Şi am mai intrat încă odată pe uşa aia,am mai zîmbit odată larg cînd am văzut cum motanul meu lenos doarme pe patul meu neordonat şi nearanjat pe care nimeni nu l-a atins de dimineaţă.
M-am trîntit pe cearşaful cu miros de Ariel şi am închis ochii strîns pentru a nu lăsa nici o rază de lumină să pătrundă. Am stat aşa mult timp pînă cînd nu am realizat că e deja tîrziu şi ar fi timpul să fac cîte ceva.
Dar îmi era prea greu să mă ridic şi să fac ceva,să strîng patul,să-l ridic pe Tom de pe braţe,măcar să mă mişc. Nici nu aveam dorinţa să fac asta.
În faţa mea era lumea,lîngă mine era viaţă dar la mine-n cap erau ca de obicei doar visuri şi speranţe,care mor,şi mor,şi mor,dar zi de zi se nasc mai multe decît s-au stins şi totul se repetă iar...şi iar...şi iar.
Nu pot să nasc noi şi noi decepţii dar le ţin pe cele de acum în viaţă. Scot chitara din cutie şi încerc să fredonez ceva care să nu mă facă mai nemulţumită,dar nu-mi prea ies multe.
Şi deja...puteam să zbor. Dar nimeni nu m-a avertizat de faptul că a fi cum eşti poate să nu placă. Dar mie-mi convenea,atîta timp cît lumea era a mea.
Şi am început să mă gîndesc din nou la tine....şi asta mă îngrijora.
