Aici am învăţat să fim oameni. Aici ne-am certat,ne-am împrietenit prima dată. Aici ne-am îndrăgostit. Au fost o mulţime de momente bune,au fost o mulţime de momente groaznice. În fiecare dimineaţă urăşti încă odată,însă apoi iubeşti,iubeşti din toată inima şi îţi pierzi minţile...de iubire. Şi zîmbeşti,şi-ţi iubeşti naivitatea,şi plîngi apoi,apoi rîzi,şi-ţi dai seama că da, trăieşti! Şi asta s-ar numi viaţă goală,dacă n-ar fi...Dante. La Dante ai avut primele emoţii,atunci cînd ai spus prima poezie la microfon,privind în ochii la mii de copii. Ai văzut prima dată o profesoară! Şi ce frumoasă era...avea un zîmbet,în care încăpea toată lumea. Mai apoi ea şi-a pierdut valoarea,a devenit ceva mai neînsemnat pentru tine. Ai realizat că ea e o persoană,ca toţi ceilalţi. Dante...cît de mult te urăsc iubindu-te. Cît de tare îmi indisplaci într-un mod plăcut. Cenuşă albă a copilăriei şi adolescenţei. Trecut,amintiri,dragoste,viaţă.
Vino la Dante în lumea ta,
Dă-mi mîna şi te voi învăţa
Ce este cartea şi dragostea,
Aici găseşti fericirea.
Mă cunoşti, nu mă poţi evita,
Te respect, a fost să fie aşa,
Ştiu că poţi, doar tu mă poţi privi,
E tot ce vreau să ştii.
Oriunde ai fi, de vei pleca,
Voi fi mereu în viaţa ta,
Nu am să plec, voi aştepta,
Ţi-am dăruit inima mea,
Nu-ţi fie teamă, spune da,
Căci doar la Dante vei primi iubirea,
Iubirea mea.
