şi să mă apuci de mînă, şi să-mi spui că miros a lăcrimioare.

Nu vreau să mă uit la tine şi să-mi amintesc de tot ce urăsc despre mine. Eşti întruchiparea adevărată a tot ceea ce urăsc.

Nu vreau să fie septembrie. Septembrie e rece. În septembrie cerul e plin de baloane galbene şi pene de păun. Ţie îţi place septembrie?

Eu urăsc septembrie. Şi ploaia roz. Îmi deranjează ochii. Ploaia nu trebuie să fie roz.

Îţi urăsc punctul ăla negru din mijlocul ochilor. Trece din nuanţa de maro pe care o iubesc atît de mult, într-un negru murdar. Îmi aminteşte că eşti uman. Că nu eşti nicidecum întruchiparea divinităţii.

Eu vreau ca tu să fii întruchiparea divinităţii. Vreau să simt fiori de pisică cînd mă atingi.

Nu vreau să mă ţii în braţe. Vreau să mă simt independentă. Nu vreau să mă atingi.

Nu vreau nici o particulă a corpului tău atingîndu-mă.

Dar în acelaşi timp îţi vreau fiinţa în totalitate. De unde începi şi pînă unde mă termin. Şi acum uite-te în ochii mei şi spune-mi că nu mă iubeşti!

spune-mi!

Nu poţi. Nu poţi pentru că baloane galbene, pentru că pisică şi pentru că negru.

Ninge. Vrei să ningă? Nu ninge în septembrie.

Ştii, mie îmi place septembrie. Şi ploaia roz. 

 
  Nu-mi place să scriu eseuri pentru şcoală.

Sunt mai multe motive, care nu se combină unul cu altul. În primul rînd majoritatea temelor pentru eseuri sînt tîmpite. Tîmpite nu în sensul de "nu ne dezvoltă ca personalitate" (chiar dacă e prezent şi factorul ăsta) ci tîmpite în sensul de prea personale.

Cum poţi să fii profesor la şcoală şi să dai ca temă pentru acasă eseu despre mamă cînd ai un copil de la orfelinat în clasă, sau eseu despre iarnă cînd copilul ăsta urăşte iarna. Eseu despre dragoste cînd el a trecut cu 2 zile în urmă printr-o despărţire dureroasă şamd.

Ar fi posibil ca elevul să-şi ia inima în dinţi şi să-şi facă tema, însă eseul ar deveni personal peste nivel, ar deveni mai mult un fel de confesiune a stărilor sale interioare, astfel de rînduri nu-şi au locul în clasă, unde te aud 20+ colegi şi un profesor, în ochii cărora trebuie să te uiţi mult timp după asta.

Cea mai uşoară ieşire din situaţie ar fi să taci, să înghiţi şi să aberezi pe o pagină jumate' despre lucruri care nu ţi s-au întîmplat niciodată dar "te-au marcat", despre oameni pe care nu-i respecţi măcar dar "sunt totul pentru mine" sau despre cît de tare "îmi iubesc părinţii" dar nu le-am spus-o niciodată. Devii un ipocrit dar ai note mari şi nu dezvălui nimic din ceea ce te frămîntă cu adevărat în faţa unor oameni care-ţi sunt de fapt necunoscuţi. Ştii, sentimentul ăla cînd citeşti rînduri care conţin în ele sîngele tău şi lacrimi şi emoţii, cît de multe emoţii, şi apoi ridici capul şi vezi ochi goi, suflete goale, te aşezi şi asta a fost tot.

Altă variantă ar fi să nu faci nimic, pentru că nu suporţi ipocrismul. Ai fi mîndru de tine, cu demnitatea întreagă dar cu note slabe.

Cum să luptăm cu propriul nostru sistem de învăţămînt, şi cu propriile noastre frici?

   Cînd ai piesa aia a cărei cuvinte te descriu perfect, absolut perfect, şi nu ştii dacă vrei s-o împarţi cu cineva pentru că e prea personală dar vrei s-o împarţi pentru că e atît de frumoasă.

Katy Frankin, artista preferată din milioane. She's just amazing ok.