Shampoo addicted

   Eu nu am nevoie de tine în viața mea pentru a fi fericită, pentru că mie îmi place să fiu mizerabilă. Mie îmi place să nu merit nimic și să nu obțin nimic.

A tinde spre a fi nimeni e cel mai nobil lucru, pentru că nimeni nu o face. Pentru că toți speră, încearcă și luptă. Știi, eu m-am săturat să lupt. Eu m-am săturat să încerc, să cad, să disper, să ţip şi să încerc să ajung undeva, cînd văd că toate drumurile care încep de la uşa mea, duc spre nicăieri.

Ştii care-i cea mai tristă formă a tristeţii? Cea uscată. Cînd ţi se opreşte privirea într-un punct şi tot ce poţi să faci este să... priveşti. Cînd vrei atît de mult să plîngi, dar nu poţi.

Stai şi te beleşti cu orele în întuneric şi nu poţi scoate nici măcar o lacrimă. Ajungi la un moment cînd îţi dai seama că nu, cînd vezi că ai obosit şi că nu ai pe nimeni lîngă tine pentru care ai putea continua.

Eu de fiecare dată cînd plîng, rîd. Pentru că naivitatea mea îmi pare atît de stupidă, încît devine amuzantă.

Sper că eşti fericit. Eu, sincer, sper că voi toţi sînteţi fericiţi.

 
 Îmi e foarte greu să nu apelez la vulgar și la superlativ atunci cînd oamenii mă roagă să li te descriu. Tu ai un fel al tău de a exista. Ce e frumos în tine este faptul refugiului.

Tu ai frica asta de constant și boala asta de a fugi. Problema e că nu poți simți cînd te dor picioarele și, deci, nu te poți opri. Eu încă sper că te vei opri în fața ochilor mei și o să mă saluți zîmbind. Nu simplu, crispat, ție simplu nu-ți stă bine.

Știi, zăpada reflectă lumina felinarelor. Îmi place mult tenta roșietică a întunericului dintre pereți. Eu nu mă pot opri nici măcar cînd dorm, ba chiar devine mai rău.

Eu toată ziua mă gîndesc despre cît de poetic a trecut o bătrînică strada şi cît de mult dinamism a fost în gestul şoferului care a trecut la roşu. Pentru mine voi nu sînteţi oameni, pentru mine voi sînteţi personaje.

Eu mă ascund în cărţi. Azi soarele nu a apus, nu, azi străzile pur şi simplu au fost în culori de sepia pentru cîteva ore, apoi soarele s-a culcat, împreună cu familia lui, iar soţia sa lucrează în schimbul de noapte şi are un nume tîmpit Luna şi el vrea să divorţeze, dar nu ştie cum s-o anunţe ca să nu-i frîngă inima.

Iacaşa chestii se învîrt la mine în cap, în timp ce tu încerci să-mi explici de ce raţionalul e raţional şi realitatea e realitate.

Eu nu vreau să trăiesc în realitatea ta. Eu am realitatea mea cu Luna, cu pisici şi dinamism în treceri la roşu.

Mie mi-e frică să nu cad şi să-mi zdrobesc visele şi creierii de asfalt pentru că afară nu mai ninge, dar eu încă sper şi cred că ninge.

Eu vreau ca anul ăsta să mă suni pe 27, nu pe 26, aşa ar fi mai frumos.

 
  Îți aduci aminte cînd am cumpărat un kilogram de căpșuni, unul de banane și un tub întreg de frișcă? Le-am amestecat la tine la balcon într-un vas mare şi le-am savurat cu şampanie. Îţi aduci aminte? Eu da.

eu mă gîndesc uneori cît de greu mi-ar fi să te uit, pentru că mi-ai dat atît de multe motive să te ţin minte, în toată deplinătatea persoanei tale.

Ştii ce nu-mi place mie la dragoste? că te prosteşte. Cînd iubeşti, nu te gîndeşti că afară-i frig, te gîndeşti că în braţele lui e cald. Cînd mănînci un măr te gîndeşti doar că pe el îl dor dinţii de la mere şi nu le mănîncă.

Şi uneori, eu mă gîndesc la albastru. La cît de albastre îmi sunt amintirile mele cu tine.

Pauză.

eu aş vrea ca fiecare om să iubească măcar odată în viaţă. Să se prostească în totalitate, să uite, să plîngă, să rîdă pînă la lacrimi, apoi iar să plîngă. Să alerge, să se împiedice, să suspine şi să ţipe din adîncul pieptului. Eu aş vrea ca fiecare om să caute şi să nu găsească, apoi să uite.

Nu e nimic frumos în dragoste. Nu am înţeles niciodată de ce oamenii descriu dragostea ca fiind frumoasă. Dragostea e palpitantă, e dinamică, e nebună şi stricată.

Nicidecum frumoasă.

Frumos în dragoste eşti doar tu. Şi ochii tăi mari cu gene lungi, acoperite cu fulgi.

 
    Cînd afară e frig noi căutăm căldură în inimi. Şi dacă nu o găsim în inima noastră, începem să cerşim pe unde apucăm, măcar cîte o fărîmă de ceva. Cînd afară e frig oamenii sunt mai trişti, sau poate mai fericiţi? Cert este că sunt altfel.

Cînd afară e frig noi trecem de la Cola la ceai şi fredonăm cîntece de Crăciun.

Avem timp destul să-l petrecem cu noi. Avem timp destul să ne privim în ochi şi să stăm cu orele în cadă, cu un pahar de vin şi o carte. Ştii, cînd afară e frig noi devenim mai simpli, şi tot de ce avem nevoie e o pătură şi o băutură caldă.

îţi vreau sufletul între palme şi respiraţia între claviculă şi bărbie.

vreau să mă cufund în frig prin şoapte. vreau să ajung la mine prin tine.

Cînd afară e frig noi uităm să ezităm şi uităm cum să avem obraji în culori palide. Cînd afară e frig, bunica mea face focul în sobă şi mămăligă.

fumul de ţigară se amestecă cu abur şi-ţi imaginezi cîte o fărîmă de duh părăsindu-ţi trupul cu fiecare respiraţie.

îţi încălzeşti nasul în obrazul lui şi-l mai şi săruţi copilăreşte din cînd în cînd. Lumea merge grăbită şi tu încerci să-ţi aminteşti dacă trebuie să ajungi undeva azi, şi-ţi mai faci un ceai.

Cînd afară e frig, în mine e cald.

fie de la ceai, fie de la tine.

   Starea mea de a nu fi cu tine are o definiție. Starea mea de a nu fi cu tine se numește nod în gît. Mă sufoc de la prea puțin de tine și de la faptul că am îngropat acel prea mult din mine adînc în capilare și nenorocitul vrea acum să iasă la suprafață.

Eu promit, eu promit că n-o să-l las. O să-l îngrop cu pahare de vin roşu şi o să-i arunc cu pietre în faţă pînă cînd va înţelege că nu are rost. Că luptă împotriva unui sistem prea puternic şi prea bine pus la punct.

Cel mai trist este că ştiu şi înţeleg prea bine că întotdeauna voi cerşi cîte ceva de la tine, pentru că existenţa şi viziunea îmi sunt tulburi atunci cînd nu-mi ajungi.

Vreau să plecăm împreună într-un oraş mare şi aglomerat, pentru ca să-mi poţi strivi florile crescute cu atît de mult drag în sufletu-mi. Vreau să-mi pierd mireasma de odinioară şi să o înlocuiesc cu tine. Pentru ca unde o să mă termin eu, să începi tu.

Vreau să-ţi pun mînuşa umedă pe păr şi să-ţi ridic capul în sus, ca din gura ta să iasă abur în forme gri, în contrast cu buzele roşii şi pline. Şi apoi să-mi reproşezi că sunt neatentă şi că o să răcesc, dar eu să nu te aud, pentru că-mi vorbeşti din adîncul spatelui şi-mi pari pe cît de aproape, pe atît de departe.

Ştii, ochii tăi nu sunt oglinzi, ci mai degrabă caleidoscoape. De asta îmi e frică de tine, fiecare mişcare îţi schimbă întreg spectrul vizual, ajungînd de la verde-neon la opac.

Eu cel mai mult te iubesc după ploaie, cînd bobocii trandafirilor ţi se deschid şi caută disperaţi raze de soare.

  Da, mulţumesc de anunţuri şi de email-uri, dar sincer, nu mă deranjează. Simt o oarecare furie interioară cînd văd lume care-şi asumă cuvintele mele şi se mai simt şi mîndri de asta, postează pe reţele de socializare şi-şi fac reclamă, dar în principiu, chiar nu mă deranjează.

Vreau să clarific un lucru simplu de tot, eu scriu pentru suflet, la început doar pentru al meu, acum şi pentru al vostru.

Şi, sinceră să fiu, rămîn un pic confuză, pentru că fiecare cuvînt înşirat aici, este o tristeţe, o bucurie, un vis nerealizat, o fărîmă de mine înmuiată în mai mult mine. Şi cu toate astea, oricum se găsesc oameni care şi le asumă.

Ce pot eu să cred despre ei? Păi singurul lucru pe care-l pot crede la moment e că n-au personalitate. Fiecare om este o poveste, fiecare om ne învaţă să greşim, să iertăm şi să iubim.

Şi deci, atunci cînd printre milioanele de pagini de web cineva-mi postează trăirile sub numele lor, nu mă pot simţi decît confuză.

De ce ai prefera gîndurile altcuiva, cînd ale tale sunt de sute de ori mai aproape de inima-ţi?

 
    Te rog frumos să-mi permiţi să te apuc încet de degete şi să te iau cu mine. Să te port pe aripile a ceea ce ţi-ai dorit mereu, dar ai tăcut, pentru că eşti sfios ca un copil.

Ştii, eu te iubesc la fel cum iubesc tăcerea. Mut şi cu neagră recunoştinţă.

Eu îmi amintesc de tine în nuanţe mai afabile, decît îmi amintesc de propria-mi existenţă. Eu îmi amintesc cum trupul tău curgea în mine şi celulele-ţi picurau încet, atunci am înţeles că fără de tine nu. Eu fără de tine refuz.

Vreau să coborîm valea spre rîu, şi să sărim în apa rece şi murdară. Vreau să-ţi simt palmele frîngîndu-mi toracele şi sorbindu-mi trupul. Vreau să depind de tine, cu fiecare particulă a corpului meu.

Şi te văd strîngîndu-mi faţa în palme, tremurînd tot, abia controlîndu-ţi slovele care ies nedesluşite dintre buzele de culoarea echimozelor, cu pielea de un albastru de nedesluşit sub lumina oarbă a lunii. Te văd strecurînd apa printre degete. Te văd suflînd înspre mine cu viaţă şi degerături.

Cum mă strîngi cu o forţă insuportabilă şi-mi şopteşti că mă iubeşti


şi cum eu îţi dau palme peste faţă şi îţi spun că e tîrziu
şi e frig.

    Eu mă înec pe uscat. Mie oxigen nu îmi ajunge, şi încerc să-i acoper lipsa cu nicotină şi cu lacrimi murdare. Eu ştiam că fericirea nu-i ieftină, dar nu ştiam că trebuie să plătesc ca pentru un rinichi pe piaţa neagră pentru ea.

Eu vreau prea multe şi nu obţin nimic. Eu am crezut toată viaţa că am multe talente pentru ca să ajung să realizez că sunt jalnică, din toate punctele de vedere. Nu am nevoie de cuvinte care să mă calmeze. Am realizat că abia acum m-am trezit dintr-un vis care a durat mult prea mult. Mi-a făcut nespusă plăcere să cred că totul e bine şi că totul va fi bine.

Eu m-am săturat să vorbesc despre disperare şi despre dezamăgire. Eu m-am plictisit deja să vorbesc despre disperare şi despre dezamăgire. Eu vreau să vorbesc despre cît de mult îmi plăceau gutuiele cînd eram copil. Dar nu pot, pentru că văd zeci de oameni suferind în fiecare zi, şi mă simt ca o trădătoare cînd îmi permit să mă simt fericită.

Şi văd zi de zi oameni care au ajuns departe, oameni care fac şi care pot face, şi apoi mă văd pe mine, într-o baltă de mizerie de alde "eu vreau să cred că pot" şi "sunt oameni care mă iubesc, eu ştiu". Eu văd oameni care au idealuri pe care mai apoi le întrec, şi eu îi observ în timp ce beau ceai verde cu lămîie şi mai scriu încă odată pe blog despre cît de jalnică e existenţa mea.

Eu văd oameni care termină facultatea şi îşi iubesc meseria, în timp ce eu încă mă gîndesc destul de serios să desenez cu creioane colorate pe vreun placat publicitar din centru. Să fie.

Eu ştiam că viaţa costă mult. Eu ştiam că fericirea costă şi mai mult. Dar nu mă aşteptam să cad din al nouălea cer direct în iadul pe care, azi, îl numesc realitate.

Doare. Arde.

 

    Știi ce mă enervează pe mine?

Pe mine mă enervează oamenii proşti. Dar vă rog, să nu omitem faptul că "proşti" are atît de multe sensuri încît nici oamenii deştepţi nu le pot explica pe toate. Oamenii proşti sunt oamenii care nu ştiu cînd să tacă, şi cînd să vorbească. Sunt ăia care nu-şi ţin gura nici cînd lumea din jur îi imploră s-o facă.

Oamenii proşti sunt oamenii care-şi aleg singuri toate activităţile în care vor să se implice, apoi se plîng că nu au timp şi că le este greu.

Oamenii proşti sunt cei care stau cu o tabletă în mînă şi povestesc despre tusa de asară di la Cocos şi despre cum acolo era "p'zda şeia de X care aşă-i de pafosnaia". E îi pafosnaia. Tu nu eşti. Ea e.
Am observat chestia asta în caracterul moldovenilor. La noi TĂŢ îs pafosnîe. Da eu nu-s. Nu. Eu nu-s.

Eu recunosc, da eu îs pafos. Avînd în vedere faptul că atunci cînd unui om îi place să se îmbrace bine, se machiază dimineaţa pentru ca să arate respectabil şi curat, îşi permite să mai iasă din cînd în cînd în oraş, vizitează localuri care-i plac şi alege în loc de obişnuita bere poate 2-3 shoturi de tequila - tu eşti pafos,
eu declar, oficial, la data de azi - eu-s pafos.

Oamenii proşti sînt oamenii cărora le pare că fără strelşi şi fard violet - ziua nu poate începe. Oamenii proşti sunt cei care nu învaţă pentru că nu le trebu. Cum p'la mea poate ceva, în general, să nu-ţi trebuiască în viaţă? Omul trăieşte pentru ca să înveţe. Du-te la cursuri, interesează-te, citeşte, nu te axa doar pe un domeniu, fă-ţi viaţa mai interesantă.

Oamenii proşti sunt cei care preţuiesc prietenii mai mult decît pe mama.

Prost, înseamnă să te uiţi dimineaţa pe fereastră şi să nu te gîndeşti de cîteva ori că dimineaţa e un nou început.

Oamenii proşti sunt cei care nu mănîncă ciocolate, tort şi prăjituri de la bunica, pentru ca să nu pună kilograme pe ei. Cei care întreabă "unu?" cînd transmiţi 5 lei în rutieră, cei care susţin că limba în care vorbim noi se numeşte "moldovenească", cei care au spus macăr odată în viaţa fraza "tu ştii şine-i tata meu?", cei care scriu propoziţii fără virgule, care nu-şi fac planuri de viitor, care n-au iubit niciodată, care nu zîmbesc cînd văd un copil mic, o pisică sau o vrăbiuţă.

Oamenii proşti sînt cei care n-au mîncat niciodată mere, pere sau piersici din copacul din grădină.

Oamenii proşti sunt cei goi în interior, un gol pe care niciun machiaj, niciun Cocos şi niciun 24 de litri de bere n-o să-l poată umple.

Niciodată.

   Mie îmi place să te aud pe tine respirînd. Eu îţi iubesc fiecare mică circumvoluţiune de pe buze. Eu îţi dăruiesc universul întru fericire şi un pic de disperare.

Eu mai am un pic şi devin fată mare. Tu mai ai un pic și devii mai mic decît ai fost vreodată. Adevărul e că noi nu avem nici măcar un fel de viitor, noi am crescut și am descrescut întru pierzanie. Noi nu vom stăpîni mări şi nu vom atinge idealuri, noi vom rămîne jos printre bulgări mici de noroi şi fire uscate de nisip.

Dar adevărul e că noi vom fi, de fapt, singurii destul de jos pentru a putea mirosi iarba, sau pentru a gusta roua. Noi vom auzi paşii grăbiţi, înălţîndu-se, a fiecăruia dintre voi, şi apoi vom asculta fiecare prăbuşire.

Şi, eu cred, noi vom fi fericiţi. Noi vom visa, dar nu vom ajunge nicăieri, pentru că asta e natura noastră - de a rămîne jos. Noi vom spera, dar nu vom atinge, noi vom încerca dar nu vom reuşi, toate astea pentru că noi nu.

Dar nouă ne place jos.

Atîta timp cît jos înseamnă împreună, şi atîta timp cît eu te aud pe tine respirînd. 

 Sînt lucruri, momente și persoane de la care am aglomerări de fluturi în stomac. Ca lumina de afară cînd e amurg. Cînd e destul de întuneric ca să vezi de departe oamenii mergînd cu ţigări aprinse şi destul de lumină ca să le desluşeşti şi feţele. Cînd e destul de frig ca să fii îmbrăţişată şi destul de cald ca să stai nemişcat cu orele. Cînd guşti un vin bun pentru prima dată şi realizezi că nu e nici pe departe ultima. Cînd eşti atît de fericit încît începi să plîngi.

Eu nu vreau să alung trecutul, pentru că el e o parte importantă din mine. Eu vreau picioare murdare pe scaune mari din metrouri vechi.

Şi în închegăturile viselor vii, ard punţi de vise moarte, transformate în cenuşă. Şi continuăm să ne ducem de nas cu ideea că totul e posibil, pînă cînd ajungem goi pe pămîntul rece.

Şi, Doamne, e atît de frumos încît inima îmi bate mai repede şi mai cu putere, e atît de întuneric şi atît de luminos. E mai presus de pămîntesc şi de cotidian, e dăruire completă, e uitare de sine întru bunăstarea celor flămînzi de frumos şi de estetic.

Eu nu vreau să dau foc trecutului, eu vreau să dau foc beţişoarelor mici de nicotină. Şi eu, tu, noi, am trecut prin cîte alţii n-au trecut în 10 ani. Şi-mi amintesc cît de calde îţi erau mîinile cînd mi le strîngeai la miez de noapte. Şi cît ne erau de roşii obrajii cînd cumpăram căciuli de Moş Crăciun în parc.

Şi cît de multă dragoste vedeam în ochii tăi.

 

    Tu mie-mi spui că eu scriu frumos. Dar tu nu ai nici cea mai vagă idee cît de lin se încheagă frazele cînd tu eşti tot la ce mintea mea e în stare să se gîndească.

Tu nu ai nici cea mai vagă idee ce sete nestăpînită are pielea mea faţă de mireasma catifelată a pielii tale. Cîte flori am omorît pentru ca să ţi le dăruiesc ţie, să le priveşti şi să zîmbeşti.

Ştii, eu nu vreau să te descriu în cuvinte. Cuvintele sunt seci, pînă cînd noi nu le dăm ser şi viaţă. Dar mi-e frică să te descriu în cuvinte pentru că ele niciodată nu-mi ajung. Şi pentru că nici un cuvînt inventat de un set de neuroni omenesc nu e în stare să redea cine eşti tu cu adevărat.

Tu eşti diferit într-un mod foarte diferit de diferenţă.

Tu ai un mod al tău de a surprinde prin simpla ta existenţă. Şi Doamne, jur pe tot ce am mai sfînt, fiecare atingere de-a ta îmi străfulgeră tot trupul şi-mi sfarmă toate ţesuturile, întru pură existenţă.

Vreau să-ţi cumpăr o cutie mare mare de îngheţată dulce dulce şi să te alint cu sărutări sfioase. Vreau să-ţi dibui fiecare celulă şi să te fac să-mi aparţii. Vreau să-mi plimb încet vîrfurile degetelor pe carnea ta caldă şi să-ţi savurez fiecare mişcare şi fiecare tremur uşor.

Şi cît aş vrea, cît aş vrea să te strîng în braţe şi să-ţi spun cît de mult eşti de fapt.

Tu eşti tot.

 
    Azi a fost diferit. Azi aveai gust de Red Label cu Cola Light, piure de cartofi cu salată de vară şi Parliament Aqua Blue. Şi cînd ceva se schimbă, tu ai gust de aroganţă incredibilă, ascunsă bine timp de 11 luni. Ascunsă bine timp de 335 de zile.

Şi azi a plouat mult. Aşa cum îmi place mie. Aşa cum credeam că-ţi place şi ţie, înainte să văd privirea din ochii tăi. Aveai privirea de care mi-e frică cel mai tare. Disperare amestecată cu furie.

Îmi plăcea imaginea tălpilor tale reflectată pe asfaltul umed.

Eu nu vreau ca tu să-ţi uzi pleoapele cu picături reci de ploaie, sau să sughiţi cînd rîzi prea mult.

 Am vrut să te apuc de mînă dar apoi mi-am zis că nu, între noi erau oraşe şi oceane, despărţite de un perete consistent de ploaie proaspătă cu miros de nori, de cer şi de îngeri.

Nu ar fi frumos să stăm într-o cabană în mijlocul pădurii? Tu ai spune nu, eu te-aş întreba de ce, şi tu ai spune pentru că urşi.

Tu eşti cel mai în stare să mă aducă înapoi cu picioarele pe scoarţa terestră, tu şi cifrele de pe cîntar dimineaţa.

Eu simt cum generaţii întregi de tîmplari, de poeţi şi de grădinari ţi-au creat inima, şi apoi au rămas canonizaţi în veci de către alte generaţii de tîmplari, de poeţi şi de grădinari.

Ţi-au creat carcase solide din lemn şi le-au împodobit cu flori de primăvară, apoi au scris versuri de-a lungul barierelor din măliniţă roşie. Cel mai frumos e că atunci cînd mă strîngi la piept mă scufund în inima ta şi sunt absorbită de templul pe care mi l-am imaginat de atîtea ori, dar nu l-am putut descrie niciodată.

Eu nu vreau să-ţi sperii farmecul, şi de-aia merg în vîrful degetelor prin casă. Tu ai podelele murdare de sînge şi de celule moarte.

Şi mă întreb, oare cît costă un kilogram de struguri?

Eu vreau două.

Vreau sex pe bancheta din spate a unei mașini, o limonadă acră și un pachet de Lucky Strikes.

Și noapte, și ploaie. 

 

  Tu nu ești tu fără un strop de fum de țigară. Eu nu sunt eu fără un strop de muzică în căști. Noi nu sîntem noi fără un strop de fericire amestecată cu disperare în ochi.

Eu nu prea știu de ce nu am nevoie, dar știu de ce am nevoie. Am nevoie de o pereche de blugi vechi, un tricou, niște ghete, un pachet de țigări și căști. Și mai vreau să fie seară, răcoare și întuneric.

Eu nu pot să-ţi ofer dragostea de care ai nevoie, pentru că nu-mi mai rămîne nimic pentru mine. Mă simt blocată într-o metaforă scrisă de un începător.

Şi mă gîndesc uneori că ţi-au luat tot, ţi-au luat tot ce aveai şi tot ce vroiai să obţii, cu propriile forţe. Te-au lăsat gol pe pămîntul rece. Dar eu te iubesc, şi ei nu pot lua asta.

Te simt murind picătură cu picătură, ca ploile scurte şi reci de vară.

 

    Te-am aşteptat 13 zile şi 45 de nopţi, pentru că mă gîndesc la tine cînd se înserează. Mă gîndesc la tine cînd afară se face frig.

Mă gîndesc la tine cînd plouă cu disperare şi înjurături ieftine. Tu ai gust de pepene verde cu alune.

Tu ai gust de lapte rece dimineaţa. Şi chestia e că pe cît mai mult mă satur să vorbesc despre tine, cu atît mai mult o fac. Adevărul e că am aşa o stare de pohui nepăsare parţială.

Eu

Eu urăsc soarele. Eu urăsc lumina zilei. Eu trăiesc în întuneric, cu multă cafea şi ceva dulce. Eu aştept dimineţile întunecoase şi reci de iarnă. Eu te aştept pe tine cu mănuşi groase de lînă.

Eu nu ştiu de ce am pierdut drumul pe care trebuia să mergem, eu nu ştiu de ce ne-am pierdut în noi şi nu ne putem regăsi, eu nu ştiu de ce dar noi nu.

Şi mă dor călcâiele de atîta fugit după tine. Ştii, eu vreau să mă opresc şi să respir, dar îmi tot strigă din spate în tonuri violente să mă grăbesc, să continui. Şi eu ascult, şi eu merg mai departe.

Dar azi nu mi-am mai simţit picioarele, şi le-am văzut sîngerînd, şi am vrut să mă opresc, dar nu am făcut-o. Ştii, tu eşti altfel.

Ştii ce mă sperie cel mai tare la tine? Tu. Toată fiinţa ta. Sincer, mi-e frică de tine. Şi nu pot înţelege dacă mi-e frică de ce o să-mi faci, mi-e frică să nu te pierd sau mi-e frică să nu mă rănești.

Nu vreau să-ți pierd talentul de a mă face specială.

Şi mai ştii ceva?

Dau un regat pentru o ţigară.

 
    Tu o să fii băiatul cu prea multe tatuaje pe mîini, cu barbă deasă și cu cămăși încheiate pînă la ultimul nasture. Eu o să fiu fata cu pantaloni scurți prea vulgari, cu colanți rupți, păr ciufulit și unghii date cu ojă neagră. Noi nu o să fim împreună cu restul, pentru că noi suntem altfel, din mai multe puncte de vedere.

Tu o să mă săruți încet pe frunte și o să rîzi de feţele ciudate pe care le fac prea des. Eu o să te strîng în braţe cînd o să-mi şopteşti încet numele.

Noi nu o să fugim de toată lumea, nu, noi o să stăm lîngă ea şi o să-i rîdem în faţă, pentru că noi sîntem fericiţi iar restul sunt trişti şi patetici.

Noi nu o să vorbim cu voce tare. Cine are nevoie de cuvinte? Noi o să respirăm în ritm de Kings of Leon şi o să şoptim versuri din poezii vechi.

Ştii, cînd sunt lîngă tine nu mi-e sete.

Noi nu o să dansăm în faţa nimănui, noi o să zîmbim calm şi o să acoperim soarele cu degetele. Noi nu suntem cei care se ţin de mînă cînd merg pe drum, noi sîntem cei care se ţin de suflete cînd respiră.

Şi ţi-aş dărui lumea întreagă, dacă aş şti că ţi-ar folosi la ceva.