Shampoo addicted

 
    Ştii... cînd nu eşti trist, dar pur şi simplu nu eşti fericit. Perioade în care totul pare bine în viaţa ta, dar nu poţi fi fericit. Perioade cînd cauţi oameni care să-ţi fie alături, dar de fapt tot ce vrei este să te găseşti pe tine. Cînd nici ceea ce te ducea la euforie nu-ţi aduce un zîmbet cît de mic.

Perioade cînd îţi spui că ar trebui să fii fericit, dar nu eşti. Nici tu nu ştii de ce. Pur şi simplu nu eşti, şi nici nu vrei să fii. Fericirea e o mare minciună care se răspîndeşte în societate. Nimeni nu e fericit, toţi sunt mizerabili, dar fiecare în măsură diferită.

Şi am uitat drumul spre tine. Mi-am pierdut urmele paşilor prin întuneric, şi m-am rătăcit. Şi e frig.

Şi e trist. Nu ştiu nici eu de ce, dar e trist.

Şi ea nu a vrut să moară, ea nu a vrut asta niciodată, ea a vrut departe de toată schema asta decoraţională. Departe...

 

   
   E plictiseală, e oboseală, e sesiune, e viaţă de om ocupat 24/24.

E perioadă de proiecte, de corectări, de fum de ţigară care pare să îngheţe cînd îl expiri. De paltoane cu puf, de cizme cu blană.

E perioadă de teme peste teme, perioadă de foi a4 scrise de mînă, perioadă de "eu m-am zaebit".

De cafea, de multă multă cafea şi cîte 3 ori dormite pe noapte. Perioadă de dezamăgiri, care vin una după alta.

E perioadă de oameni grăbiţi, de copii care fac bulgări de zăpadă. De maşini care merg pe şoseaua de un cafeniu închis care deranjează.

Perioadă de plictiseală, de oboseală, de sesiune şi de om ocupat 24/24.

E iarnă. Şi vine Crăciunul.

   
    Cînd mă gîndesc la mine, cel mai bun cuvînt care mă poate descrie e curvă.
Îmi amintesc de toţi oamenii pe care-i cunosc şi de fiecare mă leagă amintiri de la care aş intra în pămînt de ruşine. Realizez că fiecare cunoscut/prieten a fost cîndva mai mult decît prieten.

Realizez că după fiecare beţie lista se mărea. Cu mult.

Îmi mai amintesc de toate dăţile în care am spus că iubesc pe cineva, cînd nu iubeam de fapt. Îmi mai amintesc de cum o făceam cu cineva doar pentru că eram plictisită, sau pentru că el/ea avea un talent la a ruga frumos. Ştii... mă făcea să cred cu adevărat că sunt frumoasă, şi bună, şi deşteaptă, şi am un farmec aparte, şi mă lăsam aşa minţită ca un copil, pentru că nu primeam niciodată cuvinte bune, şi cînd veneau toate odată atunci era sigur adevăr! Nu putea fi minciună!

Dar era. Pentru că eram folosită din nou, şi din nou, şi din nou...

Îmi amintesc cînd eram mai mică şi juram că n-o să port tocuri niciodată, ca să ajung acum şi să mă caţăr în fieacare dimineaţă pe platforme de 15 cm. Pentru că sunt o trădătoare, şi o curvă.

Îmi amintesc cum nu puteam să beau ceai pentru că-mi pare de un gust plictisitor, şi acum am ajuns la 10 căni pe zi, minim.

Îmi amintesc cum spuneam că nu voi face niciodată planuri pe viitor, că nu voi plînge din cauza oamenilor care mă înconjoară, că voi deveni mai puternică şi cuvintele ei nu mă vor atinge, că voi rîde cînd cineva mă va trăda, că voi vorbi politicos, că nu voi avea timp de chestii de fete, că machiajul nu e pentru mine...

Şi acum am devenit doar o curvă. O curvă şi o ipocrită. Pentru că merg cu toate tîrfele la braţ.

Şi-mi place.

 
    Am nevoie de un motiv să mă ridic dimineaţa din pat. Am nevoie de multă cafea să pot judeca curat.

Am nevoie de tine lîngă mine. Am nevoie de muzică bună şi de ţigări bune, combinate să mă facă să zbor. Am nevoie de cărţi bune şi de oameni buni în jurul meu. De ceai, de foarte foarte mult ceai.

Acum am nevoie de un fum. Sau mai multe fumuri. Ştii, toată lumea continuă să-mi zică despre cît de mult dăunează fumatul. Oare lumea crede că-mi pasă? Ştii... uneori mă gîndesc că ăsta este lucrul la care sper, o moarte prematură. Poate chiar mîine?

Vrei să fumezi cu mine? Ar trebui să te simţi special pentru că eu nu împart ţigări cu oricine. Dar cînd le împart le cer apoi înapoi.

Mă scot din sărite copiii de 12-13 ani care vin la mine şi-mi cer ţigări, şi n-au nici măcar brichetă. Dacă eşti fumător trebuie să ai brichetă. Sau ţigări. Cînd nu ai nici ţigări şi nici brichetă atunci eşti unul din acei "eu după dispoziţie" care nu sunt respectaţi de nimeni. Nici de nefumători nici de fumători.

Ştii... eu am nevoie de întuneric. Eu am nevoie de mult întuneric. De beznă. 

  Am finisat-o ieri, în jur de miezul nopţii. O carte uimitoare, genul ăla de filozofie negîndită, lucruri simple, descrise simplu, care însă-ţi dau emoţii majore, complexe. Nu vreau şi sunt total împotriva ideii de film asupra acestei cărţi, mai ales cu Emma Watson în rolul principal. E frumoasă, e talentată, dar nu e Sam. ok? Pur şi simplu...nu. Cartea asta are ceva... ceva ce te face să revii. E sinceră, simplă, frumoasă.

O carte cu suflet. După cum spune Bill, unul din personaje, "this is a kind of book that is very easy to read, but very hard to read well." Recomand. (Am selectat cu tona pasaje care m-au impresionat, am ales aici doar cîteva, şi tot multe s-o prinit. Blin.)

• I just need to know that someone out there listens and understands and doesn't try to sleep with people even if they could have. I need to know that these people exist. 
• A lot of kids at school hate their parents. Some of them got hit. And some of them got caught in the middle of wrong lives. Some of them were trophies for their parents to show the neighbors like ribbons or gold stars. And some of them just wanted to drink in peace.
• They didn't like to go to class sometimes. They preferred to smoke. 
• I mean it's not like in the movies where girls like assholes or anything like that. It's not that easy. They just like somebody that can give them a purpose.
• I look at people holding hands in the hallways, and I try to think about how it all works. At the school dances, I sit in the background, and I tap my toe, and I wonder how many couples will dance to "their song." In the hallways, I see the girls wearing the guys' jackets, and I think about the idea of property. And I wonder if anyone is really happy. I hope they are. I really hope they are. 
• Charlie, we accept the love we think we deserve.
• "I hate you." My sister said it different than she said it to my dad. She meant it with me. She really did. "I love you," was all I could say in return. 
• I turned around and walked to my room and closed my door and put my head under my pillow and let the quiet put things where they are supposed to be.
• Not everyone has a sob story, Charlie, and even if they do, it's no excuse.
• You see things. You keep quiet about them. And you understand.
• Downtown. Lights on buildings and everything that makes you wonder. Sam sat down and started laughing. Patrick started laughing. I started laughing. And in that moment, I swear we were infinite. 
• Beer before liquor. Never sicker.
• If I have sex with someone, I would want to hold them.
• Parents never did figure out why their son was getting stoned and drunk all the time. Neither did anybody else. Except the people who knew. 
• We are all supposed to think of reasons to live.
• The movie where the guy meets a smart girl who wears a lot of sweaters and drinks cocoa. They talk about books and issues and kiss in the rain.
• And he gave himself an A and a slash on each damned wrist And he hung it on the bathroom door because this time he didn't think he could reach the kitchen.
• And all the books you've read have been read by other people. And all the songs you've loved have been heard by other people. And that girl that's pretty to you is pretty to other people. And you know that if you looked at these facts when you were happy, you would feel great because you are describing "unity."
• You feel really bad, and then it goes away, and you don't know why. 
• I would never date you. You're a mess.
• I know that I brought this all on myself. I know that I deserve this. I'd do anything not to be this way. I'd do anything to make it up to everyone.
• I know that things get worse before they get better , but this is a worse that feels too big.
• But because things change. And friends leave. And life doesn't stop for anybody.
• There's nothing like the deep breaths after laughing that hard. Nothing in the world like a sore stomach for the right reasons. It was that great. 
• I would die for you. But I won't live for you.
• "I was smoking a cigarette," was his reply."Couldn't you wait ten minutes?" was my sister's."But it was a great song,"
• And nobody felt sad as long as we could postpone tomorrow with more nostalgia. 
•  I figured that I should just do what I wanted to do. Not think about it. Not say it out loud.
• I blamed God for not stopping all this and things that are much worse.
• I guess we are who we are for a lot of reasons. And maybe we'll never know most of them. But even if we don't have the power to choose where we come from, we can still choose where we go from there. 
• I think that if I ever have kids, and they are upset, I won't tell them that people are starving in China or anything like that because it wouldn't change the fact that they were upset. And even if somebody else has it much worse, that doesn't really change the fact that you have what you have. 

 
   Totul a fost bine pînă nu a început să ningă. Jur, totul era bine!

Apoi am auzit primii fulgi lovind cu putere marginea exterioară a geamului, pe care o ştergeam mereu cu grijă după ce fumam. Mi-am lipit genunchii de calorifer şi am uitat de timp. Am uitat de muzică, care răsuna prea tare. Am stat aşa pînă nu am simţit nimic şi nu am gîndit nimic. Pînă cînd am devenit un fir de praf.

De parcă ai fi altceva, înafară de un fir de praf. Universul e imens şi tu eşti 50 de kilograme, păr blond şi ochi verzi. Chiar credeai că poţi fi cineva? Sau măcar ceva, ceva mai mult decît un fir de praf? Nu, Morgane, nu poţi.

E prima dată cînd m-am adresat către mine la persoana a II-a. Are un farmec aparte.

Şi o să stau aşa pînă cînd o să uit de tine. Pînă cînd faţa feţele tale tîmpite n-o să-mi iasă din cap şi n-o să dispară din faţa ochilor mei. O să stau aşa pînă cînd o să uit cum m-ai făcut să plîng cu sughiţuri pe podeaua din sufragerie. Rece. Era rece. Genul ăla de "rece dar nu vreau să mă ridic" rece. Şi mi-a amorţit talpa stîngă. Aia cu degetele 2 şi 3 unite. Îţi mai aduci aminte cînd arătai la ele cu degetul şi rîdeai încet, precaut, să nu fie prea mult şi să mă supăr? Nici eu.

Pentru că te-am uitat şi vreau să te uit.

Ai măcar idee cîte lucruri vreau să uit? Ai măcar idee cîte lucruri urăsc? Ai măcar idee cîte lucruri urăsc, dar nu pot uita?

Ştii? Ştii cît mi-e de greu? Tu nu eşti important. Tu eşti un nimeni. Eşti un nimeni pentru mine.

Mint. Mint. Mint. Continui să mint şi să-mi placă! Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi mă gîndesc cine mă va părăsi azi. Tu m-ai lăsat singură cu mult timp în urmă, şi de ce nu pot să te urăsc? Vreau. Vreau atît de mult să te urăsc... şi nu pot.

Apoi a plecat ea. Am plîns. Dar n-am putut plînge în faţa ei pentru că eu sunt eu, eu nu sunt o fetiţă mică şi neajutorată, eu nu plîng cînd oamenii pleacă pentru că realizez că asta face parte din ciclul obişnuit al vieţii. Dar am minţit. Din nou! Şi am strigat din toate puterile "Suck it bitch!" şi tu ai strigat odată cu mine şi tu ai urcat în maşină şi ai plecat iar eu am rămas acolo pentru că asta e tot ce puteam să fac să rămîn acolo şi să aştept ceva ce nu va veni niciodată şi ceva ce nu am meritat niciodată să primesc.

Da.

Şi apoi ai plecat tu. Şi cînd ştiam că erau ultimele secunde în care te văd aşa cum eşti acum şi tu mă vezi aşa cum sunt acum, nu m-am putut controla. Da, în faţa ta nu m-am putut controla. Şi am început să plîng. Tu? "Termină".

Şi eu am terminat. Şi n-am mai plîns de atunci. Mi-a dispărut însă o parte din strălucirea pe care o aveam în ochi. Ştiu pentru că sunt obsedată de propria-mi imagine în oglindă.

Odată m-am privit timp de 2 ore. Exact cum m-am uitat azi cum ninge.

Şi totul se învîrte. Vreau ca totul să se oprească. Şi pentru ca totul să se oprească trebuie să găsesc un punct care stă pe loc şi să mă bazez pe el. Să-mi focusez privirea asupra lui şi totul se va opri, cel puţin aşa cred eu că funcţionează optica.

Dar nimeni nu stă pe loc. Toţi cei care mă puteau salva au plecat. Sunt prea departe ca să-mi dea speranţa de care am nevoie.

Şi tu... tu săruţi altă fiică pe frunte şi-i şopteşti noapte bună, şi rîzi de degetele ei de la picioare, şi faci feţe amuzante cînd ea plînge. Altcineva e "cea mai importantă pentru mine" a ta. Altcineva îţi sare-n braţe cînd te revede după mult timp. Eu? Eu pur şi simplu încerc zi de zi să te urăsc, şi nu pot.

Şi ea... ea ţine de mînă pe altcineva. Ea povesteşte altcuiva tot ce are mai greu şi mai trist pe suflet. Ea cumpără baloane amuzante pentru aniversarea altcuiva, ea zîmbeşte altcuiva. Ea iubeşte pe altcineva, şi poate acea/acel altcineva o iubeşte mai mult decît am putut eu vreodată.

Şi el? El e doar departe. E prea departe. Şi doare. El doarme lîngă altcineva. El cere ţigări de la altcineva. Poate el iubeşte pe altcineva?

Şi e prea mult, bine? E prea mult!! Şi e prea repede! Şi vreau să mă opresc, să opresc tot ce se întîmplă pentru că nu ştiu ce se întîmplă! Şi nu ştiu ce se întîmplă cu mine şi de ce se întîmplă cu mine!

Şi e prea mult! Şi de ce toată lumea continuă să mă părăsească?

E prea mult, prea mult, prea mult!!!!! Pot doar să implor.

Implor. Să vă opriţi. Pe cîteva minute.

Pentru că nu pot să vă urăsc, şi nu vreau să vă urăsc, şi cine sunt eu să vă urăsc?

Praf.

  

      
    Eu nu ştiu cum sunt alţii. Eu nu pot să vorbesc despre alţii, sau din perspectiva altora. 

Însă ce ştiu despre mine e că îmi place să beau ceai doar dintr-o cană, pe care nu o spăl decît seara tîrziu. Pentru că beau prea mult ceai într-o zi ca să mă obosesc cu mirosuri de detergent cu aromă de măr printre degete. 

Şi ce-mi place mie sunt urmele maro care rămîn în înterior. Urme care sunt mai pronunţate în unele locuri, ca nişte linii circulare.

Linii care-mi amintesc unde m-am oprit din înghiţituri. Pentru că am găsit ceva ce-mi merita atenţia mai mult decît frunzele de ceai negru cu lapte, pentru că era un moment mai intrigant în carte, pentru că mi-am amintit de el, pentru că m-am ridicat din pat să sting lumina, sau pentru că obosisem.

Ştii... poate nu au o importanţă majoră, însă pentru mine ele reprezintă anume momentele din viaţă în care am renunţat la ceva ce mă făcea să mă simt confortabil pentru ceva ce trebuia să fac.

and i let it go...

Well you only need the light when it's burning low
Only miss the sun when it starts to snow
Only know you've been high when you're feeling low
Only hate the road when you're missing home
Only know you love her when you let her go
And you let her go...

    

   Ea are ceva de spus. Ea mereu are ceva de spus.Aşa era şi atunci, a intrat în cameră cu un aer de damă, era mîndră din careva motive necunoscute nimănui. Zîmbea tuturor, cu un scop sau fără, avea un zîmbet larg şi nişte buze perfect schiţate, avea mîinile lungi şi degetele subţiri. 

Miros de primăvară, venea doar odată cu primăvara. A păşit pînă în mijlocul camerei şi a surîs întorcîndu-şi uşor umărul. Noi am rămas fără cuvinte. Asemenea femeie? Asemenea femeie aici, la noi? Era ca o zeiţă, însă faptul că a ajuns aici, lîngă noi, însemna că era departe de a fi perfectă.

Avea privirea pierdută.

Infirmierele ne-au spus că i-a murit toată familia, şi că acum are halucinaţii. Şi mai vorbeşte mereu de un oarecare prinţ. Vlad a scos un surîs lung. -Deci, e şi ea ca şi noi da? Adică nu face parte dintr-un experiment sau ceva? E şi ea nebună? O handrabură! -Falsă! -Nebuună,nebună,e nebună!

Şi aşa s-a început haosul. Toată lumea ţipa şi îşi pierduse brusc speranţa. Dacă ea, o femeie de seama ei ,a ajuns aici, atunci ei nu mai aveau nici o şansă să scape. Nu ne deranja nimic, de fapt noi trăiam acolo, din punct de vedere financiar, mai bine decît jumătate dintre cei de afară. Noi însă doream libertate. Noi doream să ne împlinim visele, dar eram catalogaţi ca nişte nebuni.

Eram nebuni pentru că vedeam ceea ce nu văd alţii. Doamna Menson spunea mereu că noi aveam halucinaţii, pentru că vedeam ceva ce nu există. Pentru ea "ceea ce nu văd alţii" echivala cu "ceea ce nu există".

Doamna Menson era o femeie în vîrstă, cu multă experienţă de viaţă. Lucra la Hempshire de cînd se ştia, şi de cînd o ştiam noi. Era frumoasă, era o femeie. Doamna Stolg pe de altă parte era frumoasă, dar era o fetiţă. Avea 30 de ani. Nu o puteai numi femeie. Avea oasele obrajilor proeminente şi gene lungi, întunecate. 

Jucam solitaire cu Vlad în camera de zi cînd ea a intrat. Vlad s-a oprit pentru cîteva secunde şi o privea fără să clipească. Toţi bărbaţii sunt la fel, pot fi ucişi de o privire de femeie.

-Ce faci mă?

-Dacă ai fi arătat aşa... era să te iubesc.

-Şi ce are ea şi n-am eu?

-Farmec.

A fost pentru prima dată în 15 ani cînd m-am întrebat ce dracu căutam eu la Hempshire. Prima dată în 15 ani cînd Vlad mă jignise în orice fel. 

-Eşti fericit?...

“You think because he doesn’t love you that you are worthless. You think that because he doesn’t want you anymore that he is right — that his judgement and opinion of you are correct. If he throws you out, then you are garbage. You think he belongs to you because you want to belong to him. Don’t. It’s a bad word, ‘belong.’ Especially when you put it with somebody you love. Love shouldn’t be like that. Did you ever see the way the clouds love a mountain? They circle all around it; sometimes you can’t even see the mountain for the clouds. But you know what? You go up top and what do you see? His head. The clouds never cover the head. His head pokes through, beacuse the clouds let him; they don’t wrap him up. They let him keep his head up high, free, with nothing to hide him or bind him. You can’t own a human being. You can’t lose what you don’t own. Suppose you did own him. Could you really love somebody who was absolutely nobody without you? You really want somebody like that? Somebody who falls apart when you walk out the door? You don’t, do you? And neither does he. You’re turning over your whole life to him. Your whole life, girl. And if it means so little to you that you can just give it away, hand it to him, then why should it mean any more to him? He can’t value you more than you value yourself.”

—	Toni Morrison

   Pentru că eşti prea slabă. Într-o lume prea puternică. Pentru că eşti un monstru. Şi cînd vrei să dai totul afară iese o nebunie de cuvinte şi de sentimente. Şi lacrimi. Lacrimi reci, de gheaţă, transformă obrajii în cupole de cristal, prea fragile pentru palme.

Şi palmele. Palmele nu vor. Degetele învîrt într-un şir fără de sens, dînd timp creierului să gîndească şi să proceseze, pentru ca să ajungi într-un bun sfîrşit să nu schimbi nimic. Palmele plîng. Plîng de tine. Imploră.

Tu închizi ochii şi respiri adînc, dai afară tot praful pe care l-ai strîns atît de mult timp în adîncul sufletului, respiri cu minciuni şi cu albastru. Albastru de cer şi albastru de mare.

Cazi jos la podea. Anume momentul ăsta este cel magic. Cînd cazi jos, te simţi neputincioasă, şi simţi cum tot amestecul de oxigen şi nutrienţi ţîşneşte roşu-închis din cicatrici. Pentru momentul ăsta! Nu pentru comentarii, nu pentru durere, nu pentru satisfacţia de a simţi carnea destrămîndu-se sub propriile-ţi forţe, nu! Pentru neputinţa de după. Pentru satisfacţia sufletească şi trupească.

Şi abia peste cîteva minute bune îţi aminteşti că ai promis că n-o mai faci. Ţi-ai promis ţie, i-ai promis lui.

-Cum te simţi? Monstrule?
-Goală.
-Cît de goală?
-Pînă la fericire.