Shampoo addicted

You spend your whole life stuck in the labyrinth,
thinking about how you'll escape it one day,
and how awesome it will be,
and imagining that future keeps you going, but you never do it.
You just use the future to escape the present.
  Şi e adevărat. Viitorul este unul dintre singurele, dacă nu singurul lucru, care ne dă speranţă să continuăm, forţa de care avem nevoie pentru a ridica capul sus din nou. În fiecare zi ne trezim cu gîndul că în cîteva ore vom fi în sfîrşit acasă, suportăm fiecare oră de clasă cu gîndul că în curînd vom evada în lume de unii singuri, visăm în fiecare zi să schimbăm ceva în viaţa pe care o ducem, să ne schimbăm măcar atitudinea faţă de aceasta.

Şi cum o facem? Visăm la viitor. Visăm la un viitor cu multe vise împlinite, un viitor perfect într-o ţară perfectă cu oameni perfecţi. Cu gînduri şi sentimente perfecte.

Visăm la lucruri pe care, simţim undeva adînc, nu le vom obţine niciodată. Şi visăm la 10 ani, la 15, la 20, la 30 şi ajungem la 40 continuînd să visăm, dar niciodată să nu realizăm.

De ce?

Pentru că viitorul e mai frumos ca un vis, decît ca o muncă silnică zi de zi pentru a-l obţine.

 
   Vreau să fug. Atît de tare. Vreau să zbor, să mă înnec cu vîntul care-mi inundă faţa cu o putere inimaginabilă. Vreau să-mi pierzi urma şi să uiţi. Nu vreau să fug pentru ca tu să suferi, vreau să şterg cumva din memoria ta orice dată a existenţei mele şi tu să uiţi, nici să nu mă fi cunoscut. Să şterg toate amintirile noastre împreună şi toate certurile, toate bătăile, toate strigătele, toate momentele care m-au făcut să mă simt mizerabilă şi neputincioasă.

Pentru că nu ai avut niciodată nevoie de mine, pentru că niciodată ceea ce eram nu era destul pentru tine. Pentru că niciodată nu te-am iubit cum trebuie un copil să-şi iubească părinţii. Pentru că te urăsc, te urăsc cu fiecare particulă a corpului meu. Te urăsc pentru că tu, din toţi oamenii care mă înconjoară, nu m-ai făcut niciodată să simt că merit, să mă simt importantă, să simt că prezenţa mea contează, că pot schimba ceva, că visele mele pot şi vor deveni realitate.

M-ai frînt în bucăţi minuscule şi te uitai la mine, jos, sîngerînd, şi zîmbeai. Te simţeai completă? Te simţeai de parcă-ţi aparţin?

Nu ţi-am aparţinut niciodată, nici o parte din mine nu ţi-a aparţinut, nici o parte cît de mică din sufletul meu nu ţi-a fost dedicaţă ţie, sau iubirii către tine. Pentru că nu ai meritat-o, şi nu o vei merita niciodată. M-ai distrus. Tu eşti cea care m-a distrus. Nu a fost societatea, nu au fost prietenii, nu au fost cei care mă urăsc din motive stupide, sau cei care mă iubesc din aceleaşi motive stupide, ci ai fost tu. Cea care trebuia să-mi dăruiască numai şi numai dragoste, care trebuia să fie lîngă mine mereu, să mă ajute şi să mă înţeleagă.

Şi te urăsc.

Te urăsc cu fiecare particulă a corpului meu.

Şi mă rog în fiecare secundă a existenţei mele să ajung cît mai repede la ziua în care o să plec şi n-o să mă uit în urmă, pentru că nu ai meritat nici măcar o privire caldă din partea mea. 

     De ce eu? De ce tu? De ce noi? Ştii cît e de greu să trec de la noi la eu?

Să vorbesc la singular. Înghit cuvinte care sunt menite să mă facă mai puţin mizerabilă pentru că nu am destulă putere să le rostesc. Odată cu ele mi se coboară pe esofag, pînă în stomac, dependenţă şi praf. Praf de tine, praf de noi.

Şi puteam jura că eram infiniţi, dar am greşit. Am greşit prea mult şi prea tare ca să mai pot întoarce imaginar timpul înapoi, fiindcă pur şi simplu nu ştiu din ce moment a început totul să fie de-a pula. Din seara aia cînd vîntul îndoia crengile copacilor şi tu şopteai cuvinte ciudate într-o limbă pe care nu o înţelegeam, sau mă făceam că nu o înţeleg? Şi nu eşti disperat pentru că... eşti disperat, ci pentru că nu poţi asimila mişcarea din jur, ameţeşti şi cazi. Şi doare.

Eşti femeie! Termen supraapreciat şi epuizat de o societate bolnavă. Te doare capul pînă în rădăcinile firelor de păr arse de soare. Simţi cum îţi ies ochii din orbite şi continui să sorbi din vrăjeala pe care ţi-o toarnă pe gît, şi dacă refuzi ţi-o introduc intravenos cu seringi negradate, sperînd mocnit să te pierzi de supradoză.




M: eu oricum te iubesc...
I: catats de treabă fa

Să mă simt şi eu specială.
http://veryhappyblog.com/sampunista/
Mă simt specială? Da.

Aţi observat şi voi că eu scriu simbolic data cînd pur şi simplu nu mă duce capul la vreun titlu care să merite? Şi plagiind-o pe Marga dau nahui imaginile şi pun o pesne. Bună.

Cafea amară cu 2 picături mici de frişcă, pentru culoarea asta spălăcită şi tristă, pentru că nu sunt destul de femeie ca negrul să mă reprezinte. À Bout de Souffle în original, cu subtitre în engleză. Pentru că nu sunt destul de inocentă să ştiu franceza la un nivel care să-mi permită filme fără subtitre. Film din 1960, pentru că nu sunt destul de matură să înţeleg filmele contemporane.

Şi poate pentru că-mi place să visez... poate pentru că atunci totul era simplu, bărbaţi şi femei elegante, care mergeau în maşini perfect-lustruite şi ţocăiau din încălţăminte pe asfaltul cu miros de ars de la prea mult soare. Bărbaţi şi femei pentru care onoarea însemna mai mult decît un simplu cuvînt, pentru care dragostea era simplă, prietenii erau ceva sfînt şi familia era ceva şi mai sfînt.

Picioare reci. Pentru că urăsc ciorapii. Îmi place să-mi simt tălpile reci, atingîndu-le între ele sau ridicîndu-le uşor pînă la gambă. Sentimentul ăsta de incomplet, cînd e o diferenţă prea mare de temperatură între toate părţile corpului.

Mai multă cafea, mai multe cadre de film, mai multă noapte rece. Şi fără stele. Înghiţi universuri pentru că e prea frumos să fie adevărat. Şi-ţi ies stele violet din cap şi se ridică la cer, unde le e locul, unde e şi locul tău, pentru că toţi sîntem datori cu o moarte.

Mi-ai deschis cutia toracică şi ai început să-mi studiezi ţesuturile, şi de acolo au ieşit fluturi. Te-ai închis şi ai tras coastele ca pe obloane pentru ca să te simţi în siguranţă. Şi ascultai bătaia. Ştiai prea bine că bătea în mare parte pentru tine. Ţi-a plăcut acolo şi ai hotărît să stai, plătind chiria în hormoni de endorfină care erau meniţi să-mi alunge bezna din ventricole, aortă şi auricole.

Dacă cad, mă prinzi? Promite. Pînă nu promiţi nu mă pot arunca. Îmi simt carnea despicată din interiorul celulelor, îmi simt vasele de sînge frînte şi amestecate într-un fel de licoare cu rol de otravă de spirit, menită să omoare neuronii alcătuiţi în mare parte din praf stelar şi polen de flori de cîmp. Îmi văd oasele sfărîmate de prea multă ploaie, descompuse în lichid citoplasmatic şi apă acidă, cu miros de iarbă proaspăt tăiată.

Şi pînă la urmă, dacă cad....

mă prinzi?

   This song is so me it hurts.

I wanna call you again

Ill drink tea sometimes when its cold

This is getting old

I call you again

Still too young to fail, too scared to sail away

But one of these days Ill grow old

And Ill grow brave and Ill go

One of these days

Blowing out the candles from my cake

I choke on the smoke as I look around the room

Everybodys wishing for no more mistakes

And all that I can think about is you

Still too young to fail, to scared to sail away

But one of these days Ill grow old

And Ill grow brave and Ill go

One of these days

La da la da la da

Still too young to fail, to scared to sail away

But one of these days Ill grow old

And Ill grow brave and Ill go

One of these days

La da la da la da

   Ştii ce doare cel mai mult? Că am pierdut o parte din mine. Mă simt mergînd goală pe dinăuntru, de parcă mi-au scos tot ce aveam mai bun şi au trimis cu poşta rapidă în alt colţ de lume şi mi-au spus să supravieţuiesc cum vreau, pentru că pe ei nu-i interesează.

Şi trebuie să supravieţuiesc, trebuie să supravieţuiesc cotidianului cumva. Dar cum să creezi o conversaţie despre vreme, sau despre teatru, sau despre cît de insuportabilă e profa de informatică, cînd tot ce ai înăuntrul tău e praf. Pustiu.

Şi nimic n-o să te scape de sentimentul ăsta de gol din interior, o să te urmărească oriunde nu ai pleca. E acum împreună cu tine, şi formaţi un tot întreg, te-a luat la braţ şi te va urmări ca cele mai întunecate secrete ale tale.

Şi mi-e frig. Pentru că o parte din mine lipseşte, şi e una din acele părţi care nu poate fi înlocuită decît cu originalul...

 

  Ca una din acele zile în care nici lumina soarelui nu-ţi poate scoate un zîmbet cît de mic. Cînd priveşti în gol pînă-ţi simţi ochii umeziţi şi obrajii fierbinţi brăzdaţi. Şi nu înţelegi de ce, de ce plîngi? Ştiai de la început că aşa se va termina, ştiai că fiecare zi vă ducea doar mai aproape şi mai aproape de inevitabil.

Oricum ai continuat, ai riscat, ca acum să dai vina pe orice altcineva numai nu pe tine.

Tot ce mi-a rămas de făcut este să fumez şi să beau ceai prost, cu gust de lămîie artificială. Şi să aştept.

Să aştept visul să se termine, şi să nu mai aud rîsete difuze în cap.

Şi peste 6 ore vei fi departe. Departe de tot ce m-a făcut pe mine euforică. Departe de ceea ce urăşti, pregătit să începi o viaţă nouă.

Sunt fericită, fericită pentru tine.

dar nu şi pentru mine.

   
    Dacă aş fi înşelată, m-aş invinui pe mine. Poate pentru că nivelul încrederii pe care o am în mine este mai jos de 0, cu mult, sau poate pentru că aşa e gîndirea mea.

Dacă el a fost atît de tentat să se uite în direcţia altcuiva atunci e vina ta, pentru că nu i-ai oferit ceva de ce a avut nevoie atît de mult încît a căutat-o în alte persoane. Crede-mă, nimeni nu înşeală oamenii perfecţi.

Din alt punct de vedere aş prefera dacă mi s-ar spune în faţă că nu e ok, şi nu mai putem continua aşa pentru că e mai mult un chin decît o constantă fericire, şi să punem capăt unei legăturii care şi aşa se ducea de rîpă, şi apoi fă ce vrei, cu cine vrei, doar fii atent să fie cineva care să te merite, pentru că dacă te-am ales eu din atîţia, atunci meriţi. Meriţi mult.

Şi dacă simţi că monogamia de omoară, atunci nu te băga într-o relaţie. Dacă simţi că e ceva mai mult decît o simplă simpatie, atunci crezi că eşti în stare să răneşti atît de adînc sufletul care ţi s-a dăruit în totalitate?

Eu nu sunt tipul de persoană care înşeală, pentru că urăsc oamenii cu două feţe. Eu iau tot de ce am nevoie dintr-o singură persoană, şi cînd iubesc atunci Iubesc, cu majusculă.

Poate e nevoie să găseşti acea persoană la vederea căreia să uiţi de restul lumii, şi atunci să-ţi dispară gîndurile poligamice odată şi pentru totdeauna.

Good luck on finding that, dear. 

 
    Un subiect poate prea controversat, avînd în vedere simplitatea acestuia.

Are dragostea ceva în comun cu sexul? Nu. Poate dragostea exista fără sex, iar sexul fără dragoste? Da.

Şi asta e tot. Pentru a menţine o relaţie în care există dragoste, sexul nu e un must. Este alegerea ta, dacă simţi că eşti gata să te dăruieşti trup, şi mai ales suflet, unei persoane. Dragostea e ceva special, e ceva de ordin spiritual, e un univers aparte, cu mulţi mulţi dahuia fluturi. Iar legătura fizică nu e una dintre priorităţile acesteia, dragostea e în suflet, nu în inimă. Pentru că sufletul e astral iar inima e fizică.

Pe de altă parte sexul nu e nimic altceva decît hormoni şi excitaţie, lucru pe care-l găseşti la orice colţ de stradă. Sexul se vinde, şi se vinde bine şi la preţ mare. Nu ai voie de multă minte sau meditaţie pentru unul bun, e nevoie doar de un pic de experienţă şi un partener bun. Găseşti sex oriunde, poţi să ai cîte 3 ONS-uri (google it.) pe zi, dacă asta te face fericit. Legătură morală? 0. E vorba doar despre 2 corpuri fără haine care se suprapun în cele mai ciudate moduri cu un singur scop: plăcere carnală nebunească. Asta-i toată magia.

Însă în cazurile în care acestea două se suprapun, ce pot să spun, eşti un om fericit. Preferinţele sunt vaste, unii preferă parteneri de o noapte pe care să nu-i mai întîlnească după asta, alţii liubiat năjnosti, un partener stabil + o cafea dulce de dimineaţă.

Dar ideea generală din toată chestia asta este a NU se confunda dragostea cu sexul, care sunt 2 lucruri total diferite, din două lumi diferite. E alegerea fiecăruia dintre noi, de a le combina sau separa în aşa fel încît să ajungem pînă la urmă să fim fericiţi.