Şi mă faci să mă simt mizerabil. Ating cotele fericirii maxime şi mă simt zburînd,înţeleg că mai sunt lucruri care contează,mai sunt oameni care pot iubi şi care înţeleg. Şi mă simt fericită,şi visez,şi meditez,şi sunt împlinită! Bucuroasă! Zbor! Şi tu mă prăbuşeşti.
Iei cu tine tot de ce aveam eu nevoie şi nu-mi laşi nimic,rămîn acolo jos în noroi fără să mă mişc. Dar găsesc mereu forţe noi să iert,fără să-ţi cer mîna să mă ridic,mă ridic singură şi mă învăţ din nou să zbor însă mereu ştiind că mă vei prăbuşi din nou la pămînt şi ştiind că odată nu voi mai avea puterea să mă ridic.
Dar îmi asum riscul şi încep din nou,de la cea mai de jos creangă,pînă ajung din nou în vîrf şi zborul ăla mă face în sfîrşit să simt că sunt cineva din nou! Şi-mi dă încrederea de care am atît de mare nevoie şi pe care TU ar trebui să mi-o dai. Şi zîmbesc.
După toate astea zîmbesc şi sunt mîndră de mine,ştiu cum să trăiesc şi vreau asta şi zbor aşa pînă cînd tu nu mă dobori din nou. Şi coşmarul ăsta se învîrte iar...şi iar...şi iar...mă simt ca într-un cerc pe care nimeni nu vrea să-l întrerupă.
Şi atîta timp cît tu exişti,cred că nu-l va întrerupe nimeni.
Adică,tu nu ar trebui să fii singura care să mă cureţe de noroi şi să-mi dăruiască altă pereche de aripi? Din cîte ştiu eu ăsta e rolul vostru. Dar tu eşti diferită,tu mă faci mizerabilă,mă dobori şi te lupţi cu mine pînă şi pentru ultima suflare,pe care eu nu vreau să ţi-o dau,dar pe care violent mi-o sugrumi şi o răneşti pînă la sînge.
Pe de altă parte îţi sunt recunoscătoare. Cine,dacă nu tu,îmi va aminti mereu că sunt doar o bucată de carne căreia i s-a dat viaţă şi fără de care lumea nu ar fi nici mai bună nici mai rea.
Dar mă voi ridica iar. Simt asta. Şi mai simt că de fiecare dată îmi va fi mai greu şi mai greu să mă ridic.
Pînă cînd nu voi mai putea.
Şi mă voi stinge exact cum m-am aprins,ca un fluture metamorfozat în întuneric.
