Ea are ceva de spus. Ea mereu are ceva de spus.Aşa era şi atunci, a intrat
în cameră cu un aer de damă, era mîndră din careva motive necunoscute
nimănui. Zîmbea tuturor, cu un scop sau
fără, avea un zîmbet larg şi nişte buze perfect schiţate, avea mîinile lungi şi
degetele subţiri.
Miros de primăvară, venea doar odată cu primăvara. A păşit
pînă în mijlocul camerei şi a surîs întorcîndu-şi uşor umărul. Noi am rămas fără cuvinte. Asemenea femeie? Asemenea femeie aici, la noi? Era ca o zeiţă, însă faptul că a ajuns aici, lîngă noi, însemna că era departe de a fi perfectă.
Avea
privirea pierdută.
Infirmierele ne-au spus că i-a murit toată familia, şi că acum are halucinaţii. Şi mai vorbeşte mereu de un oarecare prinţ.
Vlad a scos un surîs lung.
-Deci, e şi ea ca şi noi da? Adică nu face parte dintr-un experiment sau ceva? E
şi ea nebună? O handrabură!
-Falsă!
-Nebuună,nebună,e nebună!
Şi aşa s-a început haosul. Toată lumea ţipa şi îşi pierduse brusc speranţa. Dacă
ea, o femeie de seama ei ,a ajuns aici, atunci ei nu mai aveau nici o şansă să
scape. Nu ne deranja nimic, de fapt noi trăiam acolo, din punct de vedere
financiar, mai bine decît jumătate dintre cei de afară. Noi însă doream libertate. Noi
doream să ne împlinim visele, dar eram catalogaţi ca nişte nebuni.
Eram nebuni pentru că vedeam ceea ce nu văd alţii. Doamna Menson spunea mereu că noi aveam halucinaţii, pentru că vedeam ceva ce nu există. Pentru ea "ceea ce nu văd alţii" echivala cu "ceea ce nu există".
Doamna Menson era o femeie în vîrstă, cu multă experienţă de viaţă. Lucra la Hempshire de cînd se ştia, şi de cînd o ştiam noi. Era frumoasă, era o femeie. Doamna Stolg pe de altă parte era frumoasă, dar era o fetiţă. Avea 30 de ani. Nu o puteai numi femeie. Avea oasele obrajilor proeminente şi gene lungi, întunecate.
Jucam solitaire cu Vlad în camera de zi cînd ea a intrat. Vlad s-a oprit pentru cîteva secunde şi o privea fără să clipească. Toţi bărbaţii sunt la fel, pot fi ucişi de o privire de femeie.
-Ce faci mă?
-Dacă ai fi arătat aşa... era să te iubesc.
-Şi ce are ea şi n-am eu?
-Farmec.
A fost pentru prima dată în 15 ani cînd m-am întrebat ce dracu căutam eu la Hempshire. Prima dată în 15 ani cînd Vlad mă jignise în orice fel.
-Eşti fericit?...
Şi aşa s-a început haosul. Toată lumea ţipa şi îşi pierduse brusc speranţa. Dacă ea, o femeie de seama ei ,a ajuns aici, atunci ei nu mai aveau nici o şansă să scape. Nu ne deranja nimic, de fapt noi trăiam acolo, din punct de vedere financiar, mai bine decît jumătate dintre cei de afară. Noi însă doream libertate. Noi doream să ne împlinim visele, dar eram catalogaţi ca nişte nebuni.
