Mereu mă plîngeam de faptul că sunt singură,fără oameni în jur,fără cei care mă iubesc. Invinuiam mereu pentru asta pe cei care trebuie să-mi fie alături,să-mi fie prieteni...să-mi fie aproape. Nimeni nu mă putea înţelege sau ajuta,sau măcar să ia un pic negrul din suflet,să pună o picătură de alb. Dar nimeni nu vroia să ia pensula în mînă şi să coloreze un mic suflet şi nimeni nu avea curajul să cumpere propria pensulă dacă eu nu le-o ofeream pe-a mea. Şi tot găseam zi de zi noi şi noi vinovaţi,noi şi noi oameni pe care să-i urăsc şi să-i învinuesc pentru tot ceea ce simţeam,dar niciodată nu am avut adevăratul curaj să realizez şi să accept faptul că EU eram de vină. Pentru toate decepţiunile mele,tristeţile,pentru tot eram vinovată anume eu.
Pentru că toată viaţa am tot îndepărtat oamenii de mine,i-am alungat,pur şi simplu nu-i doream aproape. Nu i-am îndepărtat doar pe cei care din un motiv sau altul nu-mi plăceau,ci şi pe cei care mă iubeau şi pe care eu tot îi iubeam. Nu are sens,asta se înţelege,dar am făcut asta toată viaţa şi nu pot înţelege niciodată care ar fi motivul.
Fiecare persoană care a ţinut la mine cît de puţin a plecat. Şi acum am rămas iar singură. Şi sunt mai patetică ca niciodată pentru că nu dau vina pe mine,ci,din nou,pe toţi ceilalţi.
Am rămas singură,penibilă şi din nou...disperată.
Şi nu mai vreau pe nimeni lîngă mine pentru că mereu voi respinge,chiar dacă doare şi chiar dacă nu înţeleg de ce,dar îi rănesc pe ceilalţi şi mă urăsc pe mine pentru asta.
Şi urăsc tot ceea ce se întîmplă,cred că e ceva ce nu va înceta niciodată.
Jackie.
