Tu ai fost mereu pentru mine ca ţigările. Mica mea plăcere vinovată. Mica mea sinucidere lentă, de la care nu mă puteam dezice, pentru că îmi plăceai prea mult. La început mă simţeam ruşinată, şi apoi fumam pentru că aşa mi-o cerea organismul, atît fizic cît şi spiritual.
Fumam mult, cîte 1-2 pachete pe zi. Aruncam ţigările una după alta, şi mă întindeam după următoarea. Degetele îmi erau galbene, şi îmi plăceau atît de mult. Respiraţia îmi era mereu uscată, şi, din nou, îmi plăcea atît de mult! Iar hainele şi pielea îmi erau mereu presurate de scrum suriu de ţigară, Doamne cît îmi mai plăcea!
Şi apoi frumoasa mea relaţie romantică cu tutunul, a ajuns să devină dependenţă. Mă trezeam dimineaţa şi ochii îmi erau roşii după fum proaspăt de ţigară, fumată în răcoarea dimineţii, pe balcon. Ochii mei o căutau mereu, prin mulţime, şi ea nu mă lăsa să plec, fără să o aprind. Nu mă lăsa să trăiesc, fără ca să nu o iubesc, şi să nu o ţin aproape. Şi atunci am înţeles că poate e destul.
Dar m-am convins, atunci cînd rănile mi-au devenit tot mai vizibile, şi cînd îmi spuneau şi cei din jur că uite, ar trebui să mă las. Dar eu nu i-am ascultat la început. Ei nu te ştiau aşa cum te ştiam eu. Ei nu te fumau, aşa cum te fumam eu.
Pînă cînd nu mi-am atins şi eu rănile. Pînă cînd nu m-am văzut sîngerînd şi implorînd.
Şi atunci am hotărît, e timpul să las fumatul.
şi l-am lăsat! pe ambele, le-am lăsat.
