Shampoo addicted

 
  Nu-mi place să scriu eseuri pentru şcoală.

Sunt mai multe motive, care nu se combină unul cu altul. În primul rînd majoritatea temelor pentru eseuri sînt tîmpite. Tîmpite nu în sensul de "nu ne dezvoltă ca personalitate" (chiar dacă e prezent şi factorul ăsta) ci tîmpite în sensul de prea personale.

Cum poţi să fii profesor la şcoală şi să dai ca temă pentru acasă eseu despre mamă cînd ai un copil de la orfelinat în clasă, sau eseu despre iarnă cînd copilul ăsta urăşte iarna. Eseu despre dragoste cînd el a trecut cu 2 zile în urmă printr-o despărţire dureroasă şamd.

Ar fi posibil ca elevul să-şi ia inima în dinţi şi să-şi facă tema, însă eseul ar deveni personal peste nivel, ar deveni mai mult un fel de confesiune a stărilor sale interioare, astfel de rînduri nu-şi au locul în clasă, unde te aud 20+ colegi şi un profesor, în ochii cărora trebuie să te uiţi mult timp după asta.

Cea mai uşoară ieşire din situaţie ar fi să taci, să înghiţi şi să aberezi pe o pagină jumate' despre lucruri care nu ţi s-au întîmplat niciodată dar "te-au marcat", despre oameni pe care nu-i respecţi măcar dar "sunt totul pentru mine" sau despre cît de tare "îmi iubesc părinţii" dar nu le-am spus-o niciodată. Devii un ipocrit dar ai note mari şi nu dezvălui nimic din ceea ce te frămîntă cu adevărat în faţa unor oameni care-ţi sunt de fapt necunoscuţi. Ştii, sentimentul ăla cînd citeşti rînduri care conţin în ele sîngele tău şi lacrimi şi emoţii, cît de multe emoţii, şi apoi ridici capul şi vezi ochi goi, suflete goale, te aşezi şi asta a fost tot.

Altă variantă ar fi să nu faci nimic, pentru că nu suporţi ipocrismul. Ai fi mîndru de tine, cu demnitatea întreagă dar cu note slabe.

Cum să luptăm cu propriul nostru sistem de învăţămînt, şi cu propriile noastre frici?