Shampoo addicted

 
    E un pic amuzant, dar mi-e dor de toate locurile în care am trăit. Acum, cînd am ajuns, practic, de unde am pornit, cînd ar trebui să fiu fericită cu ce am şi cît am, pentru că aici e locul unde am copilărit, vreau doar să fug. Am realizat în sfîrşit că plasma de 1 metru din salon nu mi-a ajutat cu nimic fericirea, nici scurtătura pe care o am pînă la şcoală. E ceva mai mult de atît. Mi-e dor de toate locurile în care am trăit, numai nu aici.

Poate fi din cauza lui S, care-i o durere acută în fund, mai ales de cînd convieţuim împreună ca o "familie fericită". Mă simt ca într-un horror american unde toată familia e obligată să zîmbească şi să spună poezii cînd vin oaspeţii, pentru a demonstra cît de tare se iubesc şi se respectă, şi apoi aruncă cu cuţite unii în alţii cînd rămîn singuri. Trăiesc într-o familie de ipocriţi!

Şi mi-e dor, mi-e dor de culoarea luminii dimineaţa, din fereastra de pe strada D. În fiecare zi, mă trezeam cuprinsă de un roş-oranj feeric, şi deschideam fereastra şi era răcoare, în pădurea de peste drum cîntau păsările iar oamenii se urcau grăbiţi în maşini pentru a începe o nouă zi de lucru.

Mi-e dor de fereastra IMENSĂ de pe strada C., şi toţi copacii care o acopereau. Era de parcă locuiam într-o pădure, deschideam fereastra şi atingeam frunze. Şi cînd ploua era linişte, cîntau păsările, şi totul era de o culoare verde-umedă. Mi-e dor de cît de aproape era bucătăria de camera mea şi de ziua în care am inundat vecinii de jos. Mi-e dor de magazinul cu mere verzi şi proaspete de la colţ. Mi-e dor de serile cînd veneam pe jos acasă pentru că era prea frumos!

Şi-mi mai este dor de camera mea unde era noapte 24/24 de pe strada Z. De aleea pe care mă plimbam în fiecare zi cu Abby, unde ea fugea pînă o pierdeam din vizor, şi apoi venea înapoi. Mi-e dor de supermarketul imens de pe strada de mai sus, de oamenii mereu bine îmbrăcaţi. De dimineţile răcoroase cînd toţi aşteptau autobuzele cu cafea în mînă, de cum mergeam 30 minute în fiecare zi pînă acasă şi ascultam toată biblioteca mea muzicală.

Şi chestia e că nu ştiu sigur dacă mi-e dor de toate astea, sau mi-e dor pur şi simplu de liniştea pe care o simţeam acolo, de comuniunea pe care o aveam cu locurile alea. Acum vin acasă ca la un război continuu unde nici măcar nu sunt stabilite taberele. Cred că pur şi simplu am obosit, şi vreau un loc pe care să-l pot numi "acasă".