Lalele şi păpădii. Să zburăm, să zburăm, să zburăm şi să ne oprim pe piscuri înalte ca să bem apă rece de izvor şi apoi să continuăm să zburăm.
Pentru că am dat greş la tot ce am dorit mai mult, şi mi-e frică să nu dau greş la tine.
Ştii, cînd e vară şi găseşti păpădii, şi îţi pui o dorinţă şi le împrăştii seminţele? De parcă zeci de suflete se pierd pentru propriile tale aspiraţii.
Mi-e frică să nu mori ca o sămînţă de păpădie. Am frica asta constantă că o să te pierd. Mă simt inferioară tuturor lucrurilor care te fac să surîzi. Îmi e frică să nu te rănesc, eşti cea mai firavă fiinţă pe care o cunosc. Îmi e frică să te ating. Eşti din sticlă rece, bine lustruită.
Ţărmul mării măturat de spumă densă, de un verde murdar. Te uiţi adînc în ochii mei şi-mi tot repeţi că mă iubeşti, dar o parte din mine nu ţi se va încrede niciodată. Luptăm ambii cu fantomele trecutului şi cu frica constantă de viitor, dar găsim timp pentru a face planuri infantile.
Şi mie îmi place să visez, crede-mă. Dar nu pot. Îmi amintesc constant de păpădii.
Loţiune de corp cu aromă de portocale, ojă de unghii roz pal, Marlboro roşu şi mult mult ceai verde cu mentă.
Te implor nu sufla.
