Archive for ianuarie 2011
Skype Conversation [7]
duminică, 30 ianuarie 2011 § 2
Jackie: chiar şi poze cu cărţi are,pe care niş nu pune mîna şi aşa le pare că ppţ. Da în realitate...
Jackie: nişte tîrfe Domne',nişte tîrfe ordinare
Dana: curve yo ma yo
Jackie : Şi ăla,o tîrfă şi el,d-aia ordinară.
Dana: stai k nush kum sai zik
Dana: babnik yo ma yo
Dana: lahushka! Vo! ;D
Jackie: tot tîrfă poţ să-i spui ;D
Dana: ghine ghine, tirfa tirfeaska yo ma yo ;D
Femeia cu seminţe
Mergeam cu paşi rapizi şi mari, nu mă grăbeam nicăieri, dar continuam în pas cadenţat rapid. Treceam peste străzi, oameni, fără să privesc în urmă, nu aveam de ce. Şi mă tot grăbeam şi tot lăsam în urmă...o lume.Şi am văzut-o pe ea. Am privit-o doar cîteva secunde, dar am talent la a observa toate detaliile. Era micuţă,cu mîini de un galben-maro ciudat,bătătorite,mi-a amintit de acele mîini care în copilărie îmi întindeau bomboane şi care mă mîngîiau pe faţă. Stătea aşa pe un scăunel improvizat, în faţa unei măsuţe mici de lemn tare. Pe măsuţă stătea o farfurie mare cu seminţe negre, cu două pahare neclintite. În jur păhărele de hîrtie, din file unse, smulse din cărţi vechi. Stătea plecată cu capul în jos, umilită, tristă, poate dezamăgită.
Ridica capul din cînd în cînd şi privea la cei care mergeau pe drum. Privea cu ochi mari, senini, albaştri, ochi care aminteau de tot ceea ce era mai frumos, ochi pe care dintr-un motiv anume îi iubeam. Mai arunca cîte-o privire la trecători, parcă ruga, parcă mulţumea, parcă implora ceva...Şi nimeni nu-i răspundea înapoi, cu o privire caldă măcar, pentru că toţi mergeau cu paşi rapizi şi mari, nu se grăbeau nicăieri, dar continuau în pas cadenţat rapid.
-Un păhărel de seminţe vă rog!
-2 lei!
-Mulţumesc.
-Să fii sănătoasă.
Nu vroiam seminţe, nici măcar nu aveam atît de mulţi bani ca să le cumpăr pur şi simplu. Nuştiu de ce m-am oprit, am luat păhărelul şi l-am pus repede-n geantă. Eram fericită, nu pentru că aveam seminţe ci pentru că primisem o privire caldă de la doi ochi mari, sinceri, albaştri.
Şi azi am găsit un negustor care vindea priviri călduţe cu 2 lei.
Jackie.
Regrete
Fiecare facem din viaţa asta a noastră tot ce putem mai bine, sau mai rău. Ne batem joc de ea, dar şi o preţuim în măsuri infinite. Facem greşeli, greşeli de care apoi ne pare extrem de rău, dar şi greşeli pe care le uităm rapid. După fiecare suferă cineva, suferi tu, suferă cei pe care-i iubeşti, suferă cei pe care nu-i cunoşti. Cele mai plăcute greşeli sunt cele după care suferi doar tu,pentru că îţi este anume ţie mai uşor...conştiinţa te lasă în pace. Şi apoi cu timpul uiţi,pentru că sunt sentimentele tale,dar cei pe care i-ai fi putut răni nu ar fi putut uita aşa uşor.
Eşti puternic,eşti mai puternic decît toţi ceilalţi care te înconjoară pentru că poţi păşi peste lucruri şi poţi zîmbi ascunzînd lacrimile. Şi greşeşti,greşeşti în fiecare zi...greşeşti mult. Şi regreţi desigur pentru că a regreta e omeneşte,la fel ca şi a greşi. Regreţi şi te învinuieşti mult timp încolo,suferi.
Dar ce rost au regretele? Vei putea oare întoarce timpul înapoi?
Fiecare lucru se întîmplă dintr-o cauză anume şi, desigur, prezentul nu ar fi fost exact aşa cum este acum dacă nu ai fi făcut acele greşeli.
Şi ai învăţat din ele,acum deja niciodată nu vei mai trăda,sau nu vei juca cărţi la lecţie,sau nu vei sta 10 minute în scară să legi şireturile,sau la urma urmei nu vei face ceea ce tu socoţi a fi greşeală!
Şi iubiţi greşelile,şi învăţaţi din ele,şi regretaţile,dar nu lăsaţi ca acele regrete să vă strice viaţa.
Povestea noastră
Azi vreau să-mi cer iertare,pentru tot ceea ce poate am făcut,poate nu am făcut,poate trebuia să fac dar am ezitat. Îmi cer iertare pentru că nu am fost perfectă,dar trebuia să fiu. Nu ascultam întotdeauna ce aveai de spus şi poate făceam decizii pripite.Dar dacă m-ai iertat...poate vom putea să continuăm,aşa cum am început?
Nu am prea mulţi bani,dar am putea strînge împreună şi am cumpăra o casă mare în care să locuim împreună. Şi am avea o peluză unde vom creşte iarba noastră,verde-verde. Vom avea o cameră mică în pod pentru lucruri vechi,unde vom petrece zile întregi pentru că iubim atît de mult tot ce e vechi. La fereastră vom avea un telescop de unde vom vedea în fiecare seară stelele. E poate puţin amuzant,acel sentiment pe care-l ai înăuntrul tău,dar e adevărat. Şi dacă aş fi fost o fată care face poţiuni,sau una cu puteri magice,aş face ca totul să fie bine şi tu să nu regreţi.
Şi am avea un covoraş cu mesaj amuzant în faţa uşii de la intrare.
Şi poţi să spui tuturor că aceasta e povestea noastră. E tot ce am putut scrie,dar e totuşi a noastră. Şi nu-mi pare rău că ţi-am spus ţie toate astea,pentru că pînă la urmă sunt visuri. Şi pînă la urmă e doar o poveste,doar că e a noastră.
Şi ceva din mine,simte că va fi realitate. Dar altceva simte că e doar o poveste.
O poveste cu final fericit!
Jackie.
Pathetic
joi, 20 ianuarie 2011 § 0
Mereu mă plîngeam de faptul că sunt singură,fără oameni în jur,fără cei care mă iubesc. Invinuiam mereu pentru asta pe cei care trebuie să-mi fie alături,să-mi fie prieteni...să-mi fie aproape. Nimeni nu mă putea înţelege sau ajuta,sau măcar să ia un pic negrul din suflet,să pună o picătură de alb. Dar nimeni nu vroia să ia pensula în mînă şi să coloreze un mic suflet şi nimeni nu avea curajul să cumpere propria pensulă dacă eu nu le-o ofeream pe-a mea. Şi tot găseam zi de zi noi şi noi vinovaţi,noi şi noi oameni pe care să-i urăsc şi să-i învinuesc pentru tot ceea ce simţeam,dar niciodată nu am avut adevăratul curaj să realizez şi să accept faptul că EU eram de vină. Pentru toate decepţiunile mele,tristeţile,pentru tot eram vinovată anume eu.
Pentru că toată viaţa am tot îndepărtat oamenii de mine,i-am alungat,pur şi simplu nu-i doream aproape. Nu i-am îndepărtat doar pe cei care din un motiv sau altul nu-mi plăceau,ci şi pe cei care mă iubeau şi pe care eu tot îi iubeam. Nu are sens,asta se înţelege,dar am făcut asta toată viaţa şi nu pot înţelege niciodată care ar fi motivul.
Fiecare persoană care a ţinut la mine cît de puţin a plecat. Şi acum am rămas iar singură. Şi sunt mai patetică ca niciodată pentru că nu dau vina pe mine,ci,din nou,pe toţi ceilalţi.
Am rămas singură,penibilă şi din nou...disperată.
Şi nu mai vreau pe nimeni lîngă mine pentru că mereu voi respinge,chiar dacă doare şi chiar dacă nu înţeleg de ce,dar îi rănesc pe ceilalţi şi mă urăsc pe mine pentru asta.
Şi urăsc tot ceea ce se întîmplă,cred că e ceva ce nu va înceta niciodată.
Jackie.
Book:Leagănul Pisicii
miercuri, 19 ianuarie 2011 § 0
Mulţumesc Valerica! Deci e o carte superbă! Leagănul Pisicii de Maurice Baring. Mi-ar fi plăcut enorm să citesc varianta engelză dar şi cea română nu e rea.
Cartea povesteşte despre istoria vieţii unei principese (de fapt unei simple "lady") din Anglia secolului XIX începutul secolului XX. Multe evenimente istorice importante s-au întîmplat în acea perioadă dar cartea nu povesteşte despre asta ci despre o viaţă de femeie care captivează.
Personajele sunt descrise subtil şi subiectele nu sunt complicate,e o carte de vacanţă. E una din puţinele cărţi care odată cumpărate sau împrumutate nu sunt aşezate direct pe raft pentru "mai tîrziu",deoarece m-a captivat încă de la primele pagini şi nu am avut curajul să o las din mîini!
Deeci,e un must reed!
Jackie.
Cît de ieftină e fericirea
luni, 17 ianuarie 2011 § 3
Azi după ore am intrat ca de obicei în micul magazinaş de lîngă şcoală. Vînzătoarele de acolo ne ştiu deja,vom cumpăra din nou o sticluţă de apă şi cineva o prăjitură,cineva un pachet de pesmeţi sau alt tip de junk food şi eu mereu o acadea =). Dar azi a fost diferit,am fost doar eu cu o fată şi ea şi-a luat celebra "chiflă cu sîr de la Franzeluţa" şi eu nu mă prea dau în vînt după ele aşa că am vrut mere. Dar mere nu erau (de unde în magazin mere?!) aşa că am văzut ceva mic şi galben într-o farfurie pe vitrină. Erau micuţe-micuţe şi de culoarea soarelui. Stăteau acolo sfioase aşteptînd cumpărătorul perfect. Simţeam cum mă priveau cu ochişori melancolici printre gratiile farfurii. Miroseau a proaspăt,un proaspăt de care te îndrăgosteşti pe loc. Şi eu m-am îndrăgostit.
-Cît costă lămîile?
-Păi ţi-o cîntăresc şi-ţi spun.
-Io vreau două!
Mi le-a luat uşurel şi le-a pus pe cîntarul rece,apoi la fel de uşor le-a învelit într-un şerveţel şi
le-a pus să doarmă într-o sacoşă transparentă.
-Lămîi? Poate vro portocală ceva? Lămîile-s a naibii de acre!
Nu,n-avea portocala farmecul lămîei şi nici măcar mireasma ei! Ei şi ce dacă-i dulce? Nu mereu ceea ce e dulce e mai bun! Şi dulci sunt şi banalele,şi merele,şi strugurii...însă lămîia e unică şi poate de asta m-am îndrăgostit.
-6 lei!
-Poftim. Mulţumesc!
6 lei,am aflat preţul fericirii! 6 lei! Preţul fericirii şi preţul copilăriei,pentru că într-o lămîie de-aia mică stau ascunse atîtea amintiri care mai de care şi cu fiecare felie îţi aminteşti cum mama te obliga s-o mănînci cînd erai răcit şi tu nu vroiai nici în ruptul capului! Cum schimba tot gustul ceaiului feliuţa aia mică de lămîie şi cum bunica punea coaja în prăjituri şi biscuiţi.
O poveste întreagă într-o lămîie!
Nu strîmba din nas! Nu toţi avem norocul să fim dulci ca să ne iubească orişicare,unii dintre noi avem norocul să fim mai amărui dar să ne iubească cine merită!
Şi azi am găsit un negustor care vindea fericire cu 6 lei.
Jackie.
Din jurnalul unui dependent
sâmbătă, 15 ianuarie 2011 § 2
"Eu aş fi fost tu,tu ai fi eu,noi am fi unul singur şi totul ar fi fost perfect. Mi-aş petrece zilele căutînd doar motive pentru ca să te iubesc mai mult şi mai mult,pînă la idolatrizare.
Poate nu aş fi atît de sensibil ci doar aş lăsa lucrurile să treacă aşa cum trebuie să treacă,din mulţimea banalului. Aceasta e lumea mea de vis,o lume plină de absurdităţi dar pe care o iubeşti fără să vrei şi fără să apuci să realizezi. M-ai găsit pe mine jos de tot,în mijlocul pustiului implorînd pentru o picătură de apă care să-mi mai dea cîteva zile mizere de viaţă. Eram disperat şi imploram la fel de disperat pentru iertare şi mă căiam pentru tot ceea ce am făcut,doar să mai primesc o doză şi să mă simt încă odată în lumea mea de vis.
Nu mă lăsa să plec. Te implor nu mă lăsa să plec! Simt cum chestia asta mă distruge şi mă taie în bucăţi. Sunt gata să fac orice,m-am transformat într-o cărpă uşoară pe care o poate avea oricine. Viaţa mea nu-mi mai aparţine,e a altcuiva,dar nu ştiu exact a cui. Îmi era silă de mine,mă uram nu pentru ceea ce eram ci pentru ceea ce puteam să fiu. Aveam în faţă un viitor la care visa majoritatea celor pe care-i cunoşteam. Eram un model care era greu de urmat pentru că eram cu 2 paşi înaintea tuturor mereu...şi acum am devenit....asta. Eram penibil.
Şi acum caut iar o doză. Ieri am spălat parbrize şi am şters mese-n baruri. Eram murdar şi scîrbos dar aveam bani pentru o nouă doză şi eram fericit. Acum trebuia doar să găsesc o baie publică şi să scap de ochii celor care mă urmăresc. Doamne arătam ca o sperietoare,aveam ochii roşii şi faţa obosită,dar nu conta.
Zburam. Din nou.
Şi am promis. E pentru ultima oară. Mă las,de mîine mă las. Să mă găseşti tu,din nou,disperat şi să mă ridici. Dar ceva îmi spune că nu va fi pentru ultima oară. "
Necunoscuta
"Mergea pe drum cu capul aplecat de parcă îi era ruşine de ceva. Poate de propria înfăţişare sau poate de ceva ce a făcut şi avea impresia că era deja etichetată. Nu mi-au atras privirea niciodată astfel de femei,era prea neproporţională şi avea un păr lung,desprins şi neîngrijit. Însă acea femeie avea ceva care nu te lăsa să-ţi iei privirea de la ea. Avea ochii trişti,chiar dacă zîmbea. Era prea tristă pentru ca să fie doar ceva de moment,presupuneam că trece printr-o perioadă grea dar machiajul ei era impecabil,prea impecabil pentru o depresivă. Avea mîini lungi cu degete scurte de copil şi unghii mici şi rotunde,uşor neîngrijite,vopsite-n fucsia.
Tot pieptăna părul cu degetele,lucru care mi-a amintit de propria persoană. Mai avea o agrafă ciudată în cap,nu am putut să-i deşlusesc forma dar cred că era ceva abstract. Avea un palton elegant cu un fason original care era de lungimea unei rochiţe de vară,plus-minus 2 degete. Nu era urcată ca şi toate celelalte din jur pe tocuri,era în o pereche de cizme murdare,presupunînd că a mers mult. Se tot uita la un ceas şi scria cuiva mesaje,semn că era ocupată.
A intrat într-o cafenea zăbovind mult la uşa care trebuia împinsă,nu trasă,mă gîndeam că nu e de prin locuri. Acolo o aştepta un tînăr impunător care însă era mult mai îngrijit ca ea,ea îi zîmbea însă el nu-i răspunse cu acelaşi entuziasm. Cred că mă îngrijoram şi ghiceam ce avea să se întîmple. Era ciudat! Era doar o necunoscută care însă m-a atras întratît încît am urmărit-o,fără măcar să mă sfiesc sau să mă gîndesc că e ceva incorect,mă îngrijora într-un fel sau altul soarta ei.
El avea o gesticulaţie extrem de expresivă,mă ajuta pe mine să văd şi să înţeleg ceea ce vorbesc fără să-i aud. Îi era greu să spună ceva,după multe oftări şi gesturi cu mîna ea s-a ridicat şi a plecat,însă machiajul ochilor ei era deja imperfect. Cred că plîngea. Da,plîngea,i-am observat ochii fugitiv. A fugit şi a scos o pereche de căşti din geantă. S-a refugiat undeva în parc pe-o bancă. Afară era atît de frig însă ea pur şi simplu nu observa acest lucru. A scos o ţigară şi o fuma nervos cu buze în formă de semilună,după poziţia degetelor şi mişcările line mi-am dat seama că nu era o începătoare,chiar dacă era tînără. Fuma ţigări groase,cred că era un Winston,nu vedeam prea bine. Scotea fum dens şi cu o poziţie a buzelor brutală. Nu era nici pe departe o feministă sau o femeie cu teamă de părerile celor din jur.
Nuştiu cine era acel băiat,nuştiu ce i-a spus dar e clar,a distrus-o.
Nu mai plîngea şi după a treia ţigară se oprise în sfîrşit,doar asculta muzică,sau poate doar ţinea căştile în urechi pentru ca nimeni să nu se apropie şi să intre în vorbă cu ea. Cred că nu voi afla niciodată. Era doar o necunoscută,însă deja mi-era mai dragă decît majoritatea celor pe care-i cunoşteam. Apoi brusc s-a ridicat,fără să se pregătească pentru asta sau să-şi aranjeze fularul şi să pună geanta pe umăr. S-a ridicat,pur şi simplu.
S-a dus la prima florărie şi şi-a luat un buchet mare de flori de cîmp,le-a mirosit şi a zîmbit. Avea un zîmbet larg,nu era brutal,nu avea un aspect fals cum au majoritatea. O vedeam zîmbind şi abia atunci m-am îndrăgostit cu adevărat. Era una din acele femei cărora nu le era frică de murdărie sub unghii sau de frigul de afară. Realizam abia atunci că eram ca un disperat,urmăream o necunoscută pentru că fumează brutal. Poate eram nebun.
Dar am realizat atunci că vreau să-mi fie toată viaţa alături şi să stăm ambii în parc,pe bancă,să ţinem căştile în urechi doar pentru a nu fi deranjaţi şi să fumăm brutal ţigări Winston.
Şi azi,acum,sunt gata să spun da."
-Acum că mirele şi-a terminat în sfîrşit discursul,cred că ar trebui să chemăm oaspeţii la masă! Şi să mîncăm ascultînd muzică bună! Maestre,muzica!
Şi au trăit fericiţi pînă la 45 de ani continuînd să fumeze brutal,cînd au murit ambii într-o zi. Cancer de plămîni.
Supradoză de iubire
joi, 13 ianuarie 2011 § 4
Dăi Play şi nu vei regreta
Şi te simţi în sfîrşit tu! Şi zîmbeşti, zîmbeşti din toată inima! Te simţi originală,te simţi puternică,te simţi războinică,ca un soldat care a cîştigat războiul şi se întoarce în sfîrşit acasă,ca păsările care străpung cerul cu aripile,ca bradul care a supravieţuit Crăciunului. Şi mergi pe stradă şi vezi lumea,pe care ai lua-o şi ai
îmbrăţişa-o strîns de tot,să o scurgi de setea de iubire care îi face mereu nefericiţi! Şi ai săruta-o şi i-ai dărui o acadea,ca unui copil şi nu ai lăsa-o să plece niciodată! O ai pe toată,e doar a ta şi radiezi,vrei mai mult şi mai mult şi rîzi cînd ai o supradoză pentru că asta te face fericit! Ai strîns-o într-un borcan şi acum ai ieşit afară şi ai scos capacul,pentru că vrei ca toţi să o primească,din plin,aşa cum ai primit-o tu toată viaţa şi oricum erai tristă,ai realizat în sfîrşit-cît de ciudat nu ar fi toţi ţi-au dăruit-o puţin cîte puţin,chiar cînd erau supăraţi radiau,tu primeai razele călduţe şi le puneai repede în borcan,să nu scape cumva vreo una. Şi toată viaţa ta ai fost încălzită şi ocrotită de ce era mai rău,de tine! Pentru că în toată viaţa asta noi suntem singurul lucru de care ar trebui să ne fie frică,mie mi-e frică de mine. Şi cînd te ocroteau tot radiau. Şi tu primeai cu plăcere şi puneai în borcan. Şi azi borcanul e plin! Plin cu ce? Plin cu ce? Păi cum,încă nu ai înţeles? E plin cu dragoste! Dragoste pe care ai primit-o şi pe care ai meritat-o din plin. În zilele ploioase ieşi afară şi deschide borcănaşul,lasă razele să iasă şi bucură-te de cum îi faci pe ceilalţi prea posomorîţi fericiţi! Şi primeşte înapoi raze şi închide-le repede în borcan,să nu scape hoţomanele. Şi apoi cînd mai vine o zi ploioasă fă un om fericit! Fă 2 oameni fericiţi,fă un oraş fericit şi primeşte raze înapoi!
Vă mulţumesc pentru că aţi ales ca azi să fie ziua aia cînd aţi deschis borcănaşul cu raze,am primit azi o supradoză!
Şi îţi mulţumesc ţie (ştiu că acum zîmbeşti) pentru că tu găseşti în fiecare zi cîte o rază mică mică în borcănaş doar pentru mine!
Şi da,te iubesc.
Miraje
miercuri, 12 ianuarie 2011 § 0
Şi am mai intrat încă odată pe uşa aia,am mai zîmbit odată larg cînd am văzut cum motanul meu lenos doarme pe patul meu neordonat şi nearanjat pe care nimeni nu l-a atins de dimineaţă.
M-am trîntit pe cearşaful cu miros de Ariel şi am închis ochii strîns pentru a nu lăsa nici o rază de lumină să pătrundă. Am stat aşa mult timp pînă cînd nu am realizat că e deja tîrziu şi ar fi timpul să fac cîte ceva.
Dar îmi era prea greu să mă ridic şi să fac ceva,să strîng patul,să-l ridic pe Tom de pe braţe,măcar să mă mişc. Nici nu aveam dorinţa să fac asta.
În faţa mea era lumea,lîngă mine era viaţă dar la mine-n cap erau ca de obicei doar visuri şi speranţe,care mor,şi mor,şi mor,dar zi de zi se nasc mai multe decît s-au stins şi totul se repetă iar...şi iar...şi iar.
Nu pot să nasc noi şi noi decepţii dar le ţin pe cele de acum în viaţă. Scot chitara din cutie şi încerc să fredonez ceva care să nu mă facă mai nemulţumită,dar nu-mi prea ies multe.
Şi deja...puteam să zbor. Dar nimeni nu m-a avertizat de faptul că a fi cum eşti poate să nu placă. Dar mie-mi convenea,atîta timp cît lumea era a mea.
Şi am început să mă gîndesc din nou la tine....şi asta mă îngrijora.
Doar...pleacă.
marți, 11 ianuarie 2011 § 2
M-am ridicat de pe pat şi am oprit muzica. După cîteva secunde am început să mă întreb de ce am făcut-o,cred că pur şi simplu nu-mi mai auzeam gîndurile...sau eram prea obosită pentru a fi fericită. M-am aşezat din nou pe pat,cu capu-n pernă şi aşteptam momentul cînd mă voi sufoca pentru a mă ridica. Totul era aşa de confuz! Auzeam respiraţia mea,bătăile inimii...auzeam şi cum clipesc însă gîndurile oricum erau confuze.
Erau sunete ciudate care strigau stările inimii. Tăcerea mă sperie pentru că strigă adevărul.
Nu vroiam să ţip sau să contrazic pe cineva. Nu vroiam să-mi impun punctul de vedere,nu vroiam nici măcar să zîmbesc,nu vroiam oameni dragi aproape. Îmi era din ce în ce mai greu să respir dar era prea plăcută senzaţia de gol pentru a renunţa.
M-am ridicat la fel de rapid şi fără de sens cum m-am culcat. M-am încălţat şi am ieşit. Am găsit ceea ce doream,în sfîrşit. Să stau afară pînă îngheţ şi apoi să vin înapoi pentru a trece din nou de la vis la banalitate. Am încercat să ies cît mai încet,fără zgomot,dar cît de silenţios poate fi zborul unei păsări spre libertate?
Afară erau doar lumini...care străluceau grave şi fără de scop. O pădure de licurici şi încă una de pustietate. Toate astea pentru că visez prea mult,pentru că sunt PREA naivă,prea sentimentală,prea egoistă şi PREA falsă.
-Domnişoară staţi în uşă! Lăsaţi-mă să intru în scară!
-Desigur...mă scuzaţi.
Am stat acolo 20 minute,fără să mă mişc. Priveam "lumea" ca pe o minune. Altceva nu prea aveam ce face. Şi cînd am realizat că eram jalnică era prea tîrziu. Mergeam pe o alee cu copaci goi şi cărări murdare. Era drumul spre nicăieri,dar mie îmi plăcea aşa.
Credeam c-o să zăresc perechi,dar era o seară prea uşuratică pentru a-i plăcea cuiva,cred că de asta îmi plăcea mie aşa de tare. O vedeam ca pe o tîrfă- uneori seara îţi dă totul alteori îţi fură şi ultima picătură de speranţă şi geme de plăcere.
Nu-mi păsa. Eram eu cu muzica şi cu aleea aia cu străzi murdare. Şi eram mai fericită ca niciodată,chiar dacă plîngeam,eram într-un fel sau altul liberă. Eliberată de ceea ce uram mai mult-a rîde. Nu trebuia să zîmbesc pentru a arăta că totul e bine-simţeam asta şi era cel mai important. Nu eram muza sau clovnul nimănui,în sfîrşit m-am putut rupe pe cîteva minute din a fi clovn,nimeni nu rîdea isteric de ceea ce ziceam eu,nu eram nici măcar nevoită să merg dreaptă după standarte sau să nu fac baloane de gumă. Eram liberă,la ora 11 în noapte pe o alee murdară.
Simţeam că mîine nu mă voi putea trezi la ora 6,ştiam că nu am făcut temele...ştiam că nimic din ceea ce fac sau gîndesc nu merită dar continuam să flirtez cu tîrfa asta pentru că vedeam oarecum un scop măreţ,la urma urmei mi-am dat seama că era doar o disperată care doar le dădea speranţă celor mai disperaţi ca ea.
Şi mi-a mai dat şi un subiect de noapte,toţi cei care rîd zi cu zi de fapt plîng.
Şi concluzia e că clovnii sunt cei mai trişti oameni.
Şi mi se făcuse o poftă de cafea,aşa că am luat tîrfa la braţ şi am continuat să merg cu ea,plîngînd fericită şi ascultînd muzică în căşti,pe o alee murdară la ora 11 în noapte spre o cafenea,pentru că continuam să visez prea mult,pentru că eram PREA naivă,prea sentimentală,prea egoistă şi PREA falsă. Şi arătam penibil.
Signs
luni, 10 ianuarie 2011 § 4
Din seria "fiecare viaţă,e o poveste".
M-a impresionat enorm.
Şi DA,eu am dat de vreo 3 ori de el dar niciodată nu am avut răbdarea să mă uit la el,are 12 minute! Credeam că mă voi plictisi enorm! Dar acum în sfîrşit l-am vizionat,de 3 ori! Şi nu am regretat, ştiu că nu voi regreta niciodată. Chiar dacă ar fi fost ultimele 12 minute din viaţă.
Trist
joi, 6 ianuarie 2011 § 0
Şi mă faci să mă simt mizerabil. Ating cotele fericirii maxime şi mă simt zburînd,înţeleg că mai sunt lucruri care contează,mai sunt oameni care pot iubi şi care înţeleg. Şi mă simt fericită,şi visez,şi meditez,şi sunt împlinită! Bucuroasă! Zbor! Şi tu mă prăbuşeşti.
Iei cu tine tot de ce aveam eu nevoie şi nu-mi laşi nimic,rămîn acolo jos în noroi fără să mă mişc. Dar găsesc mereu forţe noi să iert,fără să-ţi cer mîna să mă ridic,mă ridic singură şi mă învăţ din nou să zbor însă mereu ştiind că mă vei prăbuşi din nou la pămînt şi ştiind că odată nu voi mai avea puterea să mă ridic.
Dar îmi asum riscul şi încep din nou,de la cea mai de jos creangă,pînă ajung din nou în vîrf şi zborul ăla mă face în sfîrşit să simt că sunt cineva din nou! Şi-mi dă încrederea de care am atît de mare nevoie şi pe care TU ar trebui să mi-o dai. Şi zîmbesc.
După toate astea zîmbesc şi sunt mîndră de mine,ştiu cum să trăiesc şi vreau asta şi zbor aşa pînă cînd tu nu mă dobori din nou. Şi coşmarul ăsta se învîrte iar...şi iar...şi iar...mă simt ca într-un cerc pe care nimeni nu vrea să-l întrerupă.
Şi atîta timp cît tu exişti,cred că nu-l va întrerupe nimeni.
Adică,tu nu ar trebui să fii singura care să mă cureţe de noroi şi să-mi dăruiască altă pereche de aripi? Din cîte ştiu eu ăsta e rolul vostru. Dar tu eşti diferită,tu mă faci mizerabilă,mă dobori şi te lupţi cu mine pînă şi pentru ultima suflare,pe care eu nu vreau să ţi-o dau,dar pe care violent mi-o sugrumi şi o răneşti pînă la sînge.
Pe de altă parte îţi sunt recunoscătoare. Cine,dacă nu tu,îmi va aminti mereu că sunt doar o bucată de carne căreia i s-a dat viaţă şi fără de care lumea nu ar fi nici mai bună nici mai rea.
Dar mă voi ridica iar. Simt asta. Şi mai simt că de fiecare dată îmi va fi mai greu şi mai greu să mă ridic.
Pînă cînd nu voi mai putea.
Şi mă voi stinge exact cum m-am aprins,ca un fluture metamorfozat în întuneric.
Fiecare viaţă,e o poveste.
Insomnia,mă chinuie şi mă mănîncă de vie.
Omul e obişnuit şi-i stă în sînge să se plîngă de viaţă,e ca şi atunci cînd spui că te doare capu' sau că te-ai săturat,sau că ţi-e frig,sau orice altceva,doar pentru a rupe tăcerea,pentru că altceva n-ai ce spune, uneori nici nu e adevărat că te doare capu' sau ţi-e frig. Spui asta cum sughiţi,fără să vrei.
În acelaşi mod te plîngi de viaţă,pentru că omului niciodată nu îi e bine. Cu cît are mai mult,cu atît VREA mai mult. Mai mult,şi mai mult,şi mai mult. Nu vorbesc de bani,nu vorbesc de maşini,averi. Vorbesc de fericire. Părinţii tăi divorţează la 14 ani şi tu te apuci de droguri,intri la colegiu dar peste un an te exmatriculează,te căsătoreşti şi apoi afli că soţia ta nu poate face copii,adopţi unul care se apucă şi el de droguri,la bătrîneţe eşti arestat pentru că l-ai ajutat pe fiul tău să se ascundă de poliţie şi apoi mori de la infarct.
Ai povestit povestea vieţii tale,în doar 3 fraze. Însă ai omis cîte ceva. Ai omis cum te aşezai pe locul din faţă în maşina tatălui şi tot drumul dansaţi pe cîntece disco vechi,şi cum vă adunaţi toţi duminica în living să vizionaţi un film. Cum ai dat un chef de zile mari cînd ăia te-au primit la colegiu şi beţia nebună pentru care te-au exmatriculat. Trenul ăla cu scaune de piele unde ai văzut-o prima dată pe soţia ta şi cum ai stricat 10 sticle de şampanie încercînd să le deschizi cînd i-ai cerut mîna. Cît de tare ai plîns de fericire cînd copilul adoptat ţi-a spus prima dată "tata". Cît de tare l-ai strîns la piept pe fiul tău cînd el a intrat transpirat pe uşa din spate fugind de poliţie. De ce le-ai omis?
Fiecare om are o viaţă,dar există o poveste veche despre un om care a avut o viaţă perfectă,fără nici o situaţie rea,fără nimic negativ! Doar lucruri bune. Şi ştiţi ceva? Nu e nimic de povestit despre el...Nimic. Pentru că toată viaţa lui a fost DOAR perfectă,şi pe cine ar interesa povestea unei vieţi perfecte?
Fiecare viaţă,e o poveste. Fiecare persoană e o poveste. O poţi citi în ochi,o poţi citi de pe chip,însă fiecare o are pe a sa,fiecare a suferit,fiecare a fost fericit,iubit,urît,înşelat.
Opreşte un om pe stradă,oricine,du-l într-o cafenea şi porneşte microfonul unui dictofon şi roagă-l să-şi povestească viaţa. Apoi mai opreşte unul,şi încă unul,şi încă unul...vei realiza că fiecare om are un roman de scris,despre fiecare poţi face un film,fiecare are o viaţă trăită şi încă una în viitor de trăit.
Fiecare contează.
Fiecare e o poveste care nu se mai repetă.
Niciodată.
